Micul mare erou – Capitolul 41

Micul mare erou – Capitolul 40
noiembrie 30, 2018
Micul mare erou – Capitolul 42
noiembrie 30, 2018

Micul mare erou – Capitolul 41

Și copilul se afunda în ganduri…

Totuși, momentul critic, dar cu o însemnătate crucială pentru români nu mai poate fi amânat… Consiliul de Coroană, care a hotărât intarea României în război, a avut loc în ziua de duminică, 27 august 1916, ora 11 dimineața, la Palatul Cotroceni.

Vara este pe sfârșite… Ultimele zile ale lui august sunt atât de apăsătoare sub puterea deciziei luate de mai marii țării.

Sentimentele contradictorii pun stăpânire pe români pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin intrarea României în război și prin semnarea tratatului, ni se recunosc drepturile seculare ale neamului românesc asupra tuturor ținuturilor locuite de români, din Monarhia Habsburgică, dar, în același timp, înrolarea sutelor de mii de fii ai țării înseamna o pierdere sufletească enormă pentru familiile celor care vor cădea pentru patrie…

O lungă toamnă, cu lacrimi de ploaie tristă, bate la porțile țării!

Înaltul cerului, presărat cu norii plumburii, pare acum mult mai aproape de pământ… Din loc în loc, nori albicioși par porți deschise către Dumnezeu, în așteptarea sufletelor celor căzuți pentru cauza neamului românesc.

O liniște aparentă pune stăpânire peste tot și toate… Un vânticel adie, lovind crengile copacilor care ,,cântă”  un cântec de jale… Este strigătul de disperare al mamelor, al soțiilor, al fiilor și al fiicelor celor care vor mai cădea.

La un moment dat, natura se dezlănțuie: norii negri se ciocnesc în tunete asurzitoare, picături grele de ploaie cad, spărgându-se zgomotos, șiroaie de ape inundă totul, copacii se apleacă, sărutând pământul! Urgia naturii prevestește sângele curgând din pieptul celor nevinovați, familii îndurerate, înghenunchind în rugăciune către Dumnezeu, pentru cei dragi și pentru țară! Natura și omul și-au dat mâna…

TOTUL PENTRU VICTORIE!

TOTUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI!

Plină de teamă și dezorientată, Adela reușește să ia drumul moșiei cu Toto în brațe. În urechi îi răsună repetat acel cuvânt îngrozitor, pe care îl auzise atât de des în discuțiile dintre părinți și pe stradă: război… un sentiment de nesiguranță îi cuprinde inima. Ajunsă acasă, încearcă să se întoarcă la șevaletul ei, dar nu se poate concentra. Cuvântul ,,RĂZBOI” îi evocă imaginile pline de cruzime, de disperare și de nesiguranță întâlnite în toate cărțile în care erau descrise astfel de scene. Simte că trebuie să vorbească cu cineva căruia să îi împărtășească ce este în sufletul ei. Gândul i se îndreaptă spre prietenul ei, Rareș. Își făcu drum spre grajduri, unde știa că acesta adapă caii în acel moment al zilei.

–  Bună, Rareș! Te poți opri câteva momente?

Băiatul se oprește și o privește în ochi. Îi simte neliniștea și dorința de discuție.

–  Sigur, ce s-a întâmplat?

Adela îl privește cu neliniște. Vede în ochii săi o anumită înflăcărare și își amintește că Rareș își dorește să se facă soldat pentru a lupta pentru țara lui.

–  Tu chiar ți-ai dori să intrăm în război? Războaiele aduc numai suferință și durere, nimic bun. Nimic nu justifică luarea altei vieți. Cred că majoritatea oamenilor nu își doresc un război. Starea armatei noastre nu este bună, l-am auzit pe tata că nu ne putem permite intrarea în război, nu suntem pregătiți.

– Noi luptăm pentru reîntregire și pentru dorința de a forma România Mare… trebuie să facem sacrificii, totul se câștigă cu suferință.

–  Nu îmi vine să cred că spui asta, spuse Adela îndurerată.

Era forfotă mare printre toți sătenii. Nimeni nu știa ce urma să se întâmple în urma războiului, ceea ce a stârnit și mai multă teamă în sufletele oamenilor.

