Adela mergea îngândurată şi oarecum confuză în drumul ei spre casă… simţea că urma să se petreacă ceva nefast şi nu putea face nimic pentru a îndrepta situaţia. Mintea ei era străbătută de un fior permanent de teamă, astfel încât nici măcar nu și-a dat seama când a ajuns acasă.

A pătruns în încăperea slab luminată, târându-şi lent şi apăsat paşii care o purtau înspre tatăl ei. Terifiată, i-a povestit tatălui despre cele întâmplate. Acesta a devenit neliniştit, deoarece nu-şi dorea ca fiica lui să fie învăluită de aceeaşi stare pe care o resimţea şi el. Purtând discuţii interminabile pe această temă, Adela a devenit tot mai neliniştită, neînţelegând de ce trebuie să existe atât de multă ură în lume. Informaţiile primite alergau haotic prin mintea copilei, aceasta dorind să se refugieze în camera sa pentru a reflecta amănunţit asupra celor întâmplate.

Deşi era întuneric de-a binelea, uitându-se pe geam, a zărit o mică umbră ce se agita sub geamul deschis. După câteva încercări de a recunoaşte persoana fantomatică aflată printre tufişuri, şi-a dat seama… Era Rareş! Cu grijă, fără a-l trezi pe tatăl său care adormise iar pe fotoliu, cu cartea în mână, a reuşit să-şi facă drum spre uşa din lem masiv ce ducea spre curtea casei.

Spre marea ei mirare, când o văzu, Rareş o îmbrăţişă, răsuflând uşurat şi putându-şi exterioriza îngrijorarea ce îl apăsase întreaga zi, din simplu fapt că nu o văzuse prin curte deloc. Apoi, nerăbdător, se aşeză pe o piatră mai mare din apropiere, îşi încrucişă braţele la piept şi ascultă tăcut vorbele Adelei, ce îi povestea experienţele petrecute de ea în acea zi.

– Ce ai păţit de eşti atât de tulburată, Adela? întrebă Rareş îngrijorat.

– Tata mi-a povestit despre războiul ce urmează să vină, despre pierderile ce vor fi pe parcursul acestuia şi cum el va trebui să ia parte la acesta, spuse tristă Adela.

– În ce fel va trebui să ia parte la război? întrebă intrigat Rareş.

– Toţi bărbaţii au fost chemaţi să-l ajute pe domnitor pe front, iar pe mine m-ar durea foarte tare să-l văd rănit, nu aş şti ce m-aş face fără el, spuse Adela, suspinând încet.

– Totul va fi bine, nu îţi face griji. Sunt aici ca să te sprijin, spuse băiatul, luând-o în braţe pe mica fetiţă.

– Mulţumesc pentru tot. Nu ştiu cum m-aş descurca fără tine, spuse fata recunoscătoare.

– Totuși, să știi că țara trebuie apărată! Nu o să acceptăm niciodată ca dușmanul să o acapareze! Avem o țară bogată și cu multe frumuseți naturale… Orice străin ar vrea s-o cucerească. Acest lucru nu trebuie să se întâmple!

– Ai dreptate, Rareș! Ești un mare patriot, spuse Adela, mângâindu-l ușor pe păr. Și eu îmi iubesc țara foarte mult, dar războiul este foarte dur, ne fură oamenii dragi, spuse Adela, căzând puțin pe gânduri.

– Mda! Pentru întregirea teritoriului și pentru libertate, se cer sacrificii. Părinții noștri își doresc o viată mai bună pentru noi, oftă Rareș.

– Tăcerea se așternu între ei ca o lungă apăsare, iar noaptea își întindea mantia sa brodată cu steluțele aurii peste întreaga natură.

Printre aceștia, luna, regina nopții, veghea asupra lor de sus, iar greierașii zglobii întregeau tabloul mirific în care cei doi se bucurau de regăsire. Deodată, liniștea fu întreruptă de vocea doamnei Baciu, care o strigă pe Adela. Se făcuse târziu și fiecare trebuia să intre în casă. După ce își luară rămas-bun, Adela se îndreptă spre casă. Se opri în bucătărie să-și toarne un pahar de lapte, apoi merse în camera ei. Aerul proaspăt al acestei seri de mai și bucuria revederii lui Rareș îi schimbară puțin starea de spirit. Pentru o clipă, uită de război și de problemele pe care acesta le-ar genera, se așeză în fotoliu să-și savureze laptele.

Pe măsuță, lângă pat, o bucată din plăcinta făcută cu dibăcie de domnișoara Dumitrescu îi atrase atenția. Se ridică și o luă. Gustul laptelui combinat cu cel al plăcintei cu brânză îi aminti de copilăria ei minunată.

