Răăăăăzboooooooi

Auzind acest cuvânt terifiant, un fior de gheață o cuprinde și rămâne stană de piatră în mijlocul drumului.

Printre zecile de voci auzite în mintea ei, una singură răzbate: Rareș… și visul său de a lupta alături de soldați. Un foc se aprinde în sufletul ei, iar picioarele o poartă pe drumurile cândva știute. Cu adrenalina curgându-i prin vene, fata ajunse în fața colibei prietenului ei. Prin toată hărmălaia din grădină, produsă de frații băiatului, ea zărește doar ochii de smarald, umbriți de îngrijorare ai lui Rareș, la vederea feței ei palide. Cu o șoaptă răpită de vânt, îi rostește tremurând numele…

Ochii, închizându-i-se, un întuneric etern o învăluie, singura rază de lumină fiind vocea dulce a lui Rareș, strigând neliniștit după ajutor…

Un băiat de cartier, blond, cu o șapcă pe cap și o cămășuică zdrențuită, alerga desculț, în zigzag, de la un trotuar la altul, cu un teanc gros de ziare în brațe, strigând de-și scuipa toți plămânii: „Adevăăăăruuul! Luați Adeeeee-văăă-rullll! Luați ziarul politic de seeeeearăăăă! Citiți știrile zilei!  Răăăăăz-booooi! Răăăăz-boooi! Aflați ce se-ntâmplă în Eurooooo-paaaa! Aflați ce se întâmplă în luuuuu-meeee! Răăăăz-booi!!”

Europa fierbea de mai bine de un an. După asasinarea lui Franz Ferdinand al Austriei de către naționalistul iugoslav Gavrilo Princip la Sarajevo, la 28 iunie 1914, situația în lume se complicase mult, iar asta o simțeau și ei, Adela și Rareș, adolescenții. Până și copiii bănuiau că lucrurile nu erau deloc roz. Îngrijorați, părinții șușoteau prin casă, iar așa aflaseră și ei de conflictul armat care se răspândea, încet-încet, în întreaga lume.

Era ca un carusel malefic: Rusia a fost prima țara care, în timp ce Imperiul Austro-Ungar a declarat război Serbiei, a ordonat o mobilizare a armatelor sale în iulie 1914. Existând disensiuni mai vechi, Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Ferm, Rusia refuzat. Astfel, Germania i-a declarat război Rusiei la 1 august 1914. Conflictul se extindea rapid, ca un foc iute într-o șură de paie.

Adela s-a panicat puțin, ascultând băiatul cu ziarele, care striga în continuare: „Adevăăăăruuul! Luați Adeeeee-văăă-rullll! Luați ziarul politic de seaaaaaaaarăăăă! Citiți știrile zilei”  Răăăăăz-booooi!” Auzise de la tatăl său că „Adevărul” rămăsese unul dintre puținele ziare care încă nu au fost închise și care milita pentru intrarea României în război, alături de Franța și de Anglia, cu un singur scop evident: reîntregirea țării și unirea cu Transilvania, visul de secole al românilor.

Știa că România își declarase neutralitatea, legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat de alianță, semnat în 1883, dar… Oare ce se putea întâmpla? Inima îi bătea tare. Ce știri putea să aducă bucata aceea de hârtie tipărită cu cerneală neagră? Găsi într-un buzunar ascuns al rochiei câțiva firfirei. Îi dădu băiatului blond cu ziare și îi smulse din mână gazeta.

Tremura toată. Literele îi jucau în fața ochilor. Vedea două, ba nu, trei rânduri dansând drăcesc pe hârtia gălbuie. Nu va uita niciodată: „Adevărul. 13 iulie 1916.” România intra în război.

Inima îi bătea precum degetele ei pe clapele pianului, executând o simfonie furtunoasă de Beethoven… Rareș!!! Oare va pleca la război? Oare cât va mai sta lângă ea? Rareș împlinise deja 15 ani. Trebuia să ajungă acasă mai repede. Trebuia!

Îl luă pe Toto și reuși să se strecoare printre străduțele umbrite de copaci. Nimic nu mai era ca înainte. Păsările păreau speriate și ele. Parcă ciripitul lor era mai disperat. Și vântul începuse să bată. Adela tremura în continuare, iar lacrimile îi curgeau în neștire: trebuia să ajungă la Rareș.