Rareș se pierde într-un lung solilocviu. Este greu să vezi și să știi că nu poți ajuta cu nimic în calitate de copil în momentele care pot afecta viitorul țării tale. Sentimentele de melancolie și de amărăciune îndrăznesc să își facă simțită prezența din ce în ce mai tare, conturând, astfel, un peisaj mohorât. Fetele care înainte aveau fețele apretate cu zâmbete și cu voie bună, acum sunt pline de nostalgie și de frică.

Presiunea războiului plutea în aerul tensionat, acesta părea mai greu, aproape că se putea atinge, iar norii plumburii amplificau senzația stranie pe care Rareș deja o simțea. Cu toate acestea, băiatul nu cedează și se lasă pierdut pe aripile imaginației lui bogate, creându-și un univers cu totul paralel, univers care îl va ajuta să treacă peste sentimentele grele ce îl încercau secundă cu secundă. Gândurile pozitive îl motivează să meargă mai departe, orice s-ar întâmpla, dar, totodată, îi amortizează durerea din suflet.

În ochii copilului, se vedea doar tristețe și regret. Acesta vedea numai oameni triști, care își zăreau casele distruse, încercând să mai salveze ce se mai putea. Micul erou avea mari puteri de a schimba ceva.

Familia lui Rareș era speriată și panicată. Tatăl lui plecase în război pentru a-și salva patria. Acesta i-a lăsat fiului său o scrisoare în care erau trecute următoarele cuvinte:

 

Dragă Rareș,

Îți scriu această scrisoare în cazul în care nu voi mai ajunge acasă. Dacă eu voi muri în război, tu vei rămâne capul familiei Dumitru. Vei avea o mare responsabilitate pe umerii tăi. Va trebui să îți ajuți familia și să treceți împreună peste această durere!

Cu drag,

Tata

 

Atmosfera era una agitată, oamenii știind ce va urma să se întâmple. Casele, apartamentele, majoritatea erau părăsite. Străzile pline de mașini, căruțele pline de oameni care doreau să plece cât mai repede… Vremea era tristă, începând să plouă și să fulgere. Unii oameni se plimbau pe trotuar, bucurându-se de timpul pe care îl mai petrec împreună. Oamenii care aveau copii se pregăteau să plece și încercau să se împace cu gândul că va fi bine. Unii copii erau triști, deoarece părinții lor se pregăteau să plece în război.

După ce oamenii au părăsit respectiva regiune, ea era foarte tristă… începând războiul, gândul că va fi bine și își vor revedea copiii și familiile îi încuraja pe soldați să fie mai încrezători și mai curajoși. Femeile și bărbații, gândindu-se la copiii lor, își imaginau cât de fericiți vor fi când își vor revedea părinții. Fiecare om purta în buzunarul lui o poză cu cele mai dragi persoane. Oamenii care își vedeau partenerii de război morți, pe jos, se uitau la ei cu părere de rău… mulți dintre ei fiind răniți și ajunși la spital. Pentru cei plecați în război, aceasta era cea mai grea perioadă din viața lor. Pentru ei, cel mai mare lucru pe care și l-ar fi putut dori ar fi fost să se întoarcă sănătoși acasă.

Plimbându-se de-a lungul zilelor, micul mare erou observă fiecare pas, fiecare mișcare pe care oamenii le făceau, fiind marcat de toate acestea. Casele care îi apăreau în cale erau din ce în ce mai distruse din cauza prevederii războiului și a problemelor create din cauza acestuia. Pentru că nu își mai pot întreține locuințele, ajung într-o situație grea. Toate întâmplările îl afectează ușor-ușor pe Rareș, întristându-l, pentru că dorea să-i ajute pe oameni, putând, astfel, să dovedească faptul că este un erou în adevăratul sens al cuvântului.

Tot mergând, acesta vedea tot mai multe dezastre făcute de război, care îl aduceau într-o stare de melancolie: câmpurile spulberate ale oamenilor sau fumul dens format de armele și de tunurile folosite pentru apărare. Dorința micului mare erou de a-i ajuta pe sărmanii oameni și de a pleca la război era mult mai puternică decât cea de a rămâne și de a vedea în continuare suferința oamenilor. În cele din urmă, băiatul pleacă la război. Chiar dacă este foarte dificil și dorul de familie îl apasă, acesta reușește să se adapteze condițiilor și să arate cine este, de fapt, și cât de puternic este la o așa vârstă fragedă.

