Micul mare erou – Capitolul 27

Micul mare erou – Capitolul 26
noiembrie 22, 2018
Micul mare erou – Capitolul 28
noiembrie 22, 2018

Micul mare erou – Capitolul 27

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.” Cuvintele aspre, citite acum mult timp, stăruiau în mintea Adelei. Și totuși fericirea înseamnă uneori uitare. Poate de aceea suferința face parte din viață acum; deoarece dragostea adevarată nu poate fi uitată. Este o flacără care arde într-un suflet muritor. Și totuși… câtă suferință! O lacrimă s-a prelins pe obrazul fetei. Cuprinsă în această spirală infinită de gânduri, a ridicat ochii spre cer, tulburată deodată de o adiere puternică. Un parfum proaspăt de flori plutea în aer. Văzduhul întunecat era crestat de stele. Livada era scăldată într-o liniște blândă. Pe cerdacul casei, Adela, cuprinsă de un sentiment straniu, privea pierdută în zare. Părul său lung cădea în valuri peste umerii rotunzi. Ochii roșii, înconjurați de cearcăne, erau împăienjeniți de lacrimi. Viața nu mai era aceeași. Acea noapte de mai nu mai era la fel ca cele petrecute împreună cu familia sa cu ani în urmă. De când tatăl ei fusese obligat să meargă la război, nimic nu mai era la fel. Adela a închis ochii, trăgând adânc aer în piept. Își amintea exact acea zi de august din anul 1916. Era în livadă cu Rareș și cu Toto. Mergeau încet spre casă, când tatăl Adelei intrase grăbit în curte. Chipul îi era cutat de trăsături aspre, însă privirea lui trăda milă. Se uitase spre copii și pentru prima dată îi luase în brațe, șoptindu-le la ureche cu o voce stinsă: „România a intrat în război.” Câteva luni mai târziu, acesta, împreună cu tatăl lui Rareș, fuseseră duși împreună cu ceilalți bărbați din oraș pe front.

Trecuse aproape o lună de când domnul Baciu fusese recrutat. Mulțimile speriate, soldații mărșăluind pe străzile înguste, copiii ce alergau haotic prin bălțile și noroaiele de pe drum și ultima privire a tatălui ei… Adela vedea totul clar. Acei ochi limpezi și neîndurători, care reflectau o persoană dură, al cărei trecut dezvăluia o sumedenie de certuri și de neînțelegeri, nu doreau decât ceea ce era mai bine pentru ea. Și-ar fi dorit să revadă acei ochi, să simtă atingerea fină a mâinii protectoare pe părul ei, să îi spună, să îi spună că îl iubește. Dar era prea târziu. În acea noapte de mai, tatăl ei era undeva departe, alături de mii de alți bărbați care și-au părăsit familiile sau poate alături de alte mii de cadavre ale căror suflete nu vor fi niciodată uitate.

Adela s-a ridicat de pe banca rece și a coborât scările de ciment. A mers încet spre livadă, unde s-a așezat pe butucul pe care stătea cu Rareș când îl învăța să citească. Amintirile au năvălit în mintea fetei, care a realizat cât de puțin apreciase acele clipe minunate.

Adevărul este că Adela nu îi învinovățea pe soldații români care îi luaseră ostași pe bărbații din oraș. După înfrângerile zdrobitoare pe care le suferise armata în toamna anului 1916, autoritățile fuseseră nevoite să se refugieze în Moldova, fapt ce dăduse frâu liber trupelor inamice să înainteze pe teritoriul Transilvaniei și al Olteniei. Astfel, armata se reorganizase la începutul anului 1917, cu ajutorul generalului francez Henri Berthelot. Așadar, bărbații fuseseră trimiși să lupte pentru libertate și unitate. Despărțirea lor de familie era singurul mod de a-și salva țara. Totuși, ce sacrificiu, să mori pentru patria ta! Adela s-a aplecat și a luat un pumn de pământ. Pietricele reci i se scurgeau printre degete. Fata iubea multe: își iubea familia, își iubea casa, iubea oamenii și îl iubea pe Rareș și pe Toto. Iubea plimbările târzii prin livadă și poveștile matinale alături de bunicii săi. Iubea să simtă iarba udă sub tălpile goale, iubea parfumul florilor și ciripitul păsărilor. Iubea viața. Însă iubirea pentru țară era un sentiment străin. Cuprinsă de o familie iubitoare și de un stil de viață fără lipsuri, nu s-a gândit niciodată la faptul că, pentru patrie, trebuie să lupți. Că mii de oameni luptă cu drag și mor cu mândrie. Că fiecare picătură de sânge vărsată este o jertfă și fiecare moarte este o reînviere.

Dar era târziu, Adela s-a întors acasă. Luna strălucea în toată măreția ei, luminând drumul. Odată ajunsă în camera ei, fata s-a schimbat și s-a așezat în pat, închizând ochii. Somnul însă nu voia să vină. O sumedenie de întrebări o măcinau pe aceasta, ale căror răspunsuri erau adânc ascunse în inimile celor din casă. Într-un final, fata a adormit sub razele argintii ale astrului nocturn, în lumina cărora gândurile și zbuciumul așteptau răbdătoare dimineața, când aveau să revină în mintea și inima Adelei.

*

Auzind hohote îndurerate de plâns, Adela și-a deschis ochii obosiți, fiind cuprinsă de neliniște. S-a ridicat din pat și, brusc, inima-i scăldată în frică a început să bată cât pe ce să-i sară din piept. Cu mâna tremurându-i, a deschis ușa ce urma să o introducă într-un nou capitol al vieții sale. Cu tălpile goale, a coborât pe scările reci de piatră și s-a îndreptat spre ușa camerei de zi. Cu cât se apropia de încăperea plină de durere, sufletul i se sfărâma sub povara fricii din ce în ce mai mari.

Este impresionant cum un simplu sunet poate trezi atâtea amintiri nostalgice și presimțiri sinistre în mintea și inima ființei umane.

– .. mort! S-a dus…

Adela a recunoscut printre suspine vocea stinsă a mamei. Cuprinsă de un milion de gânduri, fata a început să lăcrimeze. Dar era prea târziu. Orice șansă de a revedea acei ochi albastri, acea privire care reflectă marea, orice vis de a resimți îmbrățișarea caldă a iubitului său tată, toate au fost distruse de răsuflarea rece a morții.

Într-o agonie fără scăpare, înăbușindu-și suspinele, a pășit greoi spre ușă, ieșind în aerul rece al unei dimineți de mai. S-a întins pe iarbă, scăpând un urlet. A privit moșia. În ea nu vedea decât o umbră a trecutului. De acum înainte, era o străină. Dintr-odată, a simțit o atingere blândă pe umăr. A întors capul încet. Printre lacrimi, a recunoscut chipul lui Rareș. Încă nu era totul pierdut!

– Adela, ce s-a întâmplat? Ești bine?

În ochii băiatului se citea teama.

– Nu, nu se mai întoarce…

Rareș a oftat melancolic.

– Este vorba despre căruțaș?

Adela s-a mirat îndoielnic:

– Poftim?

– Despre căruțaș este vorba, nu-i așa, Adela?

– Rareș, despre ce vorbești?

– Păi… mama a primit o telegramă și…

– Și??? a întrebat fata disperată.

– Și am fost informați că s-a stins…

– Cine? Cine s-a stins?

– Căruțașul…

– Atât? Doar el?

– .. din câte știu.

Fata a răsuflat ușurată. Dar această liniște a durat doar un moment.

– .. a început războiul?

Rareș a oftat.

– Da, a început!

– Trebuie să facem ceva! a spus Adela, privindu-i ochii profunzi.

Printr-o simplă privire, au înțeles că se gândeau la același lucru. Părinții lor erau încă în viață, iar cei doi nu aveau de gând să renunțe la ei. S-au ridicat de pe iarbă și au pornit spre casă. Înainte de a păși în holul rece, Rareș a prins mâna Adelei și a murmurat cu o voce blândă:

– Vom trece prin asta! Promit!

În ochii Adelei s-a ivit o lacrimă. Rareș a zâmbit, șoptind plin de speranță.

– Vom reuși împreună!

Era trecut de miezul nopții când cei doi s-au întâlnit în fața porții. Adela purta un pantalon subțire, în care erau îndesate câteva monede furate de la mama sa.

Rareş pregătise deja căruţa, care îi aştepta pe marginea drumului. Cei doi s-au urcat în aceasta, privind pentru ultima data moşia. Lăsaseră totul în urmă: pe Toto, mamele şi confortul unei vieţi de nobil. Viaţa lor se schimba o dată pentru totdeauna.

Au trecut câteva săptămâni bune, iar copiii se descurcau de minune. Totul mergea perfect. Însă, într-o seară, cei doi s-au oprit pentru a privi amurgul purpuriu. Vraja rozului bombon le-a forţat ochii extenuaţi să se închidă şi amândoi au adormit sub magia văzduhului. În timp ce aceștia călătoreau prin lumea viselor și a imaginaţiei, patru bărboşi îmbrăcaţi în negru s-au strecurat pe lângă ei şi s-au îndreptat spre căruţă. Doi dintre ei au început să scormonească prin lucrurile copiilor în speranţa că vor găsi ceva ,,de împrumutat”, iar ceilalţi doi au sărit pe calul care a început să necheze disperat. Dar nimeni nu i-a auzit strigătele de ajutor. După ce au luat tot ce au găsit de preţ, au fugit înapoi în pădure, pierzându-se printre copaci. Unul dintre ei a rămas în urmă şi a tăiat roţile căruţei pentru a fi sigur că vor rămâne blocaţi pentru un timp. În dimineaţa următoare, Rareş s-a trezit primul, gata de drum. Dar când a văzut cele întâmplate, inima i s-a umplut de mânie. Simţea că totul e pierdut şi că nu mai au nicio speranţă.

– Nu! Nu se poate! Ne-au luat totul! a strigat Rareş furios.

Adela încă visa, însă a fost trezită de ţipetele de disperare ale băiatului.

– Rareş, ce ai păţit?

– Tot… au luat tot! Banii, mâncarea, calul… absolut tot!

– Cum? Cine?

– Tâlharii!