„Ce bine era când eram mică! Am trăit atâtea momente minunate cu familia: masa luată în familie, îmbrățișarea mamei, ziua când tata m-a învățat să merg cu bicicleta, zâmbetul bunicilor când mergeam în vizită și, bineînțeles, gustul plăcintei bunicii”, se gândi Adela.

Toate aceste gânduri îi furară un surâs în colțul gurii, dar imediat se trezi la realitate. Ideea că tatăl ei va pleca la război se cuibărise undeva printre gânduri și nu-i dădea pace, iar unele întrebări o măcinau lent… „De ce? De ce război? De ce vărsare de sânge?” Apoi se gândi, brusc, la Mircea cel Bătrân, la Ștefan cel Mare, domnitori bravi ai țării, despre care tatăl ei îi vorbise așa de frumos. ,,Viteji adevărați!”, își spuse. Toate acestea o obosiră pe deplin. Fusese o zi încărcată, dar întâlnirea cu Rareș îi aduse, desigur, o bucurie imensă.

Biruită de somnul nemilos, se băgă în pat și adormi. ,,Cu siguranță, voi afla mai multe despre acest război!”, murmură ea, cuprinsă apoi de magia viselor colorate, visele în care se revedea fie în braţele mamei, legănată şi alintată, fie în livada bunicilor printre merii ȋnfloriţi, pierzându-se printre ierburi ȋnalte, culegȃnd florile verii sau adunȃnd fructele unei toamne bogate, aurii, alteori, auzind tunetele armelor.

Noaptea curgea ȋncet, purtȃnd pe valurile ei ȋntunecate copila, iar luna ȋși cernea tăcută bruma de argint. În vise se strecuraseră și frânturi dintr-un război imaginat de copilă, bazându-se pe cunoștințele pe care le avea de la tatăl ei… Oamenii erau speriați. Alergau unii spre alții, se loveau, țipau… era îngrozitor. Sângele de pe jos devenea tot mai mult. Nu mai voia să se gândească. Se ridică din pat și se duse în bucătărie, la doamnișoara Dumitrescu, care se oferise să gătească ea micul dejun. Masa era gata, iar Adela se duse să-și cheme tatăl.

Pe dinaintea ochilor ȋi trecu chipul domnului Baciu care nu mai putea ascunde oboseala și neliniștea, ba dimpotrivă le accentua. Adela se hotărâse să-i propună ca această zi să fie una „tată-fiică”, întrucât nu se știa când vor mai avea ocazia să iasă împreună în curte să se plimbe. Se ȋntoarse neliniștită, ieși din casă, când, în fața ei, văzu  o mulțime de soldați. În urechi ȋi suspină glasul domnului  Baciu: „A început!”

Totul a fost un vis? Visul devenea realitate? Adela s-a gândit la o singură persoană, la tatăl ei, pe care ȋl auzea și ȋl vedea cu ochii sufletului. Cu spaimă, s-a grăbit spre camera acestuia, având o singură fărâmă de speranță: că era acolo teafăr. Cu o mișcare bruscă, a deschis ușa și, atunci, a împietrit. Mama ei stătea în genunchi, cu capul rezemat de patul șifonat, plângând. Fata s-a cutremurat și a început să-și spună o rugăciune. Mâinile îi tremurau și ea se ruga, se ruga ca totul să fie o glumă și tatăl ei să vină și să o îmbrățișeze. Doamna Baciu s-a ridicat cu greutate și și-a întins mâna, punându-i în mână Adelei o hârtie. Fără ezitare, Adela a despăturit-o și a recunoscut scrisul dragului ei tată: „Adela… După cum știi, toți bărbații trebuie să plece la război. Ei bine, a venit momentul ca eu să mă duc. Am ales să plec în liniște, fiindcă nu am vrut să avem parte de o despărțire dureroasă. Voi fi sincer cu tine, deoarece te iubesc. Îmi e frică. Nu pot garanta că te voi mai vedea vreodată și asta este înfricoșător. Voi da tot ce pot să apăr țara, pentru că doar așa veți fi în siguranță. Îmi doresc să fii puternică! Te iubesc! Ai grijă de tine!” Adela stătea nemișcată și cu ochii împăienjeniți. O picătură caldă se prelinse pe obrazul ei palid.