Femeile își încurajau bărbații în așa fel încât aceștia să își înfrunte destinul pe front, indiferent de consecințe. Se poate spune că toată lumea era îngrijorată și îngândurată, în special, sătenii rămași în ogrăzile lor. Vremea avea și ea sentimentele viitorilor războinici, un cer cât se poate de înfumurat, pregătit să prelingă lacrimi grele peste pământul moleșit. Furtuna se apropia în curând, împreună cu nenumărate alte necazuri. Lanurile de grâu, cu spicele lor, dădeau să fugă speriate de coșmarul ce avea să aibă loc.

Războiul de abia începuse. Soldații aveau hainele jupuite și uzate. Decorațiunile uniformelor erau deteriorate, iar încălțămintea lor din piele era perforată, însă nimic nu putea opri războiul. Armele lor erau ruginite și poate chiar și puțin dezmembrate. Anumiți soldați erau căzuți pe câmpul de luptă, lipsiți de apărarare. Majoritatea erau intoxicați de fumul existent în atmosfera depresivă. Armamentul era diversificat, de la arme cu foc la arme aeriene. Tancurile trăgeau din toate părțile, iar avioanele se prăbușeau unele după altele. Vergii copacilor sărutau solul înflăcărat, iar cazematele erau astupate de trupuri neînsuflețite. Chiar dacă drogheria era pe sfârșite, oamenii se chinuiau să se descurce cu rănile căpătate. Tunurile erau bine camuflate. Soldații au făcut numeroase victime. Lunetiștii erau numeroși, însă cădeau pradă capcanelor ascunse.

Oamenii își priveau cu dezamăgire ogoarele pârjolite și se gândeau la soarta ce avea să vie. Familiile se întrebau dacă vor mai ajunge să mai treacă pragul casei împreună, cu toate că  știau că, până la urmă, aceștia își vor da ultima suflare pentru o cauză nobilă și vor muri ca niște eroi. Majoritatea copiilor nu erau conștienți de faptele ce se întâmplau. Oamenii dădeau tot ce puteau ca să se descurce cu resursele obținute de la Mama-Natură, în timp ce animalele se zbăteau între viață și moarte.

Neavând alte surse de hrană, aceștia consumau rădăcinile de copac și beau apă din urma ploilor care își făceau apariția în permanență, plângându-le de milă războinicilor. Urmele adânci lăsate de gloanțe și de pumnale erau cusute și dezinfectate cu cărbuni încinși. Durerea din sufletele minorilor era inexplicabilă și, în același timp, imposibil de îndurat și de uitat, văzându-și tații care i-au crescut și sprijinit în aceste stări dureroase. Generalul, neavând altă opțiune, a elaborat un nou plan, și anume: să unească cât mai mulți soldați pentru o posibilă victorie, însă acest lucru era greu de dobândit din pricina faptului că nu  mai aveau destui oameni dispuși să lupte pentru patria lor.

Unindu-și trupele rămase, prin vindecarea majorității soldaților și prin alianțe, aceștia au avut mai multă tărie și speranță pentru a dobândi victoria mult dorită.

Dar gândul micului mare erou începe cu povestea lui de prietenie cu Adela. Deoarece el lucra foarte mult pentru familia Baciu, a început să simtă câțiva fluturi în stomac și sentimente pentru Adela. Fiindcă tatăl ei nu era de acord cu relația acestora, nu dorea ca el să se mai vadă cu fiica lui, chiar dacă lucra în curtea lor. Nu accepta relația acestora, deoarece Rareș era un copil provenit dintr-o familie săracă și nu îi putea oferi ce își dorea fiica acestuia. El era trist, pentru că tatăl Adelei nu i vedea calitățile și cum era el înăuntrul sufletului, dar, din păcate, nu putea decât să fie el însuși. Rareș și Adela, deoarece doreau să se cunoască mai bine, au descoperit un loc frumos, viu, vesel și plin de viață în pădure. L-au amenajat frumos și, de fiecare dată când doreau să se întâlnească, mergeau împreună cu Tato, își dezvăluiau orice secret, toate sentimentele, mai ales, pe cele bune pe care le-au trăit până acum. Acel loc era secret și, de fiecare dată când mergeau acolo, se simțeau fericiți și plini de viață. Deoarece au mai avut o dispută cu tatăl Adelei, ei au decis să meargă a doua zi în pădure.