Adela a încremenit. Mintea i s-a golit de gânduri, iar inima a început să-i bată cu putere. A privit în jur. Din văzduh se revărsau razele jucăuşe ale unei dimineţi de primăvară. În aer plutea un parfum puternic. Păsărele vesele ciripeau zglobii printre ramurile înverzite. Un cerc de pământ înconjurat de fire de iarbă rupte, chinuite sub greutatea roibului, dovedeau dispariţia acestuia. Rareş a oftat deznădăjduit. A privit-o pe Adela, simţind în suflet un clocot de mânie. S-a ridicat brusc, iar în ochi îi sclipea o furie ce îl măcina până în adâncul inimii. A luat-o la goană, lăsând-o pe fată strigând în urma lui.

Disperarea din glasul fetei îl trăgea pe Rareş înapoi, dar mânia arzătoare din sufletul său îl obliga să meargă mai departe. Adela a ştiut că băiatul  nu se va întoarce și a decis să fugă după el. Nu avea de gând să renunțe. A început să alerge cât o țineau picioarele, atât de tare încât s-a împiedicat. Rănită, l-a strigat pe Rareș cu un urlet plin de suspine. Băiatul s-a oprit brusc. Urletele de durere au readus în mintea lui momentul petrecut cu ani în urmă, la moșia domnului Baciu, când Adela, dorind să-l vadă, căzuse și își scrântise piciorul. Nenumărate amintiri au renăscut în sufletul lui Rareș, care a realizat cât de mult ținea Adela la el. Regretele și-au făcut loc în inima copilului. S-a întors grăbit, ridicând-o în brațe.

Și pentru un moment privirile li s-au întâlnit… pentru un moment, au simțit că nu mai au nicio grijă… că tot ce și-au dorit vreodată s-a îndeplinit. Dar apoi ambii au coborât privirile rușinați. Însă acest sentiment nu a poposit pentru mult timp în inimile copiilor, pentru că la picioarele lor stătea cuminte, pregătită să-i ghideze, o șină de tren care putea duce într-un singur loc: la o gară.

Plini de speranță, copiii s-au întors la căruța lor prădată, și-au luat lucrurile care au rămas și au plecat mai departe călăuziți de drumul-de-fier care abia se vedea printre buruienile ce îl acopereau aproape complet.

Trecuseră câteva ore de când întunericul a alungat orice rază de lumină, îngreunându-le celor doi drumul, așa că aceștia s-au gândit să se oprească. Au căzut extenuați pe iarba moale și au închis ochii. Corpul Adelei tremura atât de tare încât nu a reușit să adoarmă. A deschis ochii și a văzut luna care strălucea mai puternic ca oricând, parcă zâmbindu-i și încurajând-o. Stelele dansau în jurul ei, sclipind în toate culorile. În acel moment, fata și-a dat seama că spectacolul, aparent banal, e atât de frumos și de misterios pentru oricine se oprește din toată graba vieții să-l privească chiar și pentru o secundă. Fiecărui om cerul îi oferă un sentiment special, iar Adelei îi dădea speranță, singurul lucru de care avea nevoie pentru a nu renunța. Dintr-odată, ceva i-a atras atenția: stelele au început să cadă de pe cer. Fata a crezut că avea halucinații din cauza oboselii, dar, după ce a mai privit puțin cerul, a înțeles că are dreptate. Era o ploaie de stele. Avea șansa de a-și pune o dorință… sau chiar mai multe.

Privind războiul celest, care nu semăna deloc cu cel în care urmau să se avânte, Adela a adormit fără să își dea seama. Un zgomot puternic i-a ridicat pe cei doi copii în picioare. Speriați, încercau să înțeleagă ce se întâmplase. Și atunci au văzut în zare o lumina puternică: farurile trenului. Au luat-o la fugă în direcția  acestuia și, în scurt timp, umbra unei clădiri uriașe a început să se prefigureze înaintea lor.

– Am ajuns, în sfârșit, am ajuns! a exclamat bucuroasă Adela.

Peste tot domnea agitația, o mulțime de oameni îmbrăcați elegant se înghesuiau să prindă trenul. Orologiul mare, de pe peretele gării, indica ora douăzeci și trei și treizeci de minute. Un șuierat, urmat de o voce puternică a anunțat plecarea trenului spre Iași în cinci minute. Acela era momentul perfect pentru a se îmbarca neobservați. Lipsa banilor și, ca urmare, lipsa biletelor îi expuneau pericolului de a fi prinși. Dar nimic nu îi putea opri pe cei doi din a-și îndeplini scopul și, astfel, au prins curaj și au urcat în tren.

Adela era speriată, însă lui Rareș i-a venit ideea să se ascundă în toaletă. Și-ar fi dorit să nu fie nevoiți să călătorească în felul acesta, dar în acel moment era singura soluție posibilă. Fiecare încerca să își stăpânească frica cum putea mai bine. Un milion de gânduri îi frământau. Războiul le destrămase familiile, le spulberase visurile de adolescenți, iar inimile lor erau acum sfărâmate în mii de bucățele.

– Crezi că vor supraviețui? s-a auzit glasul fetei.

– Nu știu, a oftat Rareș. Dar îți promit că vom face tot ce ne stă în putere

pentru a-i găsi!

– Promiți? a întrebat Adela cu o urmă de speranță în voce.

– Promit!

În acel moment, fata și-a dat seama că împreună cu dragul ei prieten poate înfrunta orice obstacol. Zâmbind, a privit pe geam la războiul de stele căzătoare ce îi fascinau ochii. Rareș a cuprins-o în brațe, iar ea s-a simțit în siguranță.

Timpul trecea, iar oboseala își făcea simțită prezența tot mai mult. Încet, au deschis ușa ruginită și s-au aventurat în căutarea unor locuri mai comode. Cu puțin noroc, într-una dintre cabine au găsit o banchetă liberă. Fericiți, s-au așezat în liniște și, cu speranța în suflet, au adormit.

Rareș s-a trezit devreme, când soarele abia își arăta primele raze, vestind începutul unei noi zile. Curând, trenul s-a oprit. Simțind nevoia să ia o gură de aer proaspăt, băiatul a coborât, lăsând-o pe Adela cufundată în lumea viselor. Pe peron era agitație, zeci de siluete necunoscute se înghesuiau încercând să prindă un loc în tren. Majoritatea erau soldați care se îmbarcau spre alte bătălii ori răniți veniți de pe front în încercarea de a ajunge într-un loc mai bun.

În scurt timp, trenul și-a anunțat plecarea printr-un șuierat, iar Rareș s-a grăbit să urce. Odată ce a ajuns în compartimentul lor, Adela dispăruse. Disperat a privit pe fereastră. Fata se trezise și coborâse să îl caute, iar acum alerga după tren. Ce se mai putea face? O lacrimă s-a prelins pe obrazul băiatului. Era singur…

În drumul lui, gândurile îi erau doar la prietena sa. Privirile aruncate pe geam îi ofereau doar peisaje gri și monotone, care nu făceau decât să-i accentueze durerea sufletească. Știind că nu putea rămâne veșnic în tren, Rareș hotărăște să coboare cu prima ocazie.

Câteva ore mai târziu, citește plăcuța lipită pe zidul peronului, cu litere mari: FOCȘANI. Coborând scările gării, observă oamenii agitați. Neștiind unde să meargă, băiatul se plimbă stingher pe străzile și bulevardele din Focșani. Frigul îi intra în oase și tot ce avea pe el era un pulover lung din lână. Rareș se uita nedumerit la copacii goi, la tejghelele cu obloanele trase de pe străzile părăsite și la câinii vagabonzi, parcă și ei amăgiți.

Tot plimbându-se pe alei, un bărbat înalt, cărunt și cu fața obosită l-a remarcat:

– Cum de te plimbi așa, singur, pe străzi, copile?

În acest moment, Rareș i-a observat accentul rusesc și ochii albaștri.

– Am fugit din haosul războiului și am ajuns aici neștiind ce să fac.

Bărbatul, uimit de sinceritatea băiatului, se gândește să îi ofere un loc în casa tatălui său, unde să poată înnopta, cu condiția să îl îngrijească pe bătrân. Rareș acceptă imediat oportunitatea, întrezărindu-i-se un strop de fericire și speranță în suflet. Îi mulțumește bărbatului aflând mai apoi numele acestuia: Elliot. Acesta începe să-i istorisească vrute și nevrute despre starea Rusiei în război.

– Majoritatea rudelor mele au pierit de foame, manifestându-se în greve! spuse el.

Dezordinea apărută în țara mea, din cauza căilor ferate distruse, m-a făcut să-mi părăsesc țara acum vreo două luni. Am ales să mă reîntorc aici. De fapt, am crescut în Rusia, însă mama e româncă. Astfel, tot ceea ce aveam am adus cu mine. Cu toate că nu știu ce voi face în viitor, doresc să îmi cresc fiica în patria românilor, după tradițiile și obiceiurile lor. Accentul rusesc al bărbatului se putea remarca foarte ușor, însă Rareș era fermecat de povestirile lui Elliot, iar acesta continua să îi istorisească viața lui.

– Nadia, soția mea, se ocupă cu îngrijirea răniților, pe front. Este expusă la

foarte multe boli. Într-o zi, mi-a spus foarte liniștită că, pentru țară și pentru oamenii ce își dau viața pe front, și ea se va sacrifica cândva.

Rareș a rămas stupefiat. Înțelegea cu adevărat ce înseamnă dragostea pentru țară și care sunt sacrificiile impuse de patriotism. Vântul bătea tot mai tare, dar nimic nu îi putea distrage atenția băiatului de la vorbele și de la ochii sinceri ai bărbatului cărunt.

– Elma e prea mică să înțeleagă acum ceva. Tot ce pot spera, ca tată, e ca fata

mea să fie ferită de tot ce este rău, dar uneori mi-e teamă că nu voi putea fi mereu acolo să îi asigur binele…

Elliot a tăcut, se simțea mâhnit. Așa că Rareș a prins curaj și a rostit câteva cuvinte:

– În lipsa dumneavoastră, voi încerca să o apăr pe Elma…

Cuvintele băiatului l-au uimit pe Elliot, care a răspuns șoptit:

– Mulțumesc, băiete!

Astfel tăcerea s-a așternut între cei doi, dându-i lui Rareș posibilitatea de a se gândi la acest lucru numit „război” și la efectele sale. Războiul este… un lucru interesant. Este o scenetă îngrozitoare, fără sens, în care bărbații se luptă până la moarte pentru a-și apăra țara, în care femeile sunt dispuse să moară ca să ajute soldații de pe front, în timp ce copiii sunt ființele inocente, amestecate în această tornadă… Totuși, această scenetă e într-un fel ciudată… fascinantă… Toată țara are același scop și se unește pentru a-l îndeplini. Cel puțin, la asta s-a gândit  Rareș.