Ajunsă acasă, ai ei o primiră îmbrățișând-o cald, în ciuda faptului că tatăl ei știa că se întâlnea cu Rareș, nesocotindu-i dorința. O miră, pentru că se aștepta să o certe. Toată familia era strânsă în camera de zi, cu radioul pornit. Ba chiar veniseră și vecinii. Stăteau în jurul aparatului, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Ce se întâmplă cu țara. Ce se întâmplă cu ei. Vecina, Irina, o trase deoparte:

– Adela, voiam să îți spun că Rareș a fugit la garnizoană să fie copil de trupă. Vrea să ajute țara să se reîntregească. Să luăm Transilvania de la austro-ungari! A spus că îți va scrie.

„Război” era un cuvânt a cărui gravitate o îngrozea. Despre el se vorbea doar în șoaptă sau cu spaimă-n glas. Nu-i înțelegea sensul pe deplin, însă din felul în care oamenii din jurul ei îl rosteau părea ca acesta purta în sine tot ce-i mai groaznic și mai rău pe această lume. La început, i se părea ceva oarecum abstract, cules dintr-o carte de istorie sau din vreun volum de basme. Pur și simplu, nu-și avea locul în lumea ei.

Totuși, de la o vreme, acest cuvânt meschin parcă începuse s-o urmărească. Se zgâia la ea de pe paginile ziarelor. Se rostogolea ca un bolovan greu de pe buzele trecătorilor și îi tăia calea. Se aciua în toate frunțile încruntate, în toate oftaturile și în toate bătăile nervoase în masă. Culegea toate grijile și neliniștile oamenilor și zbura cu ele deasupra orașului, acoperind văzduhul cum acoperă cerul un stol de păsări negre toamna. Treptat, prindea formă și culoare, pătrunzând tot mai viguros în viețile oamenilor, ca o buruiană.

Deși era complet pierdută, nu se opri din mers, ecoul blestematului acela de cuvânt răsunându-i în urechi. Nu putea să înțeleagă cum de un simplu cuvânt putea să aibă atâta putere asupra oamenilor, încât acestora să le fie frică să-l pronunțe măcar, încât să le influențeze viața. Se uită mai atent la ceilalți trecători, încercând să le afle gândurile. Oare numai ea cugeta la asemenea lucruri? Oare numai pe ea o obseda această taină? În acea mare de bărbați cu pălării ridicole și femei cu fețele năclăite în pudră, să nu fi fost măcar un singur suflet care să-i împărtășească gândurile?

Îi era atât de evident! Deși la exterior mai nimic nu părea că s-ar fi schimbat, lăuntric totul era altfel. Cum de nu observase până acum câte lucruri nu mai sunt la fel de când cu războiul? Își vârâse în toate coada sa nesuferită. Urmele pașilor săi împânziseră străzile, iar tocmai Adela avusese nenorocul să ajungă la capătul lor.

Inima îi bătea tot mai tare, respirația i se precipită. Simțea că se apropie de ceva periculos, dar totodată fascinant. Parcă se afla la marginea unei stânci și privea hipnotizată în jos spre fundul prăpastiei.

Dintr-odată, simți că ceva se mișcă agitat în jurul ei, printre tufișuri, ca un șobolan. Zări cu coada ochiului o umbră, dar, până să apuce să se uite mai atent, o pală de vânt o lovi neașteptat, împroșcând-o cu praf. Pentru o clipă, se opri să-și frece ochii. Acea clipă fu de ajuns.

Războiul își făcu în final apariția. O urmărise de la distanță și trăsese cu urechea. Îi auzise toate gândurile.

Purta o căciulă neagră de lână, roasă de molii, iar trupul firav, învinețit de frig îi era acoperit de o uniformă ponosită. La piept îi atârnau niște medalii care, cândva, au fost strălucitoare. Brațul îi era brăzdat de o cicatrice adâncă.