Venise timpul să se întâlnească cu Adela în locul lor, dar trecuse ora stabilită, iar ea tot nu venise. Rareș știa că ea are o mică treabă, dar nu credea că durează atât de mult. Speriat, s-a dus în oraș după ea, să o caute, și văzu lumea cum tremura, cum încerca să își ascundă copiii în cele mai ferite locuri, ca să nu li se întâmple ceva atunci când oamenii care participau la război umblau prin sate și omorau și distrugeau tot ce vedeau în jur. Totuși, el nu-și găsea prietena și trebuia să dea cumva de urmele ei. Prin minte îi treceau toate gândurile posibile în legătură cu ce s-ar fi putut întâmpla cu ea: a răpit-o cineva, s-a pierdut prin pădure, a fost închisă în casă, a fost pedepsită, a rănit-o cineva sau, pur și simplu, s-a supărat pe el. La un moment dat, cățelul Adelei, Toto, s-a dus la Rareș și i-a arătat locul unde se afla fata. Au ajuns într-un loc pustiu și straniu și au găsit-o! Era legată la gură, cu niște cicatrici pe față, și arăta foarte speriată. Au scos-o de acolo și s-au dus în pădure, să poată discuta liniștiți și să-i spună tot ce s-a întâmplat.

Faptul că România intră în război aduce tensionări și frământări apăsătoare în ochii tuturor, această atmosferă detașând-o pe Adela de liniștea forului interior. Mâine, în zori de zi, tatăl său va fi pierdut într-o mulțime de bărbați ce vor merge pe front. Uneori, privirea i se pierdea într-un colț al camerei… se întâmpla ca, în aceste clipe, gândurile să nu îi mai străbată mintea, iar mama ei i se alătura cu vorbe dulcege:

–  Adela, stai pe scaun, aici, lângă mine!

Contemplatoare, fata privea pe fereastră, unde se mai zărea câte un bărbat pregătit pentru ce va urma, mergând în grabă. Mama sa îi mângâia capul, în câteva minute chemându-l și pe soțul său alături. Ochii lor erau cristalini, iar îmbrățișările mângâietoare. Noaptea se lăsă, însă trecu cu greu. Cu și fără bunăvoință, cu o lumină matinală, pe marginea unui trotuar bătătorit, cădeau lacrimi și vorbe consolatoare de către doamna Baciu și Adela, iar domnul Baciu le strânsese tare la piept, lăsându-le un rămas-bun. Armata a plecat într-o zarvă înăbușită. Acum, până și lumina soarelui era palidă. Alături de cățelul Toto, seara, fata a aprins felinarele bătrâne, luminând pașii greoi ai oamenilor, ai femeilor și ai copiilor.

După o promenadă de ore, muma Adelei și cu ea erau în pat, rugându-se, și, într-o liniște sumbră, toată lumea adormi. Se spune că noaptea e un sfetnic bun, iar, în această situație, vorba aceasta se adeverise.

Cum timpul este trecător, zorii zilei se revarsă peste poporul îndurerat, parcă trist și diferit față de alte zile. Adela și mama ei se trezesc cu gândul tot la război și niciuna dintre ele nu au poftă de mâncare. Astăzi, fiind duminică, hotărăsc să meargă la biserică și să se roage pentru întoarcerea cu bine din război a domnului Baciu. Ajunse acolo, se întâlnesc cu Rareș.

–  Bună! Ce faci aici acum? întrebă Adela surprinsă.

–  Am venit să mă rog pentru tatăl tău, răspunse Rareș.