– Războiul nu creează niciodată o discuție veselă, a întrerupt Elliot gândurile

lui Rareș.

– Hmm? a întrebat nedumerit băiatul. A, da, nu poți găsi multe lucruri care să

te facă fericit într-un război.

– Mai ales într-unul de mărimea asta… Ah, dă-l încolo de război! Băiete, ți-am răspuns la întrebări. Acum e rândul tău.

Rareș dădu din cap în semn afirmativ.

– De ce ai parcurs tot drumul ăsta?

– E o poveste lungă.

– Nu-ți face griji, am tot timpul din lume.

Astfel, Rareș a început să își istorisească povestea, despre cum părinții săi au fost chemați să lupte în război, despre durerea pe care a simțit-o, despre hotărârea sa și a prietenei sale, Adela, de a-i ajuta, despre despărțirea lor și despre momentul în care l-a întâlnit pe Elliot. La finalul poveștii, Elliot a scos un fluierat slab.

– Am să fiu sincer, băiete. Planul tău e îndrăzneț și nobil, dar, în același timp, e prostesc și periculos.

– Știu asta… dar vreau să-mi ajut tatăl, răspunse băiatul, stând cu privirea în pământ.

– Înțeleg, dar ce crezi că poate face un băiat ca tine în războiul ăsta ?

– Nu știu, pot lupta… În vocea lui Rareș a apărut o urmă de furie.

– Tu? Un băiat ca tine nu ar putea să pună la pământ nici măcar un bătrânel!

– Și?! Pot să mă antrenez! Rareș devenea tot mai furios.

– Copile, încerc să te ajut! Doar vei încurca lumea. Mai bine renunți.

– Și ce?!?! Să îmi las, pur și simplu, tatăl SĂ MOARĂ?

– Mai bine să moară în luptă decât să moară din vina ta!!!

La auzul cuvintelor, Rareș a cedat. Tatăl său să moară din vina SA? Rareș a început să alerge cât mai departe de omul căruia îi promisese că va avea grijă de fetița sa. Era atât de furios, încât nici măcar nu a văzut groapa din drum. A căzut direct în ea, aterizând pe mâna sa stângă. O secundă mai târziu, durerea l-a cuprins, însoțită de un somn tulbure…

*

Rămasă singură în gară și total dezorientată, Adela s-a cuibărit într-un colțișor cu fața brăzdată de lacrimi și inima strânsă. Nimic în jur nu părea încurajator. Gara era pustie acum și totul se cufundase într-o liniște mormântală. Clădirea cu două etaje, scăldată în albastrul mării, cu ferestre mari, încadrate de rame albe de lemn, decorate cu garofițe de toate culorile era singurul lucru care înveselea peisajul. Spre stânga, la mai puțin de o sută de metri, stejari și frasini își împleteau coroanele înfrunzite într-un desiș de nepătruns. Cine știa ce creaturi sălășluiau în împărăția umbroasă a arborilor? Cine putea spune că în spatele trunchiurilor împodobite în nuanțe maronii nu se ascundea vreun lup sau vreo altă fiară sălbatică sau, și mai rău, vreun soldat inamic? Și cine putea garanta, în asemenea vremuri tulburi, siguranța unei fete de numai șaisprezece ani, pierdută în necunoscut? Acestea erau doar câteva dintre întrebările care o măcinau pe Adela, care, orbită de iubirea ce o lega de tatăl ei și de teama ca el să nu se piardă în neant, ucis în vreo bătălie, fugise de-acasă, fugise de confortul conacului, cu toate odăile lui primitoare, cu mama ei cea bună și delicată, cu doamna Dumitrescu și plăcintele cu zmeură, care te făceau să-ți uiți toate grijile, cu pianul ei cel negru, ornamentat simplu, la care iubea să cânte, cu grădina lui cea colorată și livada, raiul miresmelor de toamnă… Dar fugise cu Rareș, cu dragul ei Rareș, cel care o ajuta mereu să iasă din încurcătură, cel care era acolo pentru ea de fiecare dată și pentru care în sufletul ei înflorea un sentiment nou, dragostea, acea dragoste care te îndeamnă la nesăbuințe, care-ți acaparează mintea și sufletul, care-ți dă fiori fără să fie nevoie de mai mult de o privire trecătoare, care te leagă cu firul roșu al destinului de cel care îți aduce zâmbetul pe buze, aceea care te face să simți că poți merge până la capătul Pământului fără teama că te vei pierde în marea încercărilor ce-ți vor tăia calea, pentru că vei ști că există cineva în spatele tău care să te prindă dacă vei cădea. Dar, acum, Rareș nu mai era cu ea să o încurajeze și să-i alunge temerile. Așadar, în sufletul ei își făceau loc regretele. Regreta că fugise de-acasă, regreta că luase decizia de a coborî din tren pentru ceva ce nici nu conta în final și regreta că în toată viața ei nu făcuse decât să fie fata care avea totul la degetul mic, căreia i se îndeplineau toate dorințele, care avusese mereu ce să mănânce și unde să doarmă confortabil. Regreta toate acestea, deoarece acum își dădea seama că nu era pregătită să înfrunte viața și războiul. Îmbrăcată în haine bărbătești, împrumutate de la Rareș, o pereche de pantaloni militărești, un pulover de lână, o pereche de opinci de piele și o geacă neagră, ar fi putut trece neobservată, însă părul ei lung și cârlionțat o trăda, precum și mersul ei feminin sau mâinile subțiri și delicate. Cu gândul la toate acestea, cu sângele înghețându-i în vene de frică și cuibărită lângă un stâlp subțire de lemn de pe peronul gării, Adela a adormit într-un târziu, în răcoarea adierii de vară, privind spre dreapta, spre câmpul noroios și murdar, fantoma unei câmpii verzi și vesele, măcelărită de război, după numai un an de lupte propriu-zise.

A doua zi a sosit la fel de liniștită și tăcută precum fusese și ziua precedentă. Totul părea împietrit, stors de viață. Adela, cufundată în propria-i singurătate, abia a remarcat silueta neagră, fantomatică de pe peron. Era o persoană îmbrăcată din cap până-n picioare în negru. Purta un palton lung și ghete militărești și se învârtea de colo-colo. Nimic, nici măcar un simplu gest sau o privire furișă nu sugera că misterioasa apariție o zărise pe fată. Pașii mici și repezi, mâinile firave și silueta minionă, dar suplă, transformau străinul într-un mic peștișor ce părea că înoată în imensitatea paltonului mult prea larg.

Adela și-a mijit ochii până a observant că insul șchiopăta. Își târa când un picior, când altul, se oprea și trăgea aer în piept de parcă tocmai depusese cel mai mare efort, apoi continua să se plimbe în cercuri. După câteva minute insul a făcut o mișcare scurtă și bruscă, întorcându-se pe călcâie ca un titirez și bombănind cum că oamenii sunt în pericol, țara așteaptă, dușmanii vin…

Mișcarea atât de rapidă a persoanei a făcut-o pe Adela să tresară, un scâncet scăpându-i printre buze. O pereche de ochi strălucitori, în contrast cu hainele întunecate, s-au îndreptat în direcția fetei. Lumina dimineții era prea difuză pentru ca oricine, aflat la o distanță considerabilă, să distingă ființa care scosese sunetul.

– Cine-i acolo? a strigat străinul cu o voce convingătoare și aspră, însă ușor tremurată la final, care era neașteptat de feminină, dar destul de puternică încât să o facă pe Adela să tremure.

Neprimind niciun răspuns, vocea adăugă pe un ton mai grav:

– Sunt sublocotenent în armata română, iar dacă nu te prezinți, te consider inamic și am dreptul să te împușc!

La auzul acestor vorbe, fata și-a luat inima-n dinți și a spus încetișor:

– Sunt Adela Baciu și m-am pierdut.

Străinul, vizibil derutat, a pășit cu prudență spre Adela. După câteva secunde în care a domnit tensiunea, cei doi se aflau fața în față. Fata se ridicase în picioare și stătea dreaptă cu pumnii încleștați pe lângă corp, însă, cu toate că încerca să se mențină puternică, în privire i se citea teama și nevinovăția unui copil care nu știe ce înseamnă cu adevărat războiul. Sublocotenentul o privea curios, dar aspru și rece, cu toate că nu era inamic, ci doar o fată de șaisprezece ani, cu un posibil statut social important. Privirea i s-a mai îmblânzit și fața i-a fost iluminată de un zâmbet. Totodată, Adela și-a dat seama că străinul nu era un el, ci o ea. O femeie ai cărei ochi căprui și înflăcărați spuneau povestea multor morți și lupte pierdute, precum și a zeci de victorii și,  mai presus de acestea, ascundeau o dorință nespus de puternică de răzbunare. Părul ei scurt și negru contrasta cu imaginea femeii casnice care fusese odinioară.

Prima care a curmat tăcerea a fost Adela.

–    Așa cum am spus, numele meu e Adela, nu sunt inamic, ci doar o fată pierdută, fără ca măcar să știe unde se află. Am pierdut trenul în care mă îmbarcasem pe ascuns acum două nopți cu prietenul meu Rareș… În acel moment, o lacrimă s-a rostogolit pe obrazul ei, iar cuvintele au fost înlocuite cu lacrimi amare. De atât a avut nevoie sublocotenentul ca să-și dea seama că Adela nu mințea și că vorbele ei erau atât de sincere încât până și generalul său le-ar fi crezut. Așadar, fără rețineri, cu vocea plină de compasiune femeia misterioasă, a spus:

–    Eu sunt Ecatrina Teodoroiu și te rog din suflet să nu mai plângi, căci totul are o soluție și pierderea, și războiul, numai moartea este imposibil de influențat!

Ochii Adelei, scăldați în ape tulburi, s-au mărit la auzul acestor vorbe și parcă puteau citi mai bine persoana pe care o priveau.

–    Ecaterina… patriotul de neoprit, prima femeie soldat? Oare chiar se poate?

–    Se poate orice cu voință. Dar tu… ce spuneai că faci aici? Ai pierdut trenul în care era prietenul tău?

–    Da, iar acum sunt singură. Sunt pierdută a suspinat Adela.

–    Niciun român n-a fost vreodată singur, ne vom ajuta reciproc. Probabil că destinațiile noastre sunt apropiate, a consolat-o Ecaterina.

–    Vai, Ecaterina, ești cu adevărat un om incredibil! Numele tău va dăinui de-a lungul istoriei, a murmurat fata, uitând de politețurile de odinioară.