Frumusețea tuturor amintirilor petrecute împreună se îndepărta… Și fata dispărea înecată în lacrimi. A început să caute prin lucrurile tatălui său, încercând să-i simtă mirosul adânc imprimat în cămăși… Căuta, căuta și tot căuta, de fapt, căuta fericirea. Căuta ce-și dorea cel mai mult, iar apoi, pur și simplu, a găsit o foaie împăturită pe care scria „tablou”. Încerca să-și dea seama ce însemna asta, cu toate că în haine nu mai era nimic altceva, apoi, pe chipul ei a apărut o sclipire. Și-a dat seama că se referea la unul dintre tablourile din cameră. În spatele ramei se regăsea o altă scrisoare, care era scrisă cu litere joase, de un albastru intens: „Draga mea, aceasta este una dintre scrisorile pe care o să le găsești, dar te rog… pe spate este scris un alt indiciu. Caută acolo doar când îți va zâmbi chipul cu adevărat. Să nu îngenunchezi niciodată în fața fricii, este exact ce i-aș spune oricărui om care s-ar afla acum în locul meu… O să găsești mereu scrisori, dar niciodată să nu uiți ce-ți spun. Va fi ca și cum aș fi lângă tine. Știu ce-o să simţi, de aceea am pregătit aceste scrisori… Tu doar să ții minte că aceste zile nu se vor mai întoarce și, dacă le petreci fără să râzi, o să-ți ajungă viața insuportabilă. Te iubesc mult, draga mea!” Adela a simțit iar o apăsare pe suflet, dar știa că, odată cu trecerea timpului, se va simți mai bine și se va putea împăca cu ideea războiului.

Adela era răvășită. Deja auzea țipetele oamenilor îndurerați. Se gândea că nu-l va mai revedea niciodată pe tatăl ei. În cele din urmă, a decis să plece în căutarea lui în război. Neștiind ce o aștepta sau că ar putea fi ucisă, înainta hotărâtă. Zeci de oameni alergau bezmetic pe străzile triste spre un adăpost sigur. Mama ei era de negăsit, ceea ce o făcea să se sperie și mai tare. Un tânăr alerga cu pași repezi spre ea: era Rareș. De ce oare nu-i mai păsa? Sfârșitul… sfârșitul era atât de aproape…

O mână s-a oprit pe umărul ei. Tresărind, a întors capul. Era el… Rareș. Speriat, a strâns-o în brațe, fericit că era teafără. Dar ce căuta aici? I-a mărturisit emoționat că s-a hotărât să o sprijine în căutarea familiei sale. Dintr-odată, Adela a izbucnit în plâns. În sfârșit, nu mai era singură.

Cei doi au înaintat prin mulțimea agitată ce părea să nu-și mai găsească locul. În fața lor se deschidea o pădure întunecoasă. Ce nu știau ei însă era că, acolo, se adăposteau soldații. Dar, în acea noapte, desișurile pădurii aveau să le fie și mamă, și tată. O liniște mormântală îi înconjura. Ceva era suspect. Deodată, în spatele lor, un zgomot asurzitor de armă sparse întreaga tăcere. Ce era? De cine mai erau nevoiți să se ascundă?

Un soldat fioros, cu o privire încrâncenată, se îndrepta amenințător spre ei. Venise sfârșitul?

Speriați, Adela și Rareș au încercat să fugă, dar în zadar. Soldatul, cu o voce groasă și furioasă, i-a întrebat ce caută aici, printre colegii acestuia. Cu un glas melancolic, Adela îi spuse că își caută familia.

După o discuție aprigă între ei, copiii au reușit să fugă de acesta și s-au refugiat printre copaci. Rareș, cu o voce caldă, îi spune Adelei că totul o să fie bine și că o să-și recapete familia. Adela, auzind aceste cuvinte, s-a mai liniștit, aceasta trăgând un pui de somn după toate întâmplările prin care a trecut.

Deodată, liniștea le este tulburată de un foc de armă. Copiii, înfricoșați de acel foc, fug, încercând să-și găsească un alt loc de refugiu. În calea acestora, o persoană apare în fața lor. Fetiței i se părea fața cunoscută. Era tatăl acesteia… care plecase să lupte pe front pentru patrie. Fata, văzându-l, s-a bucurat că l-a găsit. Domnul Baciu, cu un glas subțire și trist, îi spuse:

– Adela, trebuie să-ți comunic ceva!

– Ce s-a întâmplat, tată?

– N-am mult timp la dispoziție! Mama ta este ținută ostatică de către nemți. Ca să nu vă găsească și pe voi, căutați-vă un alt loc de refugiu, deoarece desișurile pădurii ascund pericole mari.

Auzind tot, Adela își ia la revedere de la tatăl ei și pornește la drum alături de Rareș. Amândoi au fost de acord că locul cel mai sigur ar fi casa Adelei, unde se află și părinții lui Rareș.

Ajunși acolo, totul era pustiu, nici urmă de om! Adela a simțit o mână mare și rece pe umărul ei și s-a întors speriată. Era un soldat.

– Ce faceți aici, singuri, copii? îi întreabă soldatul cu un zâmbet viclean.

Speriați, copiii încep să fugă prin curte și să strige după ajutor, dar în zadar. Nimeni nu-i auzea. Dintr-odată, Rareș s-a oprit brusc și s-a întors cu fața la soldat.

– Unde sunt părinții și frații mei?