Adela se uită îndelung la acea stranie apariție. Surprinzător, nu-i era frică, ci era doar cuprinsă de o curiozitate sfioasă. Unul dintre ochii săi era de un roșu intens, neomenesc, iar celălalt era lăptos și înecat în orbite, cel mai probabil, orb. Se aștepta la o privire malițioasă, dar în acei ochi găsi altceva: suferință. O suferință acută, violentă. O privire îndurerată, flămândă după răzbunare. Fetița clipi din nou… și mai confuză.

Dispăruse.

Abia acum Adelei începu să îi fie frică cu adevărat.

Cu lacrimile curgându-i pe obrajii lipsiți de culoare, Adela încercă să se sfătuiască cu Rareș, după ce primise trista veste: războiul care subjugase țara. Trimise câteva scrisori unor cunoscuți plecați pe front. După zeci de zile de speranțe inutile, primi un răspuns favorabil: întâlnirea cu Rareș deveni realitate.

Cu tristețe, sub nucii bătrâni din poiana plină de râsete de altădată, copiii înțeleseseră că vor fi despărțiți. Degeaba băiatul încercă să o liniștească cu o îmbrățișare călduroasă. Fetița refuză, încercând să-i explice faptul că pericolul este mai aproape decât orice vis urât…

Supărată, Adela se duce acasă, unde se refugiază în camera ei. Acolo, fetiței îi trec prin cap tot felul de idei năstrușnice. Un gând prinse cel mai mult contur. Cu fervoarea neobosită a unei luptătoare, ea decide să ia parte la războiul pentru țară, alături de Rareș. Prin urmare, Adela începe să planifice deghizarea sa într-un băiat, pentru a fi acceptată în război.

Înainte să-i mărturisească lui Rareș întregul său plan, fata se gândi la consecințe. Oare după război își va mai recupera viața plină de pace și de iubire de până atunci?

Adela se întoarse în miez de noapte în poiana cu nucii bătrâni. Spre mirarea ei, Rareș se afla tot acolo. Se întinsese pe o foaie de cort și privea cerul plumburiu, opac, lipsit de stele și de speranță.

După un moment de tăcere, aceasta capătă curaj în numele celor pe care dorea să-i protejeze. Se hotărăște să-i mărturisească lui Rareș planul său nebunesc. Deși vădit îngrijorat, Rareș este convins de Adela să o ajute să se deghizeze și să se înroleze în război. Toate argumentele băiatului fură spulberate de îndârjirea Adelei. Frica se transformase în curaj, curajul în entuziasm, entuziasmul în forță.

Cei doi se îndreaptă în noaptea fără stele spre casa grădinarului. Acolo, fata își taie părul buclat cu foarfeca de grădinărit. Fură niște haine vechi, ponosite: o cămașă de in subțire, albă, o pereche de pantaloni prea largi pentru trupul ei, o curea rigidă și tăbăcită, căreia i-a făcut o gaură suplimentară. Cu noua înfățișare și cu noile haine, Adela putea fi cu greu recunoscută.

În seara următoare, Adela le lăsă părinților săi pe birou o scrisoare prin care le explica decizia ei îndrăzneață. Apoi, pornește spre locul secret, în care stabilise o întâlnire cu Rareș. Cei doi pun la cale ultimele detalii ale plecării, stabilesc un drum ferit de pericole prin pădure, pe care să-l străbată amândoi în deplină siguranță.

Pornesc hotărâţi prin pădurea întunecată. Merg pe potecile şerpuite, ţinându-se de mână și vorbind cu entuziasm despre ceea ce îi aşteaptă. După un timp, între ei se lasă tăcerea. Zgomotele pădurii îi înfiorează. Se aud foşnete din toate părţile. Vântul începe să bată cu putere, aplecând ramurile groase ale copacilor. Deasupra lor se aude un ţipat de bufniţă care le îngheaţă sângele în vine. Înaintează din ce în ce mai greu prin pădurea deasă. Fiecăruia îi trece prin cap acelaşi gând. Adela se hotărăşte să îi spună lui Rareş temerea ei:

– Cred că ne-am rătăcit!

– Şi eu m-am gândit la acelaşi lucru, dar trebuie să mergem înainte.

Deodată, în depărtare, printre frunzele verzi ale copacilor, se zăresc câteva lumini.