–  Uite ce băiat bun la suflet și politicos! Deși tatăl tău nu îl prea îndrăgește, el și-a făcut timp să spună o rugăciune pentru el! spuse încântată mama Adelei și, totodată, uimită.   Adela, vezi că mă duc să cumpăr lumânări!

–  Te vom aștepta aici, mamă.

Cei doi rămaseră câteva clipe singuri și porniră o discuție:

–  Să știi că sunt la dispoziția ta, dacă sufletul tău are nevoie de alinare! zise convingător Rareș.

–  Bine, am priceput! Când mă plictisesc sau sufletul meu urlă în sinea lui, vin la tine! Îți mulțumesc încă o dată, ești un prieten de nădejde! spuse zâmbind Adela.

– Tu mă faci să fiu așa, răspunse acesta cu un glas hotărât și, în acelasi timp, emoționat.          Discutia lor este întreruptă de întoarcerea doamnei Baciu cu lumânările.

– Rareș, am luat lumânări și pentru tine, căci poate vrei și tu să aprinzi câteva! E bine pentru sufletul tău.

–  Mulțumesc foarte mult, zise el cu un glas firav.

După câteva minute alocate rugăciunii către Cer, ei plecară grăbiți, dar cu sufletul împăcat și puțin mai alinat față de durerile provocate de năprasnicul război. Trecând pe o străduță umbrită de căderea frunzelor din plopii și stejarii îmbătrâniți de trecerea timpului, mama Adelei îl invită pe Rareș la un ceai fierbinte și tainic ca sufletul său îndurerat. Ajunși acasă, Toto îi întâmpină. În timp ce aceștia pregăteau masă, au început să soarbă guri mici din ceaiul aburind.

Deodată, se auziră țipete și strigăte, urlete, plânsete și un sunet asurzitor și continuu cufundat în sunetul repetitiv al mitralierei. Se trăgeau gloanțe nenumărate dintr-un avion de vânătoare Fokker. Țipetele oamenilor terorizați și înspăimântați ar fi speriat chiar și un adult cu inima de fier. Doamna Baciu a fost anunțată de către personal de nenorocirea ce se abătuse asupra lor, iar ea luă imediat copiii și o parte din personal și fugiră în beciul casei ce era o ascunzătoare bună în vremuri de pericol.

Doamna Baciu și copiii așteptau îngroziți în beci să se termine nenorocirea ce se abătuse asupra lor. Gloanțele mitralierei se auzeau încontinuu și parcă nu se mai opreau, iar pe lângă ea se auzeau țipetele îndurerate ale oamenilor ce nu apucaseră să se ascundă. Câteva secunde de liniște, în care se mai auzi doar plânsul copiilor, după care o explozie puternică tăie liniștea asurzitoare. În acest moment, Adela se gândea doar că tatăl ei este bine pentru că era sigură că el a găsit un beci în care să se ascundă. Nenorocirea trecuse, iar doamna Baciu și copiii au ieșit din beci. Totul era distrus în jurul lor. După acest haos terifiant, Adela a adormit pentru a nu mai auzi mitraliera, dacă ar fi început iar să tragă cu ea.

În somnul ei profund, Adela l-a visat pe tatăl ei. Acesta era pe front și se lupta vitejește pentru țară. Brusc, s-a întors spre Adela și i-a spus încurajator să nu-i fie frică și să nu își facă griji pentru el. Apoi Adela s-a trezit. Imediat după ce s-a trezit, a început să tremure și să plângă. În mintea ei erau imagini cu tatăl ei rănit, împușcat de un glonț fatal, cum își dădea ultima suflare. Era copleșită de aceste gânduri.

Dintr-odată, aude vocea mamei:

–  Adela, Rareș, sunteți bine?

–  Da, mamă, suntem bine!

–  Bine, trebuie să ne ascundem în altă parte, nu suntem în siguranță aici.

–  De ce să ne ascundem în altă parte? Putem fi țintiți foarte ușor, așa cum a fost împușcat și tata, spuse Adela cu lacrimi în ochi.

–  Tatăl tău va fi bine. Nu te mai îngrijora pentru el, știi și tu că tatăl tău este descurcăreț din fire. Sigur este în viață și îți promit că îl vom găsi.