– Cam mult tupeu, nu crezi? îi spune soldatul, rânjind.

– Ce ai făcut cu ei? se ambalează Rareș.

– Stai calm, copile, sunt ostaticii noștri, dar, dacă te mai ambalezi așa, le zbor creierii!

Atunci, Adela a prins un moment și l-a tras pe Rareș până în casă. Au închis ușa cu zăvorul și au mutat dulapul în fața ei. Cei doi au fugit pe scări până în camera Adelei, unde s-au refugiat peste noapte.

Uitându-se pe geam, Adela a zărit vasul cu floarea primită de la tatăl ei. Un trandafir roșu.

– Aceasta a fost ultima floare primită de la tatăl meu.

Rareș s-a întristat și el, gândindu-se la părinții și la frații lui. Se uita pe geam îngândurat. A pus mâna pe pervaz, lângă floare, și… a simțit ceva. S-a uitat în jos și a văzut o scrisoare.

– Adela, uite! O scrisoare!

Adela ia scrisoarea din mâna lui Rareș și citește: ,,Draga mea, cred că războiul a început. Vreau ca tu, mama ta și acel băiat, Rareș, să mergeți în livada noastră, unde, într-un pom, veți găsi o căsuță cu tot ce aveți nevoie. Cu dragoste, tata”.

În timp ce îi privea pe soldaţi, Adela se gândea cum ar putea să-şi salveze famila, în special, pe tatăl ei. Prinzând o clipă de neatenţie a soldaţilor, fata îl ia pe Rareş de mână şi fug, neştiind unde vor ajunge. Istoviţi, copiii ajung la marginea satului, unde găsesc un adăpost. Aici pot discuta despre un plan pentru a-şi salva familiile. Ei hotărăsc să ceară ajutorul armatei române, sperând să coopereze cu ei. În miezul nopţii, Rareş şi Adela pleacă spre garnizoana română. Încercând să mărească pasul, copiii ajung în mijlocul pădurii, unde liniştea eternă era însoţită de dâre uriaşe de ceaţă. Liniştea pădurii era acompaniată şi de sunetele ciudate ale păsărilor nopţii. Copiii erau speriaţi din cauza pădurii şi a sunetelor sale. Cu paşi mici, ei îşi continuară drumul, când, dintr-odată, un foc de armă cutremură totul. Speriată, Adela se uită înapoi, văzând că Rareş era capturat de soldaţi.

Rareş se speriase şi începuse să strige după ajutor. Adela, speriată şi ea, a fugit către armata română. Mergând grăbită către garnizoană, Adela se rătăceşte, luând-o pe altă potecă. Fata aude la un moment dat sunete ciudate și vede mişcându-se un tufiş. Adela, cum era timidă, se opreşte şi se gândeşte dacă acela era drumul potrivit. În cele din urmă, fata îşi dă seama că o luase pe poteca greşită. Fata, neştiind pe unde să o ia, se panichează, dar, deodată, se aud paşii grăbiţi ai garnizoanei care venea să îi caute. Adela fuge către ei, cu speranţa că va primi ajutor din partea lor. Ajunsă în faţa ostaşilor, cade în genunchi, povestind ceea ce i s-a întâmplat:

– Vă rog să-mi ajutaţi familia care a fost luată de armata nemţească!

– Stai fără grijă, îţi vom aduce familia înapoi teafără, dar tu acum va trebui să mergi acasă.

– Nu, eu voi dori să fiu acolo când îmi veţi salva familia!

– Copilă, tu trebuie să mergi acasă, este prea periculos pentru tine!

– Bine, voi merge…

Adela, de fapt, îi minţise pe ostaşi şi îşi făcuse în gând un plan. Planul ei era să îi urmărească pe ostaşi. Armata română plecase să-i caute familia. Adela, cum era micuţă, putea să se ascundă cu uşurinţă după copaci. Ieşind din pădure, soldaţii aud un băiat care striga după ajutor, acesta fiind chiar Rareş. Armata română a scos armele şi a început să îi ameninţe pe nemţi, dar şi nemţii au scos armele. Câţiva ostaşi din armata română s-au furişat în spatele nemţilor. Când nemţii îşi scoteau armele, acei ostaşi din armata română, fiind atenţi, l-au luat pe Rareş. Armata română, văzând că românii l-au luat pe Rareş, au început să tragă cu armele. Nemţii au luat-o la fugă, iar Adela, văzând că Rareş a fost salvat, a ieşit din ascunziş şi s-a dus entuziasmată să îl îmbrăţişeze.

Copiii s-au trezit prea târziu la cruda realitate, Adela fiind nimerită în picior de un glonț. Fericirea ce îi cuprinsese inima acum o clipită se transformă în lacrimi pline de durere… Rareș nu a stat mult pe gânduri, îndreptându-se