– Adela, uite, cred că am ajuns la un luminiș!

Grăbesc pasul şi se îndreaptă într-acolo. Deodată, apare în faţa lor un soldat înarmat, care îi somează:

– Staţi pe loc! Cine sunteţi şi unde mergeţi?

– Eu sunt Rareş, iar el este fratele meu, Ştefan. Vrem să ne alăturăm armatei române şi să luptăm pentru ţara și pentru poporul nostru.

Santinela îi conduce la comandantul unităţii, generalul Matei Mavrodin. Acesta, când îi vede, îi întreabă mirat:

– Ce-i cu voi aici, copii?

Adela, tremurând de frică să nu se dea de gol, lasă capul în jos. Rareş îl priveşte în ochi pe comandant şi îi răspunde:

– Domnule general, vă rugăm să ne permiteţi, mie şi fratelui meu, să luptăm în război alături de armata română. Ne iubim ţara şi vrem să o slujim pentru a-şi câştiga independenţa.

Generalul are o statură impunătoare, e un om drept, iar faptele sale de vitejie sunt cunoscute de toţi. Îi priveşte lung pe cei doi copii şi, după câteva minute de cugetare, le răspunde:

– Am nevoie de doi oameni care să îl însoţească pe caporalul Muşat într-o misiune de recunoaştere. Acesta va fi testul vostru şi, dacă vă veţi descurca bine, voi lua în considerare înrolarea voastră în armată.

– Bucuroşi, cei doi tineri jură să îşi facă treaba cât mai bine şi sunt conduşi la caporal. Acesta este un tânăr de 22 de ani, mic de înălţime, cu păr roşcat şi ochi albaştri. Le prezintă celor doi copii misiunea pe care o au şi, împreună, pornesc la drum. Au de străbătut un drum anevoios, prin mlaştini, la capătul cărora se află un deal împădurit.

– Ajunşi la poalele lui, se opresc să se odihnească preţ de câteva minute

– Brusc, un zgomot puternic îi face să tresară. Cinci soldaţi inamici, călare, înarmaţi până în dinţi, se îndreaptă spre ei.

– Caporalul ridică arma şi îi ţinteşte pe soldaţi, însă, în clipa următoare, este împuşcat în inimă. Rareş şi Adela sunt capturaţi, legaţi fedeleş şi duşi în tabăra inamică.

Copiii, speriați de ce li se poate întâmpla, încearcă să gândească pozitiv și să conceapă un plan de evadare. Descurajați de inamicii care urlau la ei, Adela și Rareș sunt băgați în două mașini diferite, ideea separării înfiorându-i pe amândoi. Drumul spre stația adversă este cumplit! Copiii privesc cu neliniște prin geamurile fumurii la peisajul mohorât ce-i înconjoară, fiind cuprinși de un aer de tristețe profundă. După un drum de mai bine de o oră, cei doi ajung la baza aparent nemărginită, maiestuoasă, dar, totodată, terifiantă, crezând că sunt în locuri diferite. Fiecare dintre ei este condus de un însoțitor într-o cameră specială. Interogatoriul începe: copiii sunt întrebați cum se numesc, de unde vin și cum au ajuns să se înroleze în armată, fiecăruia fiindu-i frică să nu divulge informații confidențiale. La final, amândoi sunt duși spre camerele în care vor rămâne un timp, așteptând verdictul. În încercarea disperată de a evada, copiii, ajutați de dimensiunile lor, reușesc să se strecoare prin gurile de aerisire, lucru aproape imposibil pentru un adult.

După lunga călătorie târâș prin conducte, Adela ajunge într-un mare hol, iar Rareș, într-o cameră ciudată. De acolo, fiecare se îndreaptă către ieșirea ce este inscripționată pe podea. În curtea exterioară, ei se întâlnesc, fiind surprinși și încântați, de-abia atunci dându-și seama cât de mult și-au lipsit unul altuia și cât de importantă este prietenia lor. Copiii încep să fugă împreună, fără să se mai uite înapoi, lăsând baza inamicilor în spate.

Adevărul pe care ei nu-l cunoșteau: se aflau departe de casă, departe de visul lor…