Toamna anului 1919, 5 septembrie. Părinţii Adelei au decis să o trimită la sora bunicii sale, Ştefania Ardelean, în Banat, în localitatea Satu Nou, fiindcă s-a terminat războiul şi fiindcă nu a văzut-o niciodată. Satu Nou este o localitate pe calea Timişoara-Belgrad, care s-a format în anul 1765. Este un sat mare, plin de bucurie şi de iubire.

Dimineaţa, servitoarea a pregătit-o pe Adela şi pe câinele său, Toto, pentru plecare. Adela a fost îmbrăcată într-o rochie albastră, cu ornamente albe, ca după ultima modă. Aşa, Adela a plecat la drum cu trăsura spre Satu Nou.

Adelei îi placea natura şi, de aceea, privea pe fereastra trăsurii. Undeva, la amiază, Adela a adormit fiindcă a vrut să fie odihnită la întâlnirea cu bunica Ştefania.

La apusul soarelui, când deja se pusese noaptea, Adela s-a trezit și a observat câteva lumini în depărtare. Birjarul i-a spus că acela este satul Ştefaniei. Fetiţa a fost foarte fericită, în sfârşit, a ajuns în sat şi o va vedea pe bunica Ştefania. Satul era splendid. Din casele oamenilor, se vedeau luminile lumânărilor, lumea se plimba prin centrul satului, iar dintr-o cafenea se auzea muzică populară din Banat. Ea era foarte uimită de faptul că a auzit şi această muzică.

Intră într-o stradă luminoasă, cu case foarte frumoase. Frunzele căzute din copac au format un covor auriu pe stradă. Casele erau cu două sau cu trei ferestre, cu o cameră mai mare şi una mai mică. Drumul era de pământ, unde se vedeau urmele de cai. Adela a ajuns la o casă cu o poartă de lemn, cu mulţi copaci la stradă. Casa era din cărămidă, cu trei ferestre mici, iar de pe acoperiş se vedea fumul care ieşea din coş.

Pe uşa din faţa casei, a ieşit o femeie mai în vârstă, cu părul cărunt, cu ochii verzi, blânzi, cu o cârpă neagră pe cap. Purta o fustă largă şi o cămaşă neagră. Când a văzut-o, Adela a ştiut imediat că aceasta este bunica Ştefania, după povestea bunicii sale. Brusc, a alergat spre ea, a îmbrăţişat-o şi a pupat-o. În această clipă, bunicii i-a căzut o lacrimă de bucurie.

A ieşit şi moşul Dorel, soţul bunicii, un om mai în vârstă, înalt şi slab, cu părul gri şi cu nişte mustăţi lungi şi cărunte. Purta o cămaşă lungă, albă, opinci de lână şi nişte pantaloni cum se purtau la sat. El a îmbrăţişat-o şi a pupat-o. Adela cu bunicii săi au plecat în casă şi, când fata a intrat, a simţit mirosul de supă, de carne prăjită şi de cartofi dulci. Dar, când a intrat Toto, a văzut o pisică şi s-a repezit la ea, alergând-o prin casă. Adela a strigat la Toto foarte supărată… Toto s-a oprit, iar pisica a fugit.

Casa era cu trei camere, pe ziduri erau ornamente tradiţionale cu flori. În dormitorul bunicilor, era un pat mare de lemn, cu plapumă din pene de gâscă. Bucătăria era mică şi avea un cuptor zidit, în care se coace pâinea. Camera Adelei era curată, pregătită special pentru ea. Patul era cel mai nou, cu dulapul din lemn de stejar şi cu o oglindă ornamentată.

Dis-de-dimineaţă, pe Adela au trezit-o vocea cocoşului şi mirosul de pâine. Ea s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat şi a plecat la micul dejun. Pe masă au fost puse: pâinea proaspătă, mămăliga cu brânză şi laptele de vacă. A gustat din toate aceste bunătăţi şi le-a spus bunicilor că acestea sunt mult mai bune decât gustările doamnei Dumitrescu.

Adela, împreună cu Toto, au plecat la plimbare. Când aceasta a traversat strada unde locuia bunica, printr-un gard, a zărit o fetiţă grăsuţă, cu părul blond şi cu ochii albaştri, curioşi, care privea la ea. Adela s-a apropiat de gard:

– Cum te numeşti?

– Sunt Lia, dar tu cine eşti, nu te-am mai văzut la noi în sat…

– Mă numesc Adela, sunt nepoata doamnei Ardelean şi vin din România.

După ce a terminat micul dejun, Adela a plecat împreună cu bunica, cu bunicul şi cu Toto la holdă. Bunica şi fetiţa au săpat, iar bunicul s-a dus cu boii la arat. După ce au terminat lucrul la holdă, s-a făcut noapte, iar ei au plecat acasă. Când au ajuns acasă, Adela cu bunicul său au hrănit boii şi celelalte vite.