După ce a sfârșit propoziția, au început să se audă tancurile care zdrobeau tot ce era în jurul lor. Imediat după ce au început sunetele gloanțelor, doamna Baciu i-a luat pe Rareș și pe Adela și s-au ascuns iar în beci.

–  Nu e sigur, dar, după ce se opresc gloanțele, plecăm!

Dintr-odată, sunetul gloanțelor s-a oprit, iar mama decide să plece pe un drum sigur.

–  Copii, haideți să mergem! șopti mama.

I-a luat pe amândoi și au ieșit tiptil din casă. Apoi, doamna Baciu se opri.

–  Mamă, ce s-a întâmplat? zise Adela.

–  Ascundeți-vă!

Se auzi vocea unui bărbat.

– Am terminat aici, mergem mai departe!

Sunetele pașilor se auzeau din ce în ce mai încet.

–  Avem drumul liber, putem pleca, spuse îngândurată mama.

În depărtare, au zărit o casă ce părea sigură pentru o noapte. Intrând în casă, au dat peste un trup neînsuflețit.

Se aud pași. Cineva se apropie. Copiii se ascund repede în beciul casei și așteaptă liniștiți. Pașii se aud prin toată casă. Un bărbat a încercat să deschidă, dar nu a reușit. I-a chemat pe restul să îl ajute, dar, după multe încercări de a sparge trapa, tot nu au reușit. Nu se auzea nimic. Toți copiii au profitat de ocazie și au pregătit armele.

Brusc, trapa explodează și doi adulți intră. Era întuneric și totul părea pustiu. Cu noroc, nicio luptă nu a pornit și nimeni nu a fost rănit sau văzut. Toți au ieșit încet din dubița cu care au venit: erau patru soldați înăuntru, iar unul aștepta la ușă. În spatele casei era un geam suficient de mare cât o poartă. Încet, încet, cei doi copii ies pe geam, moment în care un soldat îi vede. Rapid, toți sar și fug spre pădurea de lângă casă. Un soldat s-a împiedicat, iar celălalt a obosit. Cu noroc, copiii au reușit să reziste și toată lumea a scăpat.

După cinci zile, au trecut pe lângă un sat și au rămas acolo pentru a se odihni și a mânca. Au văzut că tot satul era părăsit. O discuție aprinsă a avut loc și, până la urmă, copiii au rămas în sat cu o gramadă de surse pentru supraviețuire.

Adela se plimbă pe ulițele satului pustiit. Ea încerca să și-l imagineze plin de viață, dar i se păru imposibil, deoarece ultimele urme ale existenței omenești erau acoperite de mirosul prafului de pușcă, de funinginea deasă și de rugină.

Trecu pe lângă un loc de joacă, care probabil înainte fusese plin de râsete de copii, iar acum totul era pustiu, lăsat la milă ruginii. Mirosul morții domnea apăsător peste tot. Dintr-odată, ceva îi atrage atenția Adelei. Era o căsuță mică, dar părea mai rezistentă decât celelalte case. Adela intră în căsuță. Aceasta avea două camere. Fata se gândi să vadă dacă este cumva ceva util în ea. În una dintre camere, găsi o jucărie, probabil era a unui copil. Adela se gândi cu tristețe la ce se întâmplase cu bietul suflet căruia i-a aparținut înainte jucăria.

Dintr-odată, gândul fetei zbură spre tatăl său, spunând că acum el era încă în viață, pe front, luptând pentru patria română și că are să-l revadă în curând. Atunci când o va face, îl va strânge în brațe și îi va povesti totul. După aceea, ea plecă din căsuță, cu gândul să-i cheme pe mama ei și pe Rareș aici, deoarece părea să fie un loc bun de înnoptat.

Adela se uită pe cer și văzu niște nori mari și negri, ca niște rotocoale mari de fum, ce șerpuiau pe cerul gri. Furtuna se pregătea să se dezlănțuie. Odată ajunși în casă, au vrut să o mai exploreze. Aceasta avea o bucătărie mică, cu un aragaz improvizat, folosind o butelie de gaz, o masă cu trei scaune și un corp de bucatărie cu două compartimente. În unul dintre ele erau linguri de lemn, iar celălalt conținea instrumente pentru prepararea mâncării. Era o toaletă afară, dar era stricată, și un subsol plin de mâncare și o armă.