– Eu și prietenul meu, Rareș, am fugit de acasă pentru a ne căuta tații care au

plecat la război acum o lună. Trebuia să călătorim cu trenul până la ei, dar…

– Înteleg, a spus pe un ton meditativ sublocotenentul. Nu îți face griji, oricine

trăiește poate fi găsit. Va veni o zi când veți fi din nou împreună.

Adela și-a ridicat privirea din pământ. Ochii ei mari și plini de speranță păreau să îi șoptească Ecaterinei „Mulțumesc!”. Privirile li s-au despărțit pentru câteva momente, după care, întrebarea Adelei a rupt tăcerea ce se așternuse, surprinzând-o pe femeie:

– Care este povestea ta?

– Povestea mea? s-a mirat sublocotenentul.

– Da, trecutul tău… Orice om are o poveste, o istorie pe care să o împărtășească cu cei pe care îi întâlnește.

– Bine, atunci, presupun că și eu am una. M-am născut acum 23 de ani sub

numele de Cătălina Teodoroiu, pe data de 15 ianuarie 1894, în localitatea Vădeni, frumos loc mai era acela! Părinții mei, Elena și Vasile Teodoroiu, niște fermieri obișnuiți, au avut opt copii: eu, două fete și cinci băieți. Din nefericire, ei nu au avut norocul meu și s-au stins din viață,  fie din cauza tifosului, fie în război. Am studiat la București și mă pregăteam să devin învățătoare, dar, odată cu războiul toate planurile și visurile mele au fost spulberate. Am insistat să mă înlorez și să lupt ca să-mi răzbun frații care au fost înghițiți în acest iad și am reușit să ajung pe front și să câștig împreună cu camarazii mei bătălii. Totul până când am suferit un accident…

Ochii Adelei s-au mărit și respirația i s-a tăiat în așteptarea urmării.

– În ultima bătălie, o grenadă a explodat în spatele meu… Adela a lăsat să-i scape o șuierătură. Așchiile acelea nenorocite mi-au străpuns coloana, a continuat Ecaterina. De atunci, lucrurile s-au schimbat, am zăcut în spital o vreme, timp în care Casa Regală a decis să mă avanseze la gradul de sublocotenent. După ce m-am vindecat, am început din nou să mă antrenez și iată-mă! Poate că mi-ai observat șchiopătatul, însă nu-ți face griji, îmi este din ce în ce mai ușor să merg.

Uimită, Adela și-a ridicat mâinile spre cer și privind-o pe Ecaterina drept prin suflet, a rostit cuvântul care le aprinsese amândurora o flacără pe dinăuntru:

– VOINȚĂ! a răspuns tânăra luptătoare zâmbind.

Acest cuvânt magic i-a readus Adelei speranța. Speranța că-l va regăsi pe Rareș și va reuși să-și găsească tatăl, că va veni o zi în care să zâmbească iar stând pe butucul din păduricea de acasă, la locul lor secret, împreună cu Rareș, și privind înapoi spre aceste vremuri tulburi, ce păreau să nu se mai sfârșească. Însă nu era momentul prielnic pentru a se lăsa învăluită de melancolie. Lângă ea se afla Ecaterina Teodoroiu, care tocmai își istorisise trecutul, se dăruise sufletește unei mici străine, căci, în final, cele două se cunoșteau de cel mult o oră. Zâmbise și îi oferise încredere și consolare, o făcuse să înțeleagă că niciun român nu e singur. Așadar, nici Adela nu era singură, avea alături o eroină ce părea gata să o ajute și în inimă mai multă speranță decât crezuse că ar putea exista în interiorul unui singur om.

–   Vino, ar trebui să-ți căutăm ceva de mâncare. Ecaterina i-a întrerupt fetei

șirul gândurilor.

– Mâncare? Unde găsim aici mâncare? s-a mirat ea.

– Probabil că erai atât de speriată, încât nu ai observat că în spatele gării mai sunt și alte câteva construcții. Acolo vom găsi mâncare și cele necesare, acolo e spitalul unde am zăcut atâta amar de vreme… Vocea Ecaterinei s-a stins. Amintirea acelor zile era asemenea unui ghimpe, însă Adela nu a părut să remarce acest lucru:

– Un spital? Aici?

– Da, în vreme de război spitale pot fi improvizate oricând și oriunde. Mergem?

Fata a încuviințat și cele două au pornit spre locul indicat. Însă au apucat să facă numai doi pași când pretutindeni a răsunat șuieratul unei locomotive. Adela și Ecaterina s-au răsucit în viteză, chiar la timp pentru a privi cum un tren pufăia intrând în gară. Inima Adelei s-a făcut mică și a început să bată puternic, întrebări fără răspuns i-au invadat iar mintea: De unde venea? Încotro mergeau? Oare pasagerii lui erau aliați sau dușmani? Cu sângele înghețându-i în vene, fata și-a privit companioana. Ecaterina era calmă si relaxată, pe semne cunoștea trenul, lucru care a liniștit-o și pe Adela. Câteva minute mai târziu, din tren a coborât un soldat, îmbrăcat în uniformă și s-a îndreptat spre femeie, pe care a salutat-o printr-un gest, ducându-și mâna la tâmplă și care a fost repetat imediat de aceasta.

– Doamnă sublocotenent, sosesc cu o telegramă din Vădeni.

– Mulțumesc, caporal Manolescu! Mai există altceva ce ar trebui să știu?

– Nu, să trăiți! Însă, dacă-mi permiteți… a îngăimat soldatul.

– Spune! a ordonat Ecaterina.

– Oamenii din plutonul nostru nu mai sunt aceiași fără dumneavoastră, îșipierd spiritul patriotic, curajul, speranța, au nevoie de noul lor sublocotenent și fostul lor coleg de echipă. Vă așteaptă!

– Atât? a întrebat femeia, un zâmbet înflorindu-i în colțul gurii.

– Da, să trăiți!

– Bine, atunci, voi reveni curând. Se aud zvonuri că vor ataca din nou. Când va veni momentul bătăliei voi fi acolo, gata să lupt pentru țară și pentru onoare. Pleacă acum! Ești așteptat.

– Da, să trăiți! a mai spus soldatul și a plecat, dar nu înainte de a repeta salutul și de a afișa un zâmbet fugar ce părea să spună „Mulțumesc!”.

– Acea întâlnire a impresionat-o mult pe Adela, fiindcă soldatul, caporalul Manolescu era cel de-al doilea om pe care-l întâlnea și era un om înainte de toate, chiar dacă vorbea ca un soldat. Așa era și Ecaterina, era un om cu minte și suflet.

– Nu se poate!

Vorbele Ecaterinei au trezit-o iar pe fată, care, cufundată în propriile-i gânduri, nu observase când aceasta deschise telegrama ce conținea câteva cuvinte simple, dar extrem de încărcate de durere și de suferinţă.

 

Draga mea copilă,

 

Tatăl tău a revenit de pe front acum câteva zile, e rănit şi nu ştiu cât va mai fi alături de cei vii.

 

Cu multa dragoste și foarte îndurerată,

Elena Teodoroiu, scumpa ta mama.

 

O lacrimă s-a prelins pe obrazul Ecaterinei, femeia puternică şi mereu pregătită să înfrunte pericolul. Cea care pornise să își răzbune fraţii înghiţiţi de moarte nu suporta durerea unei noi pierderi pricinuite de iadul războiului, nu-şi putea lăsa părinţii să se stingă.

Adela o privea înmărmurită, o înțelegea,  îi împărtăşea suferința, însă nu știa cum să o curme. Cuvintele nu ar fi avut nicio putere înaintea morţii, ar  fi fost nişte simple vorbe goale, aruncate în neant şi sfărâmate de întunericul din interiorul durerii. Aşa că, Adela nu a folosit cuvintele, ci a îmbrăţişat-o puternic pe companioana ei, pe persoana la care ajunsese să ţină mai mult ca la orice în doar câteva ore, iar acea îmbrăţişare surprinzătoare, dar încărcată cu speranţă şi dragoste, a spulberat şi a vindecat suferinţa mai bine decât orice vorbă.

Câteva ore mai târziu, când soarele fugea de pe cer, înghiţit de negrul nopţii, două siluete urcau în trenul cu destinaţia Vădeni ce pufăia în gară, hotărâte să salveze o viaţă. Duceau cu ele o sacoşă cu bagaje şi medicamente şi o alta bine îndesată cu merinde de drum. Noaptea s-a scurs liniştită sub paza lunii, a cărei lumină blândă a vegheat somnul Adelei fără vise.

*

Rareș s-a trezit într-un pat mic și confortabil de lemn, acoperit cu o pătură groasă de lână. Patul mititel se afla într-o cameră, de asemenea, mică, cu o noptieră lângă acesta și un dulap de mărime modestă în colțul îndepărtat. Pereții erau acoperiți cu o vopsea bej, destul de anostă, după părerea lui Rareș, iar în spatele patului se afla o fereastră ce dădea spre o grădina de legume. În timp ce Rareș a analizat camera, pe ușă a intrat un bătrânel mic și gras, cu fața ridată și cu părul alb ca neaua. Când s-a apropiat, băiatul a reușit să-i distingă mai bine trăsăturile: fruntea îi era lată și pătrățoasă, nasul său era mare și rotund, buzele îi erau subțiri și alungite, dar ochii săi erau albaștri ca cerul de vară.

– Bună, Rareș! zise bărbatul cu un puternic accent rusesc. Mă cheamă Igor și

sunt vechiul profesor al lui Elliot. Din câte am înțeles, tu și cu Elliot ați avut o ceartă care a dus la accidentarea ta.

Abia atunci a observat Rareș ghipsul ce îi înconjura mâna stângă. De asemenea, mâna sa era susținută de o eșarfă subțire, decorată cu trandafiri.

– Ei bine, a continuat Igor, vreau să știi că Elliot își cere scuze din tot sufletul.

El nu voia să te rănească, doar să te protejeze. A mai zis că tu trebuie să iei decizii. Dacă vrei să îți ajuți tatăl, fă-o din toată inima.

Rareș a tăcut pentru câteva clipe și s-a gândit la cât de naiv putuse să fie.

– Și mie îmi pare rău că m-am certat cu el, zise băiatul. Nu a fost vina lui. Dar

unde e Elliot ?

– Ah, a fost chemat la război, a zis încet Igor. Totuși, acum nu avem de ce să

ne îngrijorăm. Mai important e brațul tău. Va trebui să stai cu ghipsul ăla două luni. Dacă vrei, poți sta aici.

– Nu vă deranjez ?

– Oh, nu ! Nicio problemă ! Aș avea și eu companie când Elliot ar fi

Și, uite așa, Rareș a stat două luni cu bătrânul rus. A aflat că bătrânului îi plăcea să joace șah, să citească și să asculte muzică. Dar cel mai mult îi plăcea să citească și să scrie poezii.

– Ar trebui să încerci și tu să scrii o poezie, îl încurajă bătrânul.

Rareș a refuzat, iar bătrânul nu a mai insistat.

Astfel, ascultând simfoniile lui Beethoven și citind cărți filosofice, Rareș a petrecut două luni alături de noul lui prieten și nici nu a simțit cum au trecut acestea.

– Uite că am rezolvat-o și pe asta! zise Igor.

– .. Domnule Igor, aș vrea să plec și eu cât mai curând la Mărășești, să o caut pe prietena mea, Adela, spuse Rareș. Cred că acolo e cel mai probabil să fi ajuns, într-un fel sau altul.

– Înț Dacă vrei, îți pot cumpăra bilete de tren pentru a pleca vineri dimineața.

– Mi-ați dat deja atâtea, nu v-aș putea cere mai mult.

– Nici să nu aud! Nu e nicio problemă, băiete.

Zilele au trecut pe nesimțite, iar Rareș, într-o dimineață de vineri, și-a luat puținele lucruri pe care le avea și s-a pregătit de plecare… Dar, înainte să plece, i-a dat lui igor o foaie și i-a spus jenat:

– Ați fost atât de bun cu mine, așa că m-am gândit să fac și eu ceva pentrudumneavoastră.

Igor citi ce scria pe foaie și dezvălui un zâmbet cald.

– Mersi, băiete! Mult noroc!

– La fel! Sper că Elliot se va întoarce cu bine.

Cu regretul că totul are un sfârșit, băiatul a plecat spre gară, recitând în minte poezia pe care i-a scris-o lui Igor:

 

,, Fir-ai, Doamne, numai șoapte!

Te apropii ca o umbră

În această noapte sumbră,

Dar nu ești tu din păcate.

Visele îmi sunt deșarte,

Trupul meu pierdut în noapte,

Fără tine e pe moarte.

Pe cer doar o stea străluce,

O dorință care fuge,

Chiar și sufletul îmi plânge.

Floricică micșunea

Viață crudă și rea,

Unde ești, iubita mea?”

*

Adela a fost trezită de Ecaterina, care a înştiinţat-o că sosiseră în Vlădeni. Soarele îşi recăpătase măreţia şi domnea peste lume. Aproape că s-ar fi putut spune că era o zi obişnuită numai bună de petrecut în grădină împreună cu tata şi cu Rareş. Dar nu era aşa.  Fata era departe de casă şi de familie. Oamenii se înecau în suferinţă şi tristeţe. Pe lângă cele două treceau doar feţe bolnăvicioase sau chinuite, îndurerate ori posomorâte, cele mai multe, demne de milă. Adela se simţea de parcă se teleportase într-o lume a umbrelor, căci toată lumea părea a fi o umbra a persoanei de demult, o umbră din care se scursese toată bucuria.

Fata se întreba dacă aşa arătau şi oamenii din oraşul ei, dacă şi acolo domnea teama şi durerea. Dar nu avea de unde să ştie. Lăsase în urmă ceea ce era acolo şi plecase să îşi găsească tatăl. Îşi lăsase mama singură şi neajutorată…

La gândul acesta, inima i-a fost străbătută de un fior rece şi puternic. Simţea că își doreşte să plângă şi lacrimile ei să spele tot răul şi să readucă lucrurile la normal. Dar nu putea să plângă, nu mai era acea Adela de când fugise, trebuia să fie puternică şi curajoasă şi să privească înainte.

Drumul de la gară la casa soţilor Teodoroiu nu a durat mult şi, în scurt timp, cele două şedeau pe o băncuţă de lemn, alături de Elena, o femeie mai în vârstă, căruntă, dar puternică şi extrem de hotărâtă. O primise bine pe Adela şi o hrănise în timp ce le povestea despre domnul Teodoroiu. Ecaterina refuzase mâncarea, dorind să îşi vadă tatăl. Aşa că imediat după ce a mâncat, a urcat în dormitorul unde zăcea acesta.

Vasile Teodoroiu era într-o stare febrilă, era culcat pe pat şi învelit cu o plapumă groasă. Coapsă-i era înfăşurată cu un bandaj care se făcuse roşu din cauza sângerării.

– Rana va trebui curăţată, dezinfectată şi bandajată bine. E infectată și, dacă nu acţionăm repede, tata e pierdut, a şoptit Ecaterina.

Apoi a continuat mai hotărâtă:

– Mamă, te rog, prepară leacul tău de febră, cel pe care îl luam când eram copii, şi tu…, a spus femeia, dar a fost întreruptă de Adela.

– Eu te voi ajuta cu îngrijirile medicale. Ştiu şi eu câte ceva de la fosta noastră asistentă medicală.

Adela zâmbea. Voia foarte mult să ajute pentru a se revanşa faţă de Ecaterina. Surprinsă de cuvintele fetei, femeia a încuviinţat şi a trimis-o să se spele bine pe mâini.

Câteva ore mai târziu, starea bărbatului se îmbunătăţise vizibil. Febra scăzuse şi sângerarea se oprise. Adela stătea pe marginea patului și schimba compresa rece de pe fruntea lui când acesta se trezise. Nişte ochi căprui şi profunzi o priveau umili, amintindu-i de momentul în care o întâlnise pe Ecaterina. Mai apoi s-a ivit un zâmbet, iar o mână caldă a bătut-o ușor pe braţ murmurând:

– Mulţumesc!

– Vai, dar nu mie trebuie să îmi mulţumiţi, ci fiicei dumneavoastră! E o adevărată doctoriţă şi un om bun, deşi nu o cunosc decât de trei zile.

Adela zâmbea şi era bucuroasă că ajutase la salvarea acestui om.

– Eu sunt Adela Baciu, a continuat ea, povestindu-i domnului Teodoroiu ce se petrecuse în ultimele zile.

– Văd că v-aţi împrietenit repede! a întrerupt povestea o voce caldă.

Ecaterina stătea în pragul uşii.

– Buna ziua, tată! Mă bucur că ai rămas alături de noi. Fără îngeraşul acesta, a spus ea privind spre Adela, nu cred că aş fi reuşit.

– Atunci, cred că, după ce mă voi însănătoși, îngerașul acesta va trebui răsplătit. Ce îți dorește sufletul, draga mea? a întrebat-o bătrânul pe fată.

– Să nu vă fie cu supărare, tot ceea ce îmi doresc eu în acest moment este să învăț să lupt și să mă apăr, ca să îmi pot salva părintele și pe prietenului meu, Rareș. Adela vorbea timid, crezând că va fi luată în râs, dar nu a fost așa.

– Dacă asta e ceea ce îți dorești, asta vei primi. Numai că, trebuie să știi, plecarea pe front e asemenea plecării în iad.

– Dacă în iad se află cei dragi mie, atunci, merg până acolo și mai departe pentru a-i salva, a răspuns fata, neștiind că se joacă cu focul.

În privirea domnului Vasile se citea milă și tristețe. În război, fiecare duce propria-i luptă, iar această fată de 16 ani, care devenise alta în numai câteva zile, avea în ea o flacără în stare să ardă tot răul de pe lume. Avea ceva ce-i amintea de propria fiică, singura rămasă, despre care știa că nu ar fi vrut să o ia pe Adela cu ea când va pleca, dar care nu avea de ales. Acel ceva îl făcea pe bătrân să fie sigur că fata va reuși și că într-o zi va sărbători gloria terminării războiului.

Astfel s-au scurs săptamâni întregi de antrenament. Adela a învațat să tragă cu pistolul la țintă, să se apere de loviturile inamicilor, să se camufleze pe câmpul de luptă și multe altele, care au preschimbat fata finuță și elegantă într-un soldat. Zi de zi, devenea din ce în ce mai bună. Noapte de noapte, speranța înflorea tot mai puternic în inima ei. Dimineața se trezea devreme și se antrena, iar seara învăța să îngrijească răni și să prepare leacuri vindecătoare. Soții Teodoroiu o tratau ca pe nepoata lor, iar Ecaterina, ca pe copilul ei. În inima femeii se ascundea o mare durere, durere pricinuită de dorința Adelei de a lupta pentru a-și recupera familia. Femeii îi era teamă să nu o piardă și ar fi făcut orice ca fata să nu o însoțeasca, însă Adela era de neclintit.

Spre sfârșitul lunii iulie, Ecaterina și Adela și-au luat rămas-bun de la soții Teodoroiu și au pornit cu inimile îndurerate spre gară. Localitatea nu arăta diferit, comparativ cu ziua în care sosiseră, însă ele erau altele. De această dată porneau spre Mărășești, unde se zvonea că se adună armatele și unde Ecaterina era așteptată de soldații ei, pregătită să lupte pentru țară și onoare.

*

În drumul lui spre gară, Rareș a auzit un plânset. A fugit să vadă ce se întâmplă. Și a văzut. În curtea unui orfelinat, o fetiță plângea de zor. Uimit de această întâmplare, s-a dus să îi ofere alinare.

– Cum te numești? a întrebat-o Rareș pe fetiță.

Copila continua să plângă. Neștiind cum să reacționeze, băiatul s-a dus să culeagă o floare dintr-un colț pitit al grădinii din spatele terasei principale. Dar floarea aceea nu era una oarecare, ci un crin alb ca mătasea, cu o mireasmă îmbietoare, ce-i amintea de mirosul inconfundabil al hainelor orfanei.

I-a dăruit floarea și i-a spus să nu se teamă de obstacolele vietii, că va răzbi în tot ce va dori să realizeze.

– Elma! Elma este numele meu! a strigat fetița. Și singurul lucru pe care mi l-au dat părinții ca să-mi amintesc de ei a fost un ursuleț făcut din cânepă, cu ochii făcuți din nasturi auriți. Nu-l mai am. Ursulețul mirosea precum floarea adusă de tine. Mirosul acesta îmi aduce amintiri îndepărtate. Așa mirosea și parfumul mamei mele, Nadia, pe vremea când era cu mine.

Băiatul, impresionat de povestea Elmei, a întrebat-o unde a pierdut prețioasa jucărie care îi amintea de vremurile de demult.

– Mi-am pierdut ursulețul în drum spre orfelinat, dar nu știu locul exact. Era o noapte crâncenă în care luna nu se zărea din cauza norilor. N-am mai văzut nimic.

Fără să mai stea pe gânduri, Rareș a pornit să caute ursulețul. Dintr-odată, vântul a început să bată puternic. Tabloul de vară s-a transformat într-un război al elementelor naturii. Rareș de-abia putea zări ceva în fața ochilor. Ploaia îl uda, iar vântul îl împingea din toate părțile, însă băiatul nu voia să renunțe. Terenul era alunecos, iar posibilitatea de a cădea era mare. Își înfigea bocancii cât mai bine în pământ la fiecare pas. Ursulețul părea imposibil de găsit.

Nu putea renunța. Ursulețul nu putea să dispară așa, pur și simplu. Cel mai probabil căzuse pe vreo străduță îngustă și noroioasă. Orașul era destul de mic, însă, după o zi întreagă de căutări, Rareș nu descoperise nimic care să-l conducă spre jucărie.

Ud leoarcă și obosit, spre seară băiatul s-a hotărât a-și căuta un adăpost unde să se mai odihnească puțin. Avea să mai caute ziua următoare.

Zărind poartă deschisă a unei case, a îndrăznit să intre și să ceară voie să se încălzească puțin. A dat peste o stăpână primitoare care l-a poftit cu drag în casa ei. În sufragerie, pe unul dintre rafturile cu cărți, stătea cuminte un ursuleț de pluș care corespundea perfect descrierii Elmei.

Extrem de emoționat, Rareș a aleargat cu inima-n dinți la stăpână, cu ursulețul strâns la piept. A aflat că fetița acesteia îl găsise pe stradă.

Foarte entuziasmat, băiatul a revenit a doua zi la orfelinat. A intrat repede și a întrebat de Elma. Era în camera ei, trăgea un pui de somn. Rareș s-a grăbit înspre camera ei și, într-adevar, Elma dormea într-un pat micuț de sub o fereastră, și ea mică, lângă care stătea pe un taburet o doamnă ce tocmai închidea o carte de povești. Când l-a văzut pe băiat, pe fața femeii au apărut pe rând: nedumerirea, înțelegerea și fericirea. S-a ridicat și i-a făcut un semn băiatului să vină lângă patul Elmei. Acesta s-a apropiat și a așezat ezitant ursulețul lângă Elma. Apoi, cei doi au ieșit din cameră și au mers în grădina orfelinatului.

– Îți mulțumesc că ai adus ursulețul înapoi, a spus doamna.

Baiatul a tăcut pentru o clipă, apoi a zis:

– Când am auzit-o pe Elma plângând după ursulețul ei, mi-am dat seama că vreau să o ajut.

– Într-adevăr… Fetița a suferit destul din cauza pierderii părinților ei.

– Ummm, mi-ați putea spune mai multe despre părinții ei și moartea lor?

– Desigur! Totul s-a întâmplat nu de foarte mult timp, mai precis acum două

luni. Elliot, fiind recrutat în război, a pornit viteaz cu gândul că se va întoarce nevătămat acasă. Însă, chiar în momentul în care a pășit pentru prima dată pe front, s-a prăbușit sub ploaia de gloanțe. Un soldat aliat a anunțat-o pe Nadina în legătură cu decesul. Din nefericire, câteva zile mai târziu, și ea a trecut pragul morții din cauza unei infecții.

Povestea părinților Elmei era crudă, mult prea crudă pentru un copil de 9 ani.

– Ambii ei părinți au murit. Elliot… a murit, a murmurat Rareș. Era pe punctul de a vărsa lacrimi. Îngrijitoarea Elmei s-a apropiat încet de băiat și l-a prins de mână.

– Orfelinatul conține multe plânsete în interiorul său. Plânsetele copiilor care și-au pierdut părinții, ale celor care nu își pot face prieteni, ale celor care se simt abandonați, fără valoare și uitați de toți cei dragi lor. Iar eu trebuie să le fiu alături acelor copii. Trebuie să îi ajut să treacă peste cel mai greu moment al vieții lor. De aceea am ales slujba asta… pentru a-i ajuta pe cei ce au nevoie de tot ajutorul din lume.

Vorbele femeii i-au amintit lui Rareș de Adela și a început să plângă de durere pentru moartea lui Elliot și a Nadiei, de dor și de fericire pentru amintirile sale îndepărtate cu Adela, dar, cel mai mult, Rareș plângea pentru Elma.

Când s-a oprit din plâns, Rareș și-a exprimat dorința de a sta câteva zile cu Elma. Cu un prieten alături, Elma a putut înțelege mai ușor realitatea cruntă, pe care chiar prietenul ei, Rareș, i-o dezvăluia.

Când lacrimile Elmei au început să curgă pe chipul ei palid, Rareș a luat-o în brațele sale și a încurajat-o:

– Elma, ascultă-mă. Este adevărat că părinții tăi au murit în război. Dar este

adevărat și că tu ești o fată deșteaptă, de care orice părinte ar fi mândru. Elma, tu ai fost bucuria, binecuvântarea, lumea părinților tăi. Ei au murit ca tu să trăiești.

După ce a spus astea, Rareș a eliberat-o pe Elma din îmbrățișarea sa, a îndreptat-o și i-a șters ochii înlăcrimați.

– Așa că trăiește, Elma!! Trăiește viața pentru care au luptat părinții tăi.

Rareș s-a uitat la fetița care se oprise din plâns.

– Știi că trebuie să plec…

Fetița a dat încet din cap.

– Dar nu îți face griji, îți voi scrie cât de des voi putea. Așa, vom fi mereu

Fetița a zâmbit șovăitor.

– Hai să mergem acasă!

Rareș a zâmbit și el și a luat-o de mână pe fetița care a început să țopăie fericită pe cărarea parcului. Meritase să își ude umărul cu lacrimile unui prieten.

*

Odată ajunse la Mărășești, Adela și Ecaterina au avut parte de o surpriză neplăcută: bătălia începuse, probabil de o zi sau două. Însă teama a fost înlocuită de curaj și speranță, hrană sufletească esențială, fata fiind pregătită să-și găsească apropiații. Știa că nu-i va fi ușor să-i caute, erau milioane de soldați acolo, iar zilnic o parte dintre ei se stingeau în bătaia gloanțelor sau a grenadelor. Cine putea să-i garanteze că tatăl ei mai trăia? Cine știa dacă ea va mai trăi destul pentru a-l găsi? De unde să știe ea dacă măcar se aflau acolo? Durerea din inima Adelei creștea zilnic, când se întorcea cu Ecaterina la corturi pentru odihnă. Îi era greu să mai doarmă încă o noapte fără să aibă măcar un indiciu despre ei.  Fiecare zi îi demonstra Adelei că în asemenea vremuri nu mai ai nevoie de dușmani care să-ți facă viața grea, căci războiul e cel mai mare inamic, frate cu moartea și suferința, sânge din sângele urii, esență din esența iadului. Fiecare zi o făcea să pătrundă și mai adânc discuția pe care o avusese cu Ecaterina când sosiseră:

„– Adela este prea periculos să vii cu mine pe front. Ai putea fi împuscată și nu

știu dacă m-aș putea ierta vreodată pentru asta, îi spusese femeia soldat.

– Ecaterina, nu te îngrijora voi fi un soldat bun și perspicace. În plus, nu tu și

tatăl tău m-ați învățat cum să folosesc arma? răspunsese ea zâmbind.”

Acel schimb de replici îi răsuna și acum în minte, acum când, în bătaia soarelui, se prăbușise pe câmpul de luptă simțind că totul se învârte în jurul ei. Era ziua de apogeu a luptelor, ziua în care ambele părți atacaseră mai puternic ca oricând, hotărâte să pună capăt înfruntării care părea că nu se mai termină. La început, fusese una obișnuită, obișnuită pentru câmpul unei bătălii. Ea și Ecaterina înaintaseră cot la cot, ca de obicei, până când cea de-a doua se prăbușise sub ploaia de gloanțe, încercând să-i salveze viața Adelei. Și reușise. Însă cu ce scop?

Fata simțea că se sufocă privindu-și prietena însângerată.

– .. a îngăimat ea.

– Adela, draga mea, spune-le alor mei că mi-am pierdut viața pentru a o salva pe cea a unui înger, căci asta ești tu pentru mine, și pentru a-i proteja pe români. Spune-le, te rog, că îi voi privi din ceruri și că îmi va fi dor de ei. Drumul meu se termină aici, dar al tău, abia începe. Pentru mine, vei rămâne mereu cea mai mare și mai curajoasă eroină. Folosește-te de ceea ce știi și salvează-i! Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit marea eroină, Ecaterina Teodoroiu, privind-o pe Adela în ochi și zâmbind până când moartea rece și dureroasă a cuprins-o.

Fata ar fi vrut să poate face ceva pentru a-i reda viața pe care războiul, acest iad, i-o luase, dar nu putea. Nu putea decât să plângă, simțindu-se pierdută, mai pierdută că oricând. Ar fi vrut să țipe. Ar fi vrut să se arunce asupra corpului inert și să reînvie inima aceea curajoasă și vitează ale cărei bătăi nu vor mai dăinui niciodată pe acest pământ. Ar fi vrut măcar să îngroape la loc de cinste acel trup care adăpostise odată o femeie puternică și bună, un model pentru Adela și pentru mulți alți tineri a căror minte suferea în lipsa voinței. Dar nu era timp, deoarece moartea se apropia încet, însetată de un alt suflet măreț. Gloanțele șuierau pe lângă corpul Adelei, care era expusă acum, lipsită de apărarea pricepută a Ecaterinei. Dintr-odată însă, suferința și durerea au pierit din inima fetei. Sau poate că nu au pierit, ci doar au cuprins copila atât de mult, încât au devenit o normalitate. Poate că sufletul său pueril fusese atât de tare străpuns de săgeata otrăvită a morții, a durerii, a întunericului, încât se spărsese în mii de bucăți, care nu mai erau capabile să simtă. Adela s-a ridicat rapid de pe pământul îmbibat în sânge și a luat-o la goană spre marginea pădurii. Fugea, cu ochii în lacrimi. Fugea înainte, fără să întoarcă privirea. Fugea simțindu-și cioburile inimii răsfirându-se pe pământul pentru care suferise atât, pentru care tatăl ei luptase, pentru care Ecaterina și alte mii de soldați, frați, tați și copii muriseră. Fugea fără să gândească, fără să simtă. Fugea și tot fugea. Dintr-odată, învinsă de oboseală, s-a prăbușit pe iarba verde. Gâfâind, și-a ridicat privirea și s-a uitat în jur. Un aer curat, plăcut, lipsit de teama războiului, de focul armelor, de fumul bombelor îi dădea Adelei o stare de liniște. Se afla într-un codru liniștit și frumos.

Ciripitul păsărilor și mișcarea razelor de soare transformau pădurea într-un ring de dans al copacilor bătrâni. În toată această adunare a naturii se afla un singur străin, o umbră a fetei de demult, cea dinaintea războiului, cea care nu văzuse moartea cu ochii ei. Dar acum, când totul părea pierdut, ea nu putea decât să privească lumina cristalină ce străpungea coroanele arborilor și să suspine alături de micile viețuitoare ce-i împărtășeau durerea. Paradisul din jur era o întruchipare a raiului care încerca să distrugă iadul din inima fetei. Acea liniște solemnă, un mic moment de pace într-o eternitate de război a fost întreruptă de același cuvânt pe care îl auzise de nenumărate ori în ultima vreme: ,,RĂZBOI”. ,,Când eram mică, mama îmi spunea că natura e nemuritoare, că pădurea învie mereu primăvara”, se gândea Adela… ,,Oare va ajunge și ea spulberată de cruzimea omului?” În inima ei avea loc o luptă între prezent și trecut. Împrejurimile îi aminteau de toate momentele magice petrecute în codrul de lângă casa ei, însă acum nu era la fel. Se simțea pierdută în spațiu, se imagina stând pe marginea unei prăpăstii privind spre abis și întrebându-se dacă să-și dea drumul sau să continue să spere. Din spate auzea cântecul de leagăn fredonat de mama sa, melodia care îi oferea pacea inimaginabilă, câteva note care îndepărtau gândurile rele. Se vedea culcată la un centimetru de sfârșit, încercând să meargă în direcția cântecului. Și totuși era trasă înapoi de vidul care șoptea cuvântul ,,RĂZBOI”, ,,RĂZBOI”. Continua să privească spre copacii care, în câteva zilei, vor fi sfâșiați de către grenadele soldaților, așa cum inima Ecaterinei fusese străpunsă de gloanțe.

Dintr-odată totul a trecut. Toate sentimentele și gândurile de mai înainte au fost șterse. În față a zărit o dâră de fum purtată de adierea vântului. Lângă un copac stătea un om. Adela a tresărit. Era un soldat, un soldat rănit. Pentru o secundă a rămas pe loc.

Instinctul o îndemna să-l ajute. Dar dacă era un inamic? A stat puțin pe gânduri. Atunci o întrebare s-a născut în mintea ei: ,,Ce ar fi făcut Ecaterina? Ce ar fi făcut vrednica noastră războinică?”… Ar fi ajutat pe aproape oricine.

Adela și-a făcut loc printre tufișuri până la rănit.

– Bună ziua! a strigat ea ezitând, însă nu a primit un răspuns. Oare să fi căzut

pradă morții acest viteaz fără noroc?

– Ajutor, a spus el cu greu.

Adela a scos o sticlă cu apă din bocceluța pe care o purta zilnic de când ajunsese pe front și i-a întins-o. Străinul nu părea rănit grav. Mai degrabă, se putea spune că a fost doar puțin zgâriat. Nu avea nicio insignă pe uniformă, dar vorbea bine limba română. ,,Probabil e un ostaș al țării”, s-a gândit fata. A căutat câteva pansamente și l-a târât pe rănit cât mai departe de locul accidentului.

Ce se mai putea face acum? Adela putea doar să aștepte. După câteva ore, a auzit brusc un glas:

– Mulțumesc…

– Cu plăcere… acestea au fost singurele cuvinte care și-au luat zborul de pe buzele tremurânde ale fetei.

– Cine ești? a întrebat necunoscutul.

– A, eu…? Fata a răspuns uitând de prudență. Sunt o simplă fată care se plimbă prin paradisul pădurii. Mă cheamă Adela.

Străinul s-a uitat lung la ea și apoi a privit în jur.

– Cum ai ajuns aici? s-a interesat Adela, puțin tulburată de această tăcere.

– Tocmai așteptam să mă întrebi asta. De obicei, e vorba de povești lungi și întortocheate când se ajunge într-o situație ca a mea. Ei bine, în cazul meu, s-a întâmplat ceva mai degrabă stupid decât palpitant.

– Te ascult, a rostit Adela.

– Acum câteva zile am fost recrutat pentru război. Am fost cuprins de frică și groază știind că trebuie să particip. Am început să mă pregătesc. Ar trebui să ajung la Târgu Jiu până mâine, dar precum vezi…

Războinicul a făcut o pauză de câteva minute.

– Oricum, din fericire cunosc o colibă în apropiere unde putem mânca ceva.

Oare putea Adela să refuze? Murea de foame. Au luat-o înainte pe cărare până când au ajuns la o mică căsuță de lemn dintr-o poiană.

– Așteaptă afară până când aduc mâncarea, a spus soldatul.

Adela a privit în jur, iar farmecul pădurii care îi cucerise mintea acum câteva ore înviase. ,,Codrul chiar că nu moare! Cine poate fi atât de crud încât să transforme această capodoperă în cenușă? Cine poate fi atât de necruțător încât să acopere cerul senin cu fumul întunecat al morții?”, își spuse fata. Timpul trecea, Adela continua să admire poiana, dar viteazul străin nu se mai întorcea. Nici nu a apucat să strige după el și a simțit o mică înțepătură în gât. A încercat să pună mâna pe rană, dar, dintr-odată, a simțit ceva foarte ciudat: brațele îi amorțeau, picioarele îi erau înțepenite, iar pleoapele abia dacă îi mai erau deschise. S-a străduit încă o dată să se ridice, dar ultimele lucruri pe care le-a mai văzut au fost chipul soldatului și un sac de lână.

S-a trezit nedumerită, înconjurată de mulți oameni. Era într-o încăpere mică, plină cu prizonieri.

– În sfârșit s-a trezit! a spus o doamnă mai în vârstă.

– Cine sunteți?

– Am fost toți luați ostatici când a trecut armata inamică prin satul nostru.

– Dar nu înțeleg… Eu am ajutat un soldat. Nu avea nicio insignă, dar nu m-am gândit… mi se părea un om cumsecade.

– Nu poți niciodată să ai încredere într-un necunoscut, o sfătui un bărbat.

Adela a înțeles că a avut încredere în persoana nepotrivită, dar nu avea timp pentru regrete. Trebuia să scape și să ajungă înapoi la familia ei. Dar, dintr-odată, mica încăpere a luat-o din loc. Se aflau într-un tren. Unde o va duce? Cum va ieși din această situație?

– Trebuie să scăpăm împreună, s-a auzit o voce mai din spate. Era un tânăr

bine făcut, înalt și cu spirit de dreptate. În colțul acesta simt o crăpătură. Dacă am putea să deschidem mai tare ușa asta, am putea să dezlegăm vagonul și am fi salvați.

Ideea acestuia a fost aprobată așa că mai mulți bărbați au început să împingă ușa. Existau totuși riscuri. Dacă vagonul lor nu era ultimul? Sau dacă păzea cineva în afară? Toate aceste probleme, în situația de criză prin care treceau, nu mai contau. Trebuiau să se miște repede ca să nu fie prinși. După mai multe izbituri, ușa s-a deschis. Lumina orbitoare a luat locul întunericului rece și înfiorător. Tânărul a ieșit ca să deconecteze vagonul lor, dar un soldat l-a văzut și a tras. Cu ultimele puteri a desprins cârligul de restul vagoanelor. Vagonul, urmat de altul prins în spate, în al cărui întuneric erau alți câțiva prizonieri a început să încetinească. Locomotiva înainta rapid, în câteva minute devenind de mărimea unui deget. Deși încă avea o viteză primejdioasă, călătorii erau acum feriți de pericolul armatei germane. Adela ușurată privea peisajul estival care fugea rapid prin fața ochilor. Inima îi sălta de bucurie. A întors capul, zâmbind la vederea fețelor luminoase, care râdeau și se felicitau. Deși încă rănită de amintirile din trecut, pentru câteva clipe, fata s-a lăsat pe valurile bucuriei. A continuat să contemple până când un obiect mic și negru a apărut în zare. Adela și-a mijit ochii. Un țipăt a ieșit printre buzele acesteia. La câteva sute de metri distanță, locomotiva a luat-o la dreapta. „Așa ceva este imposibil! Calea ferată este dreaptă cât vezi cu ochii.”, s-a gândit fata. Ceea ce nu știa Adela însă era că macazul peste care trecuseră primele vagoane ale trenului fusese mai apoi întors și fixat către un drum închis de către mecanic la ordinul șefului. Astfel, după ce trenul care transporta prizonierii, ultimul tren autorizat să se deplaseze pe acea șină, a trecut de macaz, mecanicul l-a mutat pe direcția unui drum închis al cărui final era o râpă abruptă și adâncă. Cele două vagoane rămase în urmă au fost astfel direcționate pe calea ferată astfel încât să se îndrepte spre finalul rece și neîndurător. Adela nici nu a apucat să proceseze și să găsească un răspuns, căci un strigăt ascuțit de femeie s-a auzit în întreg vagonul: „Prăpastie! Ne îndreptăm direct într-o prăpastie!” Alte țipete și glasuri speriate au început să se audă din ce în ce mai tare, panica luând locul bucuriei. Trebuiau să gândească repede și să găsească o modalitate de a ieși din vagon înainte ca acesta să zboare peste marginea râpei. Adela a încercat să gândească, însă mintea ei zbura mereu la altceva: la tatăl ei, la Ecaterina, la Rareș, la mama și la Toto, la ceea ce fusese odată… Adevărul e că Adela nu mai era la fel. Nu mai era o frumoasă și firavă fată de nobil. Era o femeie puternică și curajoasă care nu avea de gând să renunțe acum.

– Săriți! Săriți afară! cuvintele ieșite din gura fetei păreau o nebunie, iar trenul

încetinise considerabil, însă nu de ajuns pentru a se opri înainte de prăpastie.

– Are dreptate! Este singura scăpare!

După care un bărbat și-a luat inima în dinți și s-a aruncat pe iarba moale. Mânată de gesturi curajoase, lumea a început să sară din vagoane. Rămasă ultima, Adela se pregătea să iasă din trenul gol, dar a auzit o voce stinsă venită dintr-un colț întunecat al vagonului.

– Ajută-mă!

Fata s-a îndreptat ezitând spre locul de unde venea sunetul. Acolo, într-o băltoacă de sânge, l-a văzut pe bărbatul care desfăcuse vagonul și care fusese împușcat în picior de către un soldat. Fața îi era crispată de durere.

Adela l-a apucat de umăr și i-a sprijinit brațele de spatele ei. Un geamăt a ieșit din gura acestuia. Târâți până la ușă, bărbatul s-a prăbușit pe podeaua prăfuită, gâfâind și suspinând.

– Nu mai e timp! a spus el cu o voce stinsă și obosită. Sari!

Adela a încremenit la auzul crudelor vorbe. Tânărul îi salvase viața. Nu putea să îl părăsească acum. Trebuia să facă ceva…

– Sari din tren! s-a auzit din nou glasul bărbatului care, deși era cuprins de agonia durerii, a privit-o pe fată și i-a spus cu un zâmbet forțat. Găsește-ți familia! Du-te acasă! Eu voi muri oricum! Însă nu regret, deoarece sângele meu va fi o ofrandă pentru pământul pentru care am luptat cu mândrie.

– .. nu te las aici!

Adela nici nu a apucat să se ridice, căci mâna puternică a bărbatului a împins-o peste prag. Aceasta s-a răstogolit pe iarba moale, corpul ei trecând și sfâșiindu-se peste pietrele ascuțite. Amețită, a încercat să se oprească. A prins cu putere un mănunchi de iarba, care însă a rămas în palma acesteia. A continuat să se rostogolească până când, brusc, pământul i-a fugit de sub trup. A privit speriată în jos. Ce a văzut a fost mai rău decât orice întruchipare a gândirii: nimic. Sub ea se întindea un neant abrupt, în al cărui adânc șuiera un limpede râu de munte. Cu o ultimă forțare, copila a întins mâna și s-a agățat de un bolovan masiv. A urcat cu greu marginea prăpastiei, fiind recunoscătoare zilelor de antrenament petrecute cu vechea sa prietenă. Străpunsă de durere, fata s-a întins pe pământul rece. Respira greoi. Simțea sângele șiroindu-i pe brațele rănite și a închis ochii epuizată.

– Adela! auzi fata glasul blând al tatălui ei.

Vocea răsuna în mintea copilei.

– Adela!

Fata a deschis ochii. O figură, un chip familiar, era aplecat deasupra ei.

– Tată!?

Ochii fetei s-au umplut de lacrimi.

– Tată! suspină din nou aceasta prinzând în brațe gâtul dragului ei tată.

O durere a străfulgerat-o și, brusc, trupul ei a început să tremure. Și-a privit brațele. Pe acestea se prelingeau picături vișinii de sânge. Imaginea părintelui ei a început să joace în fața ochilor.

– Adela, copilul meu, Adela! glasul se auzea din ce în ce mai încet devenind un ecou. Dintr-odată, totul s-a întunecat.

*

Doar două săptămâni și se afla din nou în tren. Îi fusese greu să își ia rămas-bun de la Elma, însă fusese nevoit să plece pentru că trebuia să-și găsească tatăl, pe Adela și pe domnul Baciu.

Mintea lui trecea repede în lumea viselor. Acolo era deja împreună cu Adela, luptând amândoi cot la cot, dar fiecare în felul lui, el cu arma, ea cu bunătatea și grija pentru cei din jur. Chiar dacă era război, în sufletul lui era fericit, erau împreună… Brusc, un sunet puternic i-a suspendat visarea. Trenul se oprise. Probabil că ajunseseră.

Rareș s-a ridicat de pe scaun și s-a pregătit să coboare, când, nimeni nu știe de unde, i-a căzut un sac de lână pe cap și totul în jur s-a întunecat. Puțin mai târziu s-a trezit înconjurat de o mulțime de oameni, printre care putea distinge două fețe cunoscute: a tatălui său și a domnului Baciu. Părea că îl găsiseră ei pe el. Sau poate nu… Dintr-odată încăperea a început să miște. Nimerise din nou într-un tren.

– Tată, ce s-a întâmplat? a întrebat năucit băiatul.

– Am fost luați prizonieri de către inamici. Au invadat toate trenurile în dimineața aceasta.

Bărbatul zâmbea, bucuria revederii era nespus de mare, cu toate că pentru moment fusese înlocuită de confuzie. Cei trei de abia au apucat să se îmbrățișeze și să înceapă să uneltească un plan de evadare, când vagonul a început să încetinească, iar de afara să se audă strigăte disperate.

– Spargeți ușa și săriți! Repede, ne apropiem de o prăpastie!

Toată lumea era confuză, însă au procedat întocmai și cinci minute mai târziu cu toții erau prăbușiți pe iarba moale. La zece metri spre stânga se vedea buza prăpastiei, din spatele căreia se cățăra eroic Adela. Adela? Adela lui? Fata cea bună, sensibilă și frumoasă, profesoara lui, companioana lui… Oare era adevărat? Cum putea cineva să aibă un asemenea noroc? Cum era posibil?

Poate că Dumnezeu fusese de partea lor în această bătălie, poate că astrele ținuseră cu ei, poate că natura însăși complotase la salvarea lor… Dar acum nu mai conta, singurul lucru important era că se aflau împreună.

Ziua următoare Rareș stătea pe marginea patului, așteptând să se trezească. O privea ca hipnotizat când…

*

Fata a deschis ochii. O lumină blândă s-a revărsat peste aceștia. Mirosul cald al unei pâini abia scoase din cuptor i-a gâdilat nările, copila dându-și seama de foamea ce o cuprindea. A întors privirea: se afla pe o pătură verzuie, pe malul unui râu. De ambele părți ale acestuia se întindeau case țărănești, frumos decorate, însă pustii. Lângă o fântână, Adela a văzut o adunare de bărbați și femei, toți îmbrăcați în haine uzate și rupte.

– S-a trezit! a auzit dintr-odată o voce familiară.

Chipul vesel al lui Rareș s-a ivit în fața copilei.

– Rareș! a suspinat fata.

Nu îi venea să creadă. După toate peripețiile prin care trecuse în căutarea iubitului său prieten și a dragului ei părinte, în sfârșit, s-au regăsit. În sfârșit s-au reunit! Un sentiment straniu i-a cuprins inima în acel moment. Nu era bucurie. Nu era nici tristețe, nici dor. Nu era teamă, admirație sau euforie. Era un sentiment inexplicabil, dar totodată atât de mistic, atât de fermecător. Adela s-a ridicat în capul oaselor. Rareș, cu o privire caldă, i-a luat palmele calde în propriile sale mâini și a sărutat-o pe fată pe obrazul palid și fin. Copila a ridicat privirea, zărind fața vechiului ei prieten și tresărind. Acel chip pueril și cald, acei ochi odată limpezi și veseli, acel zâmbet voios și fără griji… toate fuseseră adânc îngropate sub o expresie aspră și tristă, dovada unei vieți grele, pline de încercări, trăite de băiat în ultimele săptămâni.

– Adela! Adela, fetița mea frumoasă și draga mea fată! s-a auzit glasul blând al tatălui ei. Acesta a apărut din casa mare și albă din spatele copiilor, pe care tânăra abia atunci o observase. Domnul Baciu, s-a aplecat și și-a îmbrățișat fiica, cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Puternic emoționați, cei doi au rămas strâns uniți, plângând în tăcere. Într-un final, o femeie de vârstă mijlocie a apărut în pragul clădirii și a anunțat plecarea în câteva minute. Confuză, Adela a privit pierdută. Lumea se aduna în jurul cailor și al căruțelor, încărcându-le cu diferite valize și plase ce păreau să conțină mâncare.

– Haide, e timpul să mergem, a spus domnul Baciu. Îți vom explica mai târziu.

Astfel, cei trei, împreună cu tatăl lui Rareș, s-au urcat într-una dintre căruțe. După nici două-trei minute a pornit la drum. Cei doi copii s-au cuibărit în spate printre plasele pline.

– Așadar, ce s-a întâmplat? a întrebat Adela curioasă.

– Ei bine… a spus Rareș trăgând adânc aer în piept. Ne-ai salvat de moarte sigură.

Fata a încremenit.

– Rareș, dar… nu înțeleg… nici măcar nu erai în tren!

Băiatul a zâmbit.

– Ba cred că eram! Eu, tata si domnul Baciu eram în ultimul vagon al trenului.

Când acesta s-a despărțit de locomotivă și a fost direcționat spre prăpastie, v-am urmat exemplul și am sărit afară. Într-un final, pentru a ne organiza și pentru a ne întoarce fiecare la casele noastre, ne-am hotărât să ne strângem toți, atunci, găsindu-te grav rănită la marginea râpei. Așadar, te-am luat pe brațe și te-am adus cu noi pe râu, în jos, știind că va trebui să găsim un sat sau o așezare omenească, cum am și făcut. Iar acum, într-un final, mergem acasă Adela, mergem acasă!

„Mergem acasă”. Cuvintele răsunau în minte fete. Și totuși era straniu. Acestea nu mai avea niciun impact asupra copilei… După toate încercările la care fusese supusă, realizase că acasă putea fi oriunde în patria sa, deoarece însăși aceasta, faptul că era a sa, că luptase, suferise pierduse și câștigase pentru ea îi dădea un armonios sentiment de familiaritate, de iubire și de bucurie.

Astfel au trecut zile, săptămâni, luni de când cei pentru s-au întâlnit și s-au reunit la moșia domnului Baciu.

Era seară. Adela ședea pe pridvorul casei, luminile blânde ale astrului feeric jucându-se pe fața acesteia. Dar cine era ea acum? O simplă fată frumoasă și inteligentă, de viță nobilă, ale cărei hatâruri se îndeplineau cu ușurință? Ei bine, nu. Adela nu mai era la fel. Curajoasă și vitează, cu spirit de luptă și dreptate și cu… și cu dragoste față de țară. Aceasta era tânăra acum. După atâția ani de dorințe împlinite, a înțeles, în final, ce este dragostea. Și după atâția ani de fericire și suferință, și-a dat seama că cea din urmă nu este un obstacol, ci o cauză, care face ca omul să aprecieze și să lupte pentru ceea ce are. Și totuși… ,,De aproape două mii de ani ni se predică să iubim, iar noi ne sfâșiem.”