Era o dimineață rece și sumbră, precum războiul ce înspăimânta oamenii peste hotare. Rareș, trezit de o pală ușoară a vântului ce intra pe fereastră, se îndreptă către obloanele putrezite. Acolo rămase impresionat de priveliștea înghețată. Din casele vecine nu se auzea niciun zgomot, iar culoarea cerului nu era, ca de obicei, de un albastru vibrant. Cu colțul ochiului, zări un semn de viață. Era un stol de păsări care zburau speriate. Parcă știau că ceva rău se pregătește să apară.

Deodată, își dădu seama că e deja târziu și că trebuie să se ducă la școală. Își aminti din nou, cu recunoștință, de binefăcătorul anonim care îi plătise cărțile și datorită căruia putea să învețe. Fericiți, părinții au fost de acord ca și Rareș să meargă la școală, pentru că erau conștienți de importanța acesteia și de dorința băiatului. Se îmbracă în hainele lui sărăcăcioase, pe care i le pregătise bunica, și plecă. Urma să se întâlnească cu Adela la locul lor secret din pădurea întunecată.

– Ești pregătit pentru o nouă zi de școală?

– Da, sunt…

– Ce s-a întâmplat?

– Nimic, doar că zilele încep să devină din ce în ce mai urâte. Privește în jur! Parcă noi am fi singurele lucruri care se mișcă! spuse Rareș.

– Știu că necunoscutul ne dă tuturor fiori, dar privește partea bună… Mergem împreună la școală! Nu ți-ai dorit mereu asta?

Copiii își continuară drumul, lăsând în urmă subiectul acesta apăsător, iar într-un târziu ajunseră la școală. Ca de obicei, imediat ce intră în clasă, Rareș fu luat în vizor de Ioan, băiatul ce îi făcea viața un calvar de când începuse școala. El se considera superior față de sărmanul copil, deoarece provenea dintr-o familie înstărită.

– Fiți atenți aici, iar a avut curaj să se arate în fața noastră acest prăpădit! Și, din câte văd, este însoțit de „drăguţica” de Adela.

– Dacă îți dorești atât de tare să vorbești cu noi, ai putea să te comporți mai frumos, având în vedere că nu te-am supărat cu nimic! Observ că, de câteva săptămâni, tot încerci să atragi atenția! Tu chiar nu îți dai seama că războiul se apropie cu pași repezi, iar tu îți ocupi timpul cu glumele proaste? Dacă vrei să fii viteaz, luptă-te în altă parte, nu aici, în clasă! spuse Adela.

– Oricum, tu nu mă înțelegi, ești doar o altă fetiță ce vrea atenție!

– Ioan, revino cu picioarele pe pământ! Noi suntem aici pentru lucruri serioase, nu pentru vorbe în vânt.

– Adela, hai mai bine să încetăm această discuție neînsemnată și să mergem la locurile noastre, începe ora de istorie…

Imediat ce încheiară cearta, dascălul intră în clasă. După salut, Rareș rămase în picioare:

– Domnule profesor, putem să vorbim astăzi despre război? Se aud atâtea…

– De ce te interesează pe tine războiul, din moment ce tu, prăpăditule, nu ai nicio legătură cu asta? îi strigă Ioan, cu multă aroganță.

– Dar tu ce crezi despre acest război? îl întrebă profesorul pe Rareș, fără a băga în seamă spusele băiatului îngâmfat.

– Eu, împreună cu familia mea, am trecut prin multe momente grele și știu că încercările ne vor face și mai uniți și ne vor întări spiritual. Dar mă gândesc la toți oamenii chinuiți, care vor rămâne doar niște suflete pierdute în istorie… Dacă această luptă mondială va începe, nu doar oamenii vor avea de pierdut, ci și țara.

După ce Rareș tăcu, văzu cum pe obrazul profesorului se prelinse o lacrimă. Chiar dacă mai avea multe de spus, băiatul hotărî să încheie acest subiect. După această oră, minutele parcă zburaseră. În tot acest timp, Rareș se gândi la acea lacrimă, probabil, în ochii multor colegi, nesemnificativă, dar ce aduna în ea sentimente triste și bine mascate.

Ajuns acasă, el fu întâmpinat de frații și de bunicii lui. Ca de obicei, mâncarea nu era destulă pentru toată lumea, așa că el hotărî să mănânce în ziua aceea cel mai puțin dintre toți, spunând că nu îi este foame. Atmosfera era una destul de apăsătoare, iar frica și tristețea se puteau citi pe fețele bătrânilor. Ca în fiecare seară, Rareș, Zoe și Ștefan le povestiră bunicilor ce fusese mai important în ziua de școală. Rareș decisese, în sinea lui, să țină întâmplarea de la ora de istorie pentru el, măcar o vreme, până va reuși să își dea seama ce a semnificat acea lacrimă.

În timpul liber rămas, după ce-și făcu temele și îi ajutase pe bunicii lui în gospodărie, Rareș se jucă, plin de plăcere și de drag, alături de frații lui mai mici. Îi iubea din tot sufletul și, uneori, se gândea că acele zâmbete pline de viață vor dispărea dacă războiul va trece hotarele țării.

Târziu, se duse în camera sa, încercând să adoarmă. Dar gândurile rele, adunate pe tot parcursul zilei, se transformară într-un coșmar. Trezindu-se, speriat, se îndreptă spre singura sursă de lumină a camerei, fereastra veche pe care bunicii lui nu mai avuseseră destule resurse să o înlocuiască cu una nouă. Acolo fu captivat de tabloul magnific al nopții. Cerul împânzit de mii și mii de stele îi readuse calmul, l-a făcut să se gândească la norocul pe care îl are, acela de a aparține unei familii ce îl iubește și îi dorește doar binele. Se mai gândi și la relația strânsă de prietenie pe care o avea cu Adela și la cât de mult îl susținea aceasta la școala și în viață.

A doua zi dimineață, ca de fiecare dată, Rareș se uită pe fereastră la imaginea liniștitoare și calmă a lumii. Nu putea să nu se întrebe ce va urma după ce va începe războiul. Era un copil inteligent și realist. Îi plăcea să citească și era pasionat de istorie. Era convins ca România nu va rămâne o țară neutră. După câteva minute, o vizită neașteptată îl făcu să își ia puțin gândul de la lucrurile care îl măcinau. Era Adela.

– Bună, Rareș! Am venit puțin mai devreme pentru a discuta ceva mai serios. Este vorba despre…

Adela părea că nu e pregătită să îi spună prietenului său ce i s-a întâmplat în seara precedentă. Făcu o pauză lungă, privindu-l pe Rareș, și începu să plângă. Băiatul nu spuse nimic. Exista deja o tensiune între ei.

– Mama mi-a povestit despre război și despre posibilele consecințe. A fost o discuție foarte tristă. Mi-am dat seama de ce ești atât de preocupat.

Rareș era puțin confuz. Nu înțelegea de ce Adelei i-a luat atât de mult să înțeleagă și să recunoască față de el. Poate că nu acesta era motivul pentru care venise… Adela era o persoană destul de închisă. Totuși, în preajma lui, devenea cu totul altcineva. Nu aveau secrete unul față de celălalt.

– Îmi pare rău să te văd atât de tristă, spuse Rareș încet.  

Băiatul încercă să treacă peste acest moment și își pregăti lucrurile pentru a pleca la școală. Ieși din cameră împreună cu Adela, fără să își adreseze alte cuvinte. Afară era destul de frig. Cei doi mergeau fără prea mult elan. Ajunși în fața școlii, Adela își luă inima în dinți și îi spuse lui Rareș:

– Ești singurul în care am cu adevărat încredere. Îmi place să fiu cu tine, fie că vorbim sau tăcem.

Rareș se înroși instantaneu și nu spuse nimic. Intrară amândoi în școală și se așezară împreună în bancă. Rareș vru să îi spună ceva Adelei, dar directoarea intră pe neașteptate în clasă.

Odată cu intrarea doamnei directoare, în sala se lăsă liniștea. Aceasta anunță că domnul profesor de istorie va lipsi, deoarece are o întrunire între profesori, iar ei trebuie să deschidă manualele la pagina 20 și să citească despre Războiul de Independență al României.

Rareș era fascinat de ceea ce citea despre acest război, din perioada anilor 1877–1878, în urma căruia România a obținut independența față de Imperiul Otoman. Inițial, înainte de 1877, Rusia nu dorise intrarea României în război, neacceptând ca aceasta să participe la tratatele de pace pentru împărțirea teritoriilor. Dar Rusia s-a lovit de o puternică rezistență, suferind pierderi grele, fiind învinsă de trupele conduse de Osman Pașa în asediul Plevnei. Băiatul parcă vedea, cu ochii minții, luptele despre care manualul prezenta doar cifre seci. După ce amândoi terminară de citit, Adela îl întrebă încet:

– Tu crezi că așa se va întampla dacă vom fi din nou în razboi?

– Nu știu. Poate fi cu mult mai rău, Adela. Imaginează-ți, bărbații trebuie să plece pe front și nu vom ști mare lucru despre ei. Noi, împreună cu restul familiilor noastre, trebuie să învățăm să supraviețuim. Școlile vor fi închise, iar alimentele vor fi puține. Eu nu-mi doresc să vină războiul!

În ciuda discuției pe care a avut-o cu mama ei și cu Rareș, Adela părea a nu fi conștientă încă, pe deplin, de toate aceste grozăvii. Pentru ea, era doar o lecție de istorie dintr-un manual. Liniștea se așternu apăsător între ei, fiecare rămânând cu gândurile și trăirile proprii. După acea oră, îngrijorarea lui Rareș deveni și mai profundă: până și la școală se vorbea despre război! Ceea ce nu știa el era că, la întrunire, profesorii au discutat despre asta…

– În cazul în care România va intra în război, copiii trebuie să fie pregătiți!

– Da, adevărat, aceștia trebuie sa fie pregătiți pentru orice!

Ajuns acasă, Rareș îi văzu pe bunicii lui cum nu îi mai văzuse niciodată: tăcuți și preocupați. Fuseseră întotdeauna niște oameni veseli, vorbăreți, bucuroși de sosirea acasă a nepoților. Acum fiecare își vedea de treabă, fără niciun cuvânt. Rareș îl întrebă pe pe Ștefan, care citea dintr-o carte mare de povești:

– Încă nu s-a întors tata de la muncă?

– Nu. Dimineață a spus că va sta până târziu, răspunse fratele lui.

Rareș se gândi din nou cât de mult munceau părinții lui și, pentru o clipă, îi păru rău că s-a dus la școală în loc să fie și el de ajutor, așa cum făcuse până atunci.  

În următoarea dimineață, ziua și lumea îi părură din nou mohorâte. Ceilalți se purtau ca de obicei, dar inima lui era grea. Nici măcar întâlnirea cu Adela și drumul împreună către școală nu reușiră să-l scoată din starea lui.

După-amiază, Rareş și Adela se întâlniră din nou în locul lor secret. Fata avea obrajii îmbujorați, pentru că alergase cu Toto pe urmele ei. Avea o rochie nouă și era frumoasă și senină. Rareș se simțea vinovat pentru tăcerea dintre ei. Parcă nu știau ce să-și mai spună. Nu voia să revină la discuția despre război. Devenise o obsesie. Așa că vorbiră despre școală, despre cât de nesuferit e Ioan, despre vacanța următoare. Dar în aer plutea același cuvânt: „război”. Înainte de a se despărți, Adela șopti:

– Știi, m-am mai gândit… Chiar s-ar putea întâmpla așa ceva: să înceapă războiul, să existe pericolul să murim noi sau cei dragi nouă!

Se lăsase întunericul. Oamenii se închiseseră în casele lor. Rareș stătea la fereastră, admirând spectacolul nopții. Deodată, văzu câteva luminițe, aflate foarte departe. Probabil că era lumina unor torțe. Băiatul auzise că în acea zonă se făcea instrucție cu bărbații care ar putea fi chemați pe front, dacă ar fi fost nevoie. Adormi târziu în acea noapte, gândindu-se la asta și imaginându-și cum ar participa și el la acele pregătiri.

În ziua următoare, pe drumul spre școală, îi povesti însuflețit Adelei ce văzuse de la fereastră și cât de frumoase erau acele lumini… Vocea lui era plină de entuziasm. Ea nu vedea nimic frumos în ceea ce îi povestea Rareș, chiar se simțea înspăimântată de cele auzite. Când ajunseră la școală, parcă atmosfera era diferită… Pe holurile școlii, copiii nu mai erau așa de gălăgioși și de veseli ca odinioară. Toți avuseseră discuții cu părinții și înțeleseseră că lucrurile nu vor mai sta la fel în următoarele luni.

Rareș și Adela intrară în clasă, unde toți copiii stăteau cuminți în bănci, așteptându-l pe profesorul de istorie. Până și Ioan era liniștit… În bancă, Adela șopti:

– Îmi este foarte teamă de ceea ce ar putea să urmeze, de posibilul război…

– Toată lumea se teme, dar trebuie să fim cu capul sus, măcar noi, o încurajă Rareș.

Părinții Adelei luaseră hotărârea de a se muta într-o casă de vacanță, pe care o aveau la marginea unui orășel vecin. Domnul Baciu considera că acolo vor fi mai feriți dacă va izbucni furtuna războiului. Nu-i dăduseră încă vestea Adelei. O anunțară la cină, sperând că fata va înțelege că, în acel moment, asta era soluția cea mai bună. Desigur, Adelei nu-i plăcu ideea. Ar fi însemnat să nu-l mai vadă pe Rareș sau chiar să se mute la o altă școală. Dar tatăl nu luă în considerare protestele Adelei care, supărată, plecă la Rareș să îi spună ce are pe suflet.

– Nu cred că e cea mai bună alegere să ne mutăm. Nu va schimba cu nimic lucrurile.

– Noi nu putem face nimic. Trebuie să lăsăm lucrurile să meargă în felul lor. Trebuie să înțelegem…

– Poate că ai dreptate, suspină Adela.

– Suntem prea mici ca să luăm decizii în privința viitorului, spuse băiatul, cu înțelepciune.

– Mulțumesc că m-ai ascultat, prietene! Ne vedem mâine! La revedere!

Dar, a doua zi, în drum spre școală, într-un moment de tăcere, gândindu-se la ce auzise până atunci despre război, la pericolul în care era țara în care s-a născut și toți oamenii care îi sunt dragi, Adela începu să plângă.

– Ce s-a întâmplat? De ce plângi? întrebă Rareș, punând o mână consolatoare pe umărul ei.

Dar ea nu putea să vorbească printre toate gândurile care i se adunau în cap și, mai ales, printre suspine. Nici la școală nu avură parte de liniște, deoarece, cum au ajuns, Ioan observă că Adela nu era într-o stare prea bună și se duse țintă la ei.

– V-ați bătut cumva? întrebă el pe un ton ironic.

Adunându-și toate puterile, Rareș îl ignoră până când ajunseră amândoi în bancă. Subestimase însă influența cuvintelor lui Ioan. Din momentul în care colegul său a făcut acea glumă nesărată, aproape toți copiii care erau în clasă începură să șușotească, arătând cu degetul și, cel mai rău, holbându-se la ei. Toate acestea durară până când sună clopoțelul salvator. În sfârșit! Toți elevii se ridicară din bănci și se opriră din șoptit, stând cu spatele drept și așteptând să vină doamna Baltag, profesoara de limba română.

După două minute de așteptare, Ioan, care nu era un campion al răbdării, nu a mai putut să se abțină și a strigat:

– Hai să stăm jos! Sigur nu mai vine!

Apoi, ca într-o reacție în lanț, fix când elevii dădeau să se așeze, pe ușă intră o doamnă nici înaltă, dar nici prea scundă, având cam patruzeci-cincizeci de ani, cu părul lung, de un blond spre șaten.

Aceasta le spuse că, în acea zi, nu se fac ore și că pot pleca acasă. Pe fețele tuturor se citea nedumerirea. E drept, o zi de vacanță nu se refuză niciodată, dar ce motiv ar putea apărea pentru o astfel de situație? Cu toții simțeau că se întâmplă sau se va întâmpla ceva rău.

În ziua următoare, Rareș se simți rău, iar Adela plecă la școală singură. Respiră adânc atunci când călcă pragul sălii de clasă.

– Unde ți-e iubițelul, frumușico? Te-a lasat baltă pentru vreo țărăncuță de-ale lui? întrebă Ioan în batjocură, începând să râdă.

Adela fugi din clasă cu lacrimi în ochi. Se ascunse în mica pădure, singurul loc unde se simțea în siguranță. Era frig, ploua și luna plină se reflecta în ochii ei înlăcrimați. Deși știa că părinții ei o caută, nu voia să se întoarcă acasă…

– Adelaaaa! Adelaaaa! Unde ești?!

Țipetele tatălui ei se auzeau în toată păduricea. O lumină puternică îi intră în ochi. Era acolo, pentru prima data, el era acolo, căutând-o cu disperare.

– Ce a fost în capul tău? Să fugi de la școală și să nu te mai întorci acasă? strigă el pe un ton furios, care o făcu pe Adela să izbucnească în plâns. Îmi pare rău… Știu că nu ți-am spus asta niciodată și poate că nici nu ți-am arătat-o, dar te iubesc, dragă copilă… Tu însemni totul pentru mine!

Părea că inima tatălui ei se dezghețase, după mulți ani.

– Și eu… Se opri și luă o gură mare de aer. Te iubesc, tată! Și îl strânse apoi cu toată puterea ei.

Rareș își luase cartea de istorie și ieșise în curte. Pe prispa casei, bunicul își făcea de lucru cu scăunelul pentru mezină.

– Bunicule, aud mereu că începe războiul… Mă tem pentru noi.

– Vor veni vremuri grele, copile! Am trecut prin războiul din 1877. Eram atunci sub stăpânirea otomanilor. Românii își voiau țara înapoi și și-au dat viața pentru asta. Pământul și țara sunt lucruri sfinte și trebuie să fie apărate.

– Cum era în război, bunicule?

– Mâncarea era puțină și eram mereu osteniți de drumurile lungi, dar cuvintele locotenentului ne dădeau curaj: „Mergeți tot înainte, băieți! Pentru România!” Nici pentru cei rămași acasă nu a fost ușor. Animalele și grânele le-au fost luate pentru armată. A fost foamete mare. Mulți soldați au murit atunci, mulți copii au rămas orfani, a fost multă suferință. Toate acestea, pentru ca urmașii noștri să trăiască într-o țară liberă, nesupusă străinilor.

– Voi merge și eu la război, dacă va fi nevoie, bunicule! Vreau să lupt pentru patria mea!

Bunicul îl privi cu ochii umezi:

– Să mergem în casă, Rareș, să-i dăm o mână de ajutor mamei!

După ce băiatul își ajută mama, plecă să se întâlnească, măcar pentru câteva minute, cu Adela. Aceasta îi spusese că are să îi povestească multe lucruri importante. Vorbele fetei îl făcuseră foarte curios, așa că s-a grăbit să ajungă la locul de întâlnire. Fata începu să vorbească repede, cu însuflețire:

– Aseară, unchiul meu a fost invitat la noi, la cină. La început, a avut cu părinții mei discuții neinteresante și plictisitoare, despre vreme, despre recoltă și despre servitori. La un moment dat însă, au deschis un subiect foarte neplăcut. Evident, războiul! Unchiul meu citește ziarele și are mulți prieteni politicieni. Consideră că noi ar trebui să ne aliem cu Puterile Centrale, respectiv Germania și Austro-Ungaria, pentru că regele nostru este neamț și s-ar cuveni să fim de partea lor. Tatăl meu a spus că, mai degrabă, ne-am uni cu Antanta și, alături de Imperiul Țarist, să luptăm și să-i eliberăm pe românii din Transilvania. Nu am mai auzit continuarea discuției. Mama mi-a spus să merg în camera mea. Rareș, tu ce părere ai?

– Cred că ar fi mai bine dacă ne-am alătura Antantei. În Transilvania se află frații noștri români! Dacă am lupta de partea Antantei, am putea elibera Transilvania, am recupera Banatul și Bucovina, luate de austrieci în 1775.

Adela era de aceași părere cu Rareș. Ce o uimea însă pe fată era tonul lui hotărât. Rareș vorbea ca un om matur, gata să ia decizii, gândindu-se în același timp la urmări… nu doar pentru el, ci pentru toată lumea. Fata știa, de asemenea, cât de mult îi place lui Rareș istoria și câte lucruri cunoaște despre trecutul românilor. Știa aproape fiecare lecție predată, pe de rost. Încheiară discuția despre război, sperând ca zvonurile să rămână zvonuri.

Ca în fiecare seară, Rareș privi cerul înstelat pe fereastră, iar apoi se duse la culcare, plin de gânduri. În dimineața următoare, veni poștașul, aducând o scrisoare. Auzind bătaia în ușă, Rareș răspunsese. Poștașul îi arătă scrisoarea, spunând că e semnată de generalul Niculae. Nu era singura de felul acela. Mai dusese multe, în zilele trecute. Rareș deschise scrisoarea și citi, plin de spaimă, un ordin de concentrare pe numele tatălui său. Dintr-odată, gândurile negre începură să-l năpădească. Dacă tatăl pleca, cu ei ce se va întâmpla? Nu putea să accepte această idee. În sufletul lui se ducea o bătălie. Pe de o parte, era mândru că tatăl lui se pregătea să lupte pentru țară, iar pe de altă parte, se temea de ce e mai rău. Nu-și putea imagina cum ar fi viața lor fără tată. Într-o clipă își aminti că încă nu-i dăduse scrisoarea și se gândi că va fi certat că a deschis-o. Nu se întâmplă asta, ci ceva cu mult mai dureros: mama izbucni în lacrimi, în timp ce tatăl îi privea cu tristețe.

Rareș nu o văzuse niciodată pe mama sa așa de supărată. Înțelese atunci, cu adevărat, gravitatea situației. Cu toate acestea, tatăl încerca din răsputeri să nu pară îngrijorat de vestea pe care o primise.

Rareș se duse în camera lui și se gândi ore în șir. Totul începea să fie serios. Războiul devenea realitate. Nu mai era doar un zvon. Oamenii se pregăteau pentru el. Se gândi și la Adela. Era curios să afle dacă și tatăl ei a primit o astfel de scrisoare. În cele din urmă reuși să adoarmă, în ciuda grijilor și a gândurilor îngrozitoare.

A doua zi de dimineață, fu trezit de forfota din casă. Se duse în camera părinților și acolo îl găsi pe tatăl său, ce își pregătea lucrurile pentru plecare. Rareș îl privi cu lacrimi în ochi și speră să audă că totul a fost doar unul dintre coșmarurile pe care le avea în ultimul timp. Însă tatăl își îmbrățișă fiul și-i spuse că totul va fi bine, că se va întoarce curând, teafăr, acasă și că ei trebuie să rămână o familie unită, indiferent de situație.

Cu toate că voia să își încurajeze tatăl, Rareş izbucni în plâns. Ochii lui erau sticloşi. La fel, și ceilalți copii, Zoe, Ștefan și Caterina, erau triști și cu greu își puteau stăpâni lacrimile. Vladimir lăsă jucăriile, simțind că ceva serios se petrece, și privi îngrijorat. Mama veni lângă Rareș și, protectoare, l-a atins pe umăr, spunându-i:

– Totul va fi bine!

Rareș o îmbrățișă pe Diana și, nu după mult timp, tatăl li se alătură. Îl conduseră cu toții spre uşă şi, înainte ca domnul Dumitrescu să plece, îl strânse pe Rareş de mână și îi spuse:

– Mă bazez pe tine, fiule! Să ai grijă de mama și de frații tăi! Și de Adela!

– Da, tată, îți promit că voi avea grijă de toți. Tu să ai grijă de tine!

Bunicul urma să îl conducă până la gară, de unde avea să pornească împreună cu ceilalți bărbați spre locul de pregătire.

– Pe curând! spuse tatăl cu lacrimi în ochi.

– Pe curând, tată! Te iubim! spuseră cu toții în cor.

După ce tatăl plecă, familia intră în casă. Păreau stingheri și nu își găseau locul. Rareș urcă în podul vechi, pentru a fi o vreme singur. Îi plăcea locul acela, pentru că acolo erau multe tablouri pictate de tatăl lui. Le privi cu nostalgie. Unele erau acoperite de praf, dar încă putea distinge culorile vii, figura demnă a lui Mihai Viteazul şi a lui Ştefan cel Mare, conducători pe care tatăl îi admira atât de mult. Studiindu-le atent, zări pe podea un plic. Se aplecă şi, curios, îl deschise. Era o scrisoare adresată lui, în care îi cerea să aibă grijă de mama sa şi să o ajute la treburile casnice. Spunea că îi iubeşte mult şi că abia aşteaptă să se întoarcă acasă. Rareş îi arătă scrisoarea mamei, care începu să plângă. Acesta îi spuse:

– Fii puternică, mamă! Tata se va întoarce curând.

– Te iubesc, fiule!

Se luară în braţe şi, după două minute, auziră o bătaie în uşă. Rareş era speriat, la fel, şi mama lui. O zăriră însă pe fereastră pe Adela și se liniștiră. Deschiseră uşa şi o primiră călduros. Afară era un soare arzător. Faţa Adelei era însă palidă. Rareş se întrebă ce are Adela, dar, după expresia feţei, îşi dădu seama că nu e bine.

– Bună, Rareș! Bună ziua, doamna Dumitrescu!

– Adela, intră, te rog!

– Am auzit că tatăl tău a fost chemat pentru pregătire, la fel ca mulți alți oameni din sat. Știu că nu vă este ușor și tresar de fiecare dată când văd poștașul, cu gândul că i-ar putea aduce și tatălui meu o scrisoare de concentrare. Vreau să vă spun că aveți toată susținerea mea.

– Mulțumim, Adela, pentru gândurile și pentru grija ta!

Rareș își roti privirea spre mama sa.

– Mamă… Dacă tata nu se mai întoarce? Războiul nu este ușor…

Mama lăsă privirea în jos câteva secunde până se gândi la un răspuns care i-ar conveni lui Rareș. Apoi, dintr-odată, expresia ei se schimbă și se strădui să pară veselă.

– Ha! Ha! Nu îți face griji, Rareș! Nu poți scăpa de tatăl tău atât de ușor!

Toți râseră la gluma mamei, dar știau ce se ascundea dincolo de ea.

– Schimbând subiectul, părinții tăi ce mai fac, Adela? întrebă Rareș.

– Of… la fel de îngrijorați în privința războiului! Dar își fac griji și pentru voi, să știți… Tocmai de aceea am venit. Ieri au inspectat înclinația zonei și materialul casei dumneavoastră.

– Nu înțeleg prea bine la ce te referi, interveni confuză doamna Dumitrescu.

– Casa în care locuiți, deși nu e foarte veche, nu este stabilă, pentru că terenul fiind înclinat, cu timpul apa s-a infiltrat în temelie, iar rezistența i-a scăzut. Poate cădea în orice moment. Așa că părinții mei m-au trimis să vă întreb dacă doriți să stați cu noi. Vă știm de mult timp și vă considerăm prieteni.

Rareș era nedumerit. Simțea că erau prea multe emoții pentru o singură zi. Parcă nu i se întâmplau toate lui. Mai întâi plecarea tatălui, acum mutarea… O parte din el spunea „DA! DA! DA!”, dar o altă parte din el nu era sigură. Dar posibilitatea de a sta mai mult de vorbă cu Adela și de a-și putea petrece timpul împreună îl făcu să se hotărască în sinea lui.

– Știu, toate se întâmplă repede… Înțeleg dacă nu vrei să o faci.

– Le mulțumesc părinților tăi, Adela, dar… Putem re…

Adela nu o lăsă să continue:

– Nu se poate! Cred că nu vă dați seama în ce stare se află casa! Veniți cu mine!

Ei o urmară. Intrară în camera lui Rareș.

– Asta am văzut eu ultima dată când am venit.

Arătă spre o crăpătură mare, ce străbătea un petere întreg. Mai arătă spre niște crăpături mai mici și spuse:

– Așa este în fiecare cameră, presupun.

Mama, tăcută, dădu din cap aprobator. După o clipă, se întristă, se uită în jos și spuse:

– Rareș cu frații lui și cu bunica Elisabeta pot să stea la voi, dacă părinții tăi sunt așa de buni să aibă și grija lor. Eu voi rămâne acasă cu bunicul Vasile. Mă leagă atâtea amintiri frumoase de acest loc, sunt atâția ani petrecuți aici și am fost atât de fericită, încât îmi este foarte greu să mă despart de casa tinereții mele. Am construit-o împreună cu soțul și cu părinții mei. Sper ca părinții tăi să înțeleagă de ce nu voi putea să mă mut.

– Vor înțelege, desigur, dar nu vor fi liniștiți, întrucât casa dumneavoastră nu este deloc sigură, dimpotrivă, este foarte posibil să fiți rănită și nu vă pot lăsa să pățiți ceva. Este foarte periculos… dacă aceasta se va dărâma în timpul războiului și nu ar fi deloc plăcut pentru Rareș să afle că…

– Cred că totuși ai dreptate! O fi casa plină de amintiri frumoase, dar nu vreau să sufere copiii mei, mai ales că tatăl lor este plecat și, mai mult ca oricând, trebuie să fim uniți. Când ne putem muta?

– Acum, spuse Adela. Războiul se apropie și vrem să fim în siguranță. Luați tot ce aveți nevoie și rezervele de mâncare! Este foarte posibil ca alimentele să fie tot mai puține.

Rareș și familia lui se mutară în casa Adelei, unde familia Baciu se comporta foarte frumos, făcându-i să se simtă ca acasă.

A doua zi, copiii se duseră la școală. Rareș observă din nou, ca de obicei, chipurile posomorâte, nedumerite sau îngrijorate ale oamenilor pe care îi vedea pe drum. La școală, profesoara de limba și literatura română întârziase 20 de minute. Doamna Nașcu Maria, care era și directoarea școlii, era o femeie foarte drăguță, cu părul scurt și brunet, pe care, de obicei, îl purta desprins. Avea ochii căprui și purta ochelari. Era foarte plăcută de copii.

Profesoara ajunse în clasă. Cu mâhnire, le spuse că, din acea zi, școala se închide pentru cursuri, întrucât acolo se va amenaja un punct de prim-ajutor al Crucii Roșii și se vor face pregătiri ale voluntarilor. Unii copii erau triști, alții erau fericiți, dar Adelei și lui Rareș le era mai mult frică de ce se va întâmpla.

Când Adela intră în casă, îi surprinse pe părinții ei într-o discuție destul de gravă. Tatăl Adelei o chemă, pe un ton serios, care anunța o veste ce părea foarte importantă. Îi spuseră că pe ea împreună cu Rareș, cu frații și cu mama acestuia îi vor trimite la o casă de vacanță de-a lor, într-o localitate vecină, iar ei și bunicii lui Rareș vor rămâne încă o vreme în casa aceea.

– De ce voi rămâneți aici, iar noi trebuie plecăm? întrebă Adela.

–Veți fi mai în siguranță acolo, spuse tatăl. Măcar pentru o vreme.

În seara aceea, trăsura fu pregătită pentru plecarea lor. După ce își luară rămas-bun, Adela și familia Dumitrescu plecară spre casa de vacanță. Adela nu mai fusese de mult timp acolo, dar ținea minte că, atunci când era copilă, îi plăcea foarte mult. Însă un singur lucru o neliniștea, creându-i un sentiment neplăcut: de ce părinții nu veniseră cu ei?

Pe drum, Adela era posomorâtă și destul de nedumerită, deoarece nu înțelegea prea bine situația. Nu mai fusese niciodată departe de părinții ei, iar acum o trimiteau fără să o lase măcar să își spună părerea. Pesemne că războiul era mult mai aproape decât crezuse ea… O cuprinse o neliniște și un tremur pe care nu îl mai simțise. Rareș simți asta și îi spuse:

– Înțeleg ce simți și știu că îți e greu să fii departe de părinții tăi. La fel mă simt și eu, știind că tata e departe… Dar hai să fim optimiști și să ne gândim că e cea mai bună decizie în momentul acesta!

– Cred că ai dreptate, spuse oftând Adela.   

Nu după mult timp, ajunseră. Sărind din trăsură, Rareș își dădu seama că se afla într-o zonă foarte frumoasă de munte. În zare se vedeau câteva culmi împădurite, cu case răzlețe și câteva pășuni. Casa familiei Baciu era o construcție destul de masivă, cu două etaje. Avea niște ferestre mari și un acoperiș roșu. Era înconjurată de un gard albastru, pictat cu motive tradiționale de Adela împreună cu părinții ei, în urmă cu câțiva ani. Toate acestea au înveselit-o pe fată, dar nu pentru mult timp. Gândul încă îi era la război și la familia ei.

Aceasta își luă bagajul din trăsură și se duse în noua ei cameră. După ce-și despachetă lucrurile, se duse în camera lui Rareș.  

– Ce părere ai despre casă? Cum te simți? îl întrebă Adela.  

– Păi, este o casă mare și frumoasă. Îmi place foarte mult camera mea și împrejurimile. Pare o zonă mai sigură.

– Dacă vrei, mâine ne putem decora camerele după cum ne place. Cred că găsim niște hârtie colorată și acuarele. Ne vom distra puțin.

– Da, ar fi o idee minunată! îi răspunse Rareș entuziasmat.

A doua zi, Rareș și Adela începură a-și decora camerele. Adela își alese un model înflorat cu diferite culori: roșu ca sângele, galben ca puful puiului și albastru ca cerul în zilele senine. Rareș alese un model multicolor, mai exact, un curcubeu, deoarece, deși temător, se simțea cu sufletul deschis spre orice avea să vină. După multă muncă, luară o pauză.

– Eu cred că sunt frumoase camerele, nu este așa, Rareș? Rareș, Rareș! La ce te gândești?

– Mă gândeam la ce va urma… Fiecare zi parcă aduce cu ea ceva nou. Simt că suntem martori la evenimente despre care se va scrie în cărțile de istorie. Dacă românii vor merge la război, chiar și tatăl meu, poate și al tău… Oare cum am putea să ajutăm și noi?  

– Nu aș vrea să fie război, dar, știi, mă gândeam… Îți amintești că doamna profesoară ne-a spus că școala noastră va deveni un centru de prim-ajutor al Crucii Roșii? Ce-ar fi dacă ne-am înscrie și noi ca voluntari?

– E o idee grozavă! Asta e!!! Asta e soluția prin care putem fi utili! Trebuie să ne gândim cum să procedăm.

După o pauză, în care fiecare părea că își pune ordine în gânduri, copiii ieșiră în curtea casei. Aici se afla un loc de joacă unde exista un tobogan, două leagăne, un balansoar și o cutie de nisip fin și strălucitor. Jucându-se în nisip, Rareș găsi o cheie ruginită, ce părea destul de veche. Băiatul păru destul de intrigat. Împreună cu Adela, băiatul a hotărât să caute ușa care putea fi deschisă cu acea cheie.

Trecu o zi, trecură două, dar nu găseau nicio ușă misterioasă sau secretă. Într-o zi, pe când Adela citea o carte, Rareș voi și el să facă același lucru și trase o carte de pe raftul de sus al bibliotecii, dar, cum trase cartea, fu surprins să vadă cum întregul dulap se deplasă printr-o mișcare greoaie și, în spatele lui, se ivi o ușă parcă din alt secol. Nu dură decât un minut până când cei doi se dezmeticiră… Instantaneu, Rareș înaintă cu cheia veche în mână și… ușa se deschise. Priviră întâi sfioși și puțin speriați. Din ușă, părea un fel de pivniță… „Să fie oare o ieșire secretă? Sau o ascunzătoare în caz de primejdie?”, gândi Rareș. Prin mintea copiilor, treceau fel de fel de lucruri…

Fiind foarte curioşi de ceea ce s-ar putea afla acolo, intrară amândoi cu oarecare teamă. Pătrunseră într-un hol îngust, care ducea, coborând un șir lung de scări, spre un buncăr. Încăperea era întunecoasă, rece, umedă şi destul de încăpătoare pentru a adăposti aproximativ paisprezece persoane. Pe nişte rafturi vechi, se aflau conserve cu diferite alimente, sticle cu apă, pături şi truse de prim-ajutor.

Cei doi copii erau foarte încântați de descoperirea lor și o anunțară și pe doamna Dumitrescu despre existența adăpostului. Apoi, Rareș, amintindu-și de tatăl său, îi propuse mamei să îi scrie acestuia o scrisoare:

 

Dragă tată,

 

Sperăm că eşti bine. Cum este pregătirea? Ne e tare dor de tine! Casa noastră era nesigură, aşa că familia Baciu ne-a oferit casa lor de vacanţă, care are un buncăr dotat cu tot ce trebuie. Nu vrem să-ţi faci griji pentru noi. Suntem în siguranţă. Te iubim foarte mult!

 

Cu dragoste,

Rareş şi Diana

 

Adela și Rareş duseră scrisoarea la poştă, aşteptând cu nerăbdare răspunsul. A doua zi, doamna Dumitrescu şi Adela se treziră devreme și plecară să îi cumpere lui Rareș o bicicletă, fiindcă aniversarea lui era peste două zile. Împlinea treisprezece ani. Știau că băiatul își dorea de mult una și se gândeau că, în felul acesta, îl vor mai scoate din gândurile lui. Mama îi pregăti o prăjitură cu fructe și ciocolată. Cu toate că voiau să păstreze surpriza, Rareș simți aroma îmbietoare ce venea din bucătărie și, printr-o greșeală a Adelei, care se străduia să ascundă bicicleta chiar când el intră în magazie, băiatul zări surpriza lor.

Rareș rămase fără cuvinte, neputând să își exprime enorma bucurie. Bicicleta era de un albastru-închis, cu șaua și mânerele negre. Adela merse spre el și îl îmbrățișă.

– La mulți ani, Rareș!

– Mulțumesc, mulțumesc mult! Aș putea să o încerc?

– Desigur!

Rareș se urcă pe bicicletă și, în timp ce făcea ture prin curte, mama lui veni afară.

– Presupun că a găsit bicicleta singur, nu-i așa?

Dar, înainte ca Adela să răspundă, poștașul veni în fața porții și le dădu o scrisoare.

– De la cine este? întrebă Rareș.

– De la tatăl tău, îi spuse doamna Dumitrescu.

Toți intrară în casă și începură să citească scrisoarea.

 

Dragii mei,

 

În primul rând, vreau să îți urez la mulți ani, Rareș! În al doilea rând, pregătirile nu sunt ușoare, dar mă descurc și sunt sănătos. Îmi este tare dor de voi. Mă bucur că sunteți în siguranță. Gândul că voi lupta pe front mă neliniștește, dar mă simt mândru că voi participa la schimbarea lumii.

Vă iubesc,

Tata

 

Pentru câteva momente, între cei trei se lăsă o liniște apăsătoare. Fură scoși din tristețe de un ușor miros de fum ce venea dinspre bucătărie.

– Prăjitura este gata! zise mama. Haideți să mâncăm!

În timpul mesei, niciunul nu scoase o vorbă. După ce terminară de mâncat, doamna Dumitrescu se uită la ceas.

– Uitați-vă cât este ceasul! Hai, repede, la culcare!

În timp ce urcau scările spre dormitoarele lor, Adela și Rareș se gândeau la ideea de a se înscrie la Crucea Roșie.

– Hai la mine în cameră, să ne hotărâm în legatură cu ce e de făcut pentru înscrierea la Crucea Roșie! zise Adela.

– Da, haide!

Intrară amândoi în cameră și se așezară pe două fotolii, lângă fereastră. Razele lunii le luminau chipurile triste, dar înflăcărate de ideea ajutării semenilor.

– Mama nu trebuie să afle despre lucrul acesta, ştii, nu? zise Rareș.

– Da, mi-am dat seama. Și-ar face griji pentru noi și ar crede că suntem prea mici pentru a vedea pe viu atrocitățile războiului.

– Ce-ar fi dacă am pleca mâine cu bicicleta, dis-de-dimineaţă, spre cortul unde se află voluntarii? Am auzit că s-au înființat puncte de prim-ajutor în fiecare comună. M-am și interesat: în comuna noastră, sediul este la căminul cultural.

– Da, e o idee bună, dar trebuie să ne pregătim. E un drum destul de lung și trebuie să pornim devreme.

În următoare dimineaţă, Rareş – care din cauza emoțiilor nu adormise prea devreme – o trezi pe Adela. Îşi luară cele necesare şi porniră spre Crucea Roşie.

Zorile abia mijeau când copiii ieșiră din curtea casei și intrară pe poteca principală. Era o liniște ca de început de lume. Ușoare raze viorii se răspândeau pe cer și, treptat, drumul se lumina tot mai mult în fața lor. Nicio pasăre nu zbura, niciun câine nu lătra. Oamenii erau și ei ascunși prin case. Altcândva, tăcerea aceasta poate i-ar fi făcut să se simtă un fel de stăpâni ai lumii, așa cum citiseră prin cărți, dar acum li se părea pustie și înspăimântătoare. Mergând, nu auzeau decât sunetul roților de la bicicletă pe drumul bătătorit de căruțe, iar gândurile copiilor mergeau în pas cu roțile. Se temeau că nu îi vor primi, sub pretextul că sunt prea mici pentru treburi atât de serioase.

După vreo oră, ajunseră la cortul amenajat în fața căminului cultural. Intrară sfioși și fură surprinși să vadă mulți tineri care alergau grăbiți încoace și încolo, cărând pături, truse medicale, așezând paturi, transportând provizii și saci de nisip. Cineva îi zări și îi întrebă:

– Ce faceti voi, copii? S-a întâmplat ceva?

– Bună ziua! zise Rareș cu un glas timid. Vrem să fim și noi voluntari! Vrem să îi sprijinim pe cei plecați în război! Vrem să ne ajutăm familiile și pe toți cei aflați în suferință!

– Aveți suflete mari, dar cred că sunteți prea mici pentru asemenea răspunderi. Părinții voștri știu despre intenția voastră?

– Ăăă… da… nu, se bâlbâi Adela.

– Pentru că vă văd așa de dornici să ajutați, sunt de acord să participați la misiunile mai ușoare. Dar, pentru asta, este necesară o pregătire de bază și, bineînțeles, acordul unui adult.

Copiii plecară spre casă, cu gândul să o convingă pe doamna Dumitrescu să meargă a doua zi pentru a încuviința participarea lor la pregătiri.

Când află mama lui Rareș, fu surprinsă, dar și mândră de curajul copiilor. Nu se așteptase la un asemenea gest. Știa dintotdeauna că Rareș era un copil altruist, dar hotărârea aceasta i se părea și onorabilă, și riscantă. Îi chemă în bucătărie și le explică faptul că o asemenea decizie trebuie luată responsabil și că ar putea fi puși în multe situații grele: să transporte răniți, să le panseze rănile, să îi vadă pe unii chiar dându-și sufletul. Copiii păreau mai mult decât convinși. Niciun argument al mamei nu îi descurajă.

Văzându-i atât de hotărâți, doamna Dumitrescu fu de acord să îi însoțească a doua zi. Urma ca Adela și Rareș să fie instruiți și să li se testeze abilitățile.

În fiecare zi de atunci, copiii participară la antrenamente care presupuneau atât măsuri de apărare, cât și de acordare a ajutorului celorlalți. Erau multe exerciții, dar făcură față și învățară multe.

Într-o zi, voluntarii Crucii Roşii merseră la pregătirile soldaţilor care aveau să lupte pe front, pentru a se obişnui cu ce avea să se întâmple.

Văzură grupurile de soldați care participau la pregătiri, unii săpau tranșee, alții verificau armele și le lustruiau, alții pregăteau proviziile. Un locotenent le explica soldaților strategii de luptă. Oamenii se grupau în tabere și simulau atacul. La un moment dat, copiii îl zăriră pe domnul Ion Dumitrescu, un soldat înalt, care părea și mai impunător în uniforma militară. Rareş alergă spre tatăl său și îl îmbrățișă:

– Tată, ce dor mi-a fost de tine! spuse Rareş, stăpânindu-și lacrimile.

– Adela, Rareş, ce faceţi voi aici? Ştiţi că este un loc periculos?

– Noi suntem voluntari la Crucea Roşie şi vrem să-i ajutăm pe cei care vor fi răniţi în perioada războiului, a spus Adela.

– Vrem şi noi să contribuim la acest moment. Nu putem sta cu mâinile în sân când se hotărăște soarta lumii.

– Dar sunteţi copii… Este o misiune foarte grea.

– Nu ne temem… Îți amintești că bunicul zicea că „pământul și țara sunt lucruri sfinte și trebuie să fie apărate”?

– Sunt foarte mândru de voi! Îmi dați și mai mult curaj! Să aveți grijă de voi, copii!

Tatăl lui Rareș fu nevoit să reintre în grup și să își continue exercițiul.

Revenind acasă, după o zi plină de emoții, Rareș îi povesti mamei despre întâlnirea cu tatăl său. Mama își ascunse o lacrimă ce i se ivi în colțul ochiului și le pregăti cele necesare pentru a doua zi. După plecarea copiilor la instruire, Diana decise să meargă până la familia Baciu, pentru a-i înștiința de faptele celor doi. Intră în grajd, puse șaua pe Bălan, calul roib al familiei, mare, înalt și elegant ca un cal de curse, și porni spre localitatea vecină.

Ajungând la familia Baciu, îi deschise mama Adelei care, văzând-o, se îngrijoră:

– Bună ziua, Diana! Ce e cu tine aici singură? Au păţit ceva copiii?

– Copiii sunt bine. Am venit doar să vorbim despre planurile lor.

Doamna Baciu o invită pe Diana în camera de zi, unde se afla şi domnul Baciu. Acesta asculta ultimele ştiri despre război de la radio.

– Bună ziua!

– Bună ziua, Diana! Ce te aduce aici?

– Am venit să discutăm despre Adela şi despre Rareş. Ei doi au decis să participe ca voluntari la Crucea Roşie. Au foarte mult curaj, dar m-am gândit că este periculos, aşa că am venit aici pentru a vă cere şi vouă părerea.

Cei trei discutară multă vreme și ajunseră la concluzia că, oricât ar ține la ei, trebuie să îi lase să facă ce simt și ce își doresc, oricât de riscant ar fi. O rugară însă pe Diana să fie cu ochii pe ei mereu. Doamna Dumitrescu se întoarse acasă, găsindu-i pe copii dormind în camerele lor.

După două ore, se treziră. Mama lui Rareș îi chemă la masă și le arătă noile uniforme de voluntari, pe care le modificase între timp la mașina de cusut, potrivindu-le după măsurile lor.

– Mulțumim mult, mamă! spuse Rareș. Mă bucur atât de mult că ne susții…

– Apropo, Adela… Am vorbit azi că părinții tăi. Sunt mândri de tine pentru că te implici în fapte caritabile, dar insistă să ai mare grijă de tine.

– Și tata? Este și tata de acord cu ideea aceasta? Știm cu toții că el este mai greu de convins, m-am temut să nu îmi interzică…

Nu apucă Diana să îi detalieze fetei răspunsul, că se auzi o bătaie în ușă. Copiii merseră repede să vadă cine era. Era mama Adelei, tristă. Doamna Baciu părea că plânsese și drumul o obosise. Se lăsă pe un fotoliu și, adunându-și cuvintele, zise încet:

– Tatăl tău, Adela, a primit și el o scrisoare de concentrare. Trebuie să se prezinte la garnizoană în două zile.

Adela amuți pentru câteva minute. Temerea ei cea mai mare se împlinise. De când plecase tatăl lui Rareș, se gândea că, în orice clipă, i-ar putea veni rândul și tatălui ei.

– Vreau să îl văd pe tata! Vreau să îmi iau rămas-bun de la el! zise fata. Hai să mergem! Nu vreau să mai pierd nicio secundă!

Adela și doamna Baciu plecară repede, înainte ca Rareș să se dezmeticească și să le propună să le însoțească.

– Mamă, zise el îmbrățișându-o pe Diana, este nedrept războiul… Atâtea familii suferă… De ce?

Băiatul avea atâtea întrebări la care nu găsea răspuns, dar toate i se încurcau în minte… Vedea chipul tatălui său, zâmbetele de pe chipurile fraților lui când tatăl se juca de-a prinselea cu ei. Unde erau toate astea acum? Doamna Dumitrescu îl înțelegea, dar nici ea nu avea răspunsuri.

După trei zile, Adela se întoarse, dar era mult mai tăcută și mai îngrijorată. Participau, ca și înainte, la pregătirile voluntarilor, dar foarte rar mai putea lega cu ea două vorbe. Se retrăgea mereu în camera ei, iar la masă doar ciugulea, spunând că nu îi e foame.

De la o vreme, pregătirile de la Crucea Roșie deveniră și mai istovitoare. Copiii munceau de dimineață până aproape de asfințitul soarelui. Amenajară câteva camere de odihnă și de îngrijire, în care se aflau paturi, medicamente, pături și alimente. Rareș se retrase câteva minute într-o cameră mică și înghesuită, cu trei paturi mari de lemn, lipite de peretele unde se afla și un geam mic. Băiatul aruncă o privire afară… Atmosfera era la fel de mohorâtă ca în prima zi în care a apărut amenințarea războiului. Cerul era înnorat, anunțând că ploaia poate începe în orice clipă. Păsările zburau agitate, dintr-o parte în alta, parcă dând de știre suratelor de pericolul ce le așteaptă, iar afară, pe ulițe, nu mai era nimeni: nici măcar un om, un câine sau vreo pisică…

Rareș începu să plângă, lucru ce i se întâmpla foarte rar. Adela intră și ea în cameră, vrând să vadă ce face prietenul ei.

– Rareș, ce s-a întâmplat? Ești bine? spuse Adela, ștergându-i lacrimile de pe obrajii roșii.

– Sunt bine… Doar că s-au întâmplat atâtea lucruri și în ultima vreme îmi este tot mai frică, răspunse Rareș cu un oftat adânc.

– Știu ce simți… Ideea războiului a intrat în sufletele și în viețile noastre, fără să știm exact încotro ne va duce, dar trebuie să rămânem puternici!

– Așa este! Mulțumesc Adela, chiar ești o prietenă adevărată!

Adela zâmbi, apoi ieși repede din cameră și aduse un ziar.

– L-am găsit în fața ușii, poate ai vrea să-l citim împreună…

Rareș luă ziarul în mână. Citi cu voce tare titlul, apoi se cutremură… Pe bucata de hârtie, scria cu litere mari și îngroșate: „RĂZBOIUL E MAI APROAPE CA ORICÂND”.