La găsirea bunătăților din beci: zacuscă, dulceață, gemuri și compoturi, Adela a chemat-o pe mama sa:

–  Mamă, am găsit mâncare și ceva ce pare a fi o armă!

–  Nu te atinge de armă și așteaptă-mă! spuse doamna Baciu. Arma era un Chauchat.

–  Posibil să fi locuit un veteran aici, zise mama, luând arma și punând-o la loc sigur.

Adela a vrut să-i arate lui Rareș camera în care a găsit acea jucărie. Era o cameră cu două paturi care au văzut zile mai bune și o noptieră cu o lumânare. Cealaltă cameră avea un singur pat și o podea de lemn.

După ce și-au ales camerele, doamna Baciu a mers în camera cu un pat, iar copiii au mers în cea cu două, au mâncat ceva și s-au pus la somn.

După un timp, Adela aude glasul mamei:

–  Adela, puiul meu, trezește-te!

–  Ce s-a întâmplat, mamă?

–  Sunt oameni în casă! Trezește-l pe Rareș!

–  Rareș! Trezirea! Este cineva în casă!

Băiatul, fără să stea pe gânduri, se dezmetici și se puse pe ascultat, să afle unde sunt acei oameni. Oare erau locatari sau soldați? Strecurându-și capul, Rareș i-a văzut. Erau doi soldați. Doamna Baciu, dându-și seama că vor veni să caute în camere, i-a luat pe cei doi copii și i-a dus în beci împreună cu ea.

În beciul rece, mirosul mucegaiului și al fricii de a nu fi descoperiți domnea peste sufletele lor. Doamna Baciu încerca să-i liniștească pe copii cu o îmbrățișare caldă și plină de dragoste maternă.

În sufletul Adelei era un uragan de sentimente, un uragan care se revărsa în inima ei și o făcea să se sufoce. Din când în când, mintea și gândul ei zburau spre tatăl ei, sperând că el încă lupta cu patriotism și cu gândul că se vor revedea după ce acest vis urât va lua sfârșit. De multe ori, Adela se abținea din răsputeri să nu plângă de față cu mama ei și cu Rareș. Voia să pară curajoasă, dar adesea eșua. Emoțiile negative o năpădeau, iar curajul se risipea. Teama era un sentiment foarte cunoscut pentru ea. Gândul că tatăl ei era acum pe un pământ rece, fără suflare, cu răni care sângerau… acest gând o descuraja, dar, în același timp, o împingea spre luptă, pentru a-și face tatăl mândru.

Tremurând de frig, Adela se încuraja singură și își repeta în gând ideea că mâine va fi mai bine. Fata știa că se mințea singură, dar ceva trebuia să facă pentru a-și lua gândul de la eventuala tragedie în care tatăl ei murea.

Cei doi copii erau acum la adăpost. După câteva ore, nu se mai auzea niciun sunet. Erau speriați și îngrijorați pentru mama lor. Deodată, răsuflarea doamnei Baciu fu simțită de către copii, iar atunci frica dispăru.

Problema era că erau înfometați, iar mâncare nu era în frigider. După câteva ore de căutare, doamna Baciu a găsit un colț de pâine și o lumânare. A chemat copiii în mijlocul încăperii pentru a împărți pâinea. Atunci, Adela spuse:

–  Tata, tata este bine!

–  Cu siguranță este bine și se gândește la noi, spuse doamna Baciu.

–  Când l-am vazt pe tata plecând pe front, m-am simțit neputincios. Trebuia să fiu eu, nu trebuia să plece el, ci eu! spuse revoltat Rareș.

–  Nu, nu spune asta! spuse Adela, astfel făcându-l să se liniștească.

La un moment dat, lumânarea se stinse, iar toți plecară. Când au ieșit din casă, au văzut peisajul apocaliptic: cerul era roșu din cauza bombelor și a dioxidului de carbon și parcă, din când în când, se simțeau lacrimile soarelui. Atunci, doamna Baciu și copiii au plecat din locul acela binecuvântat de lumina soarelui sau ce a mai rămas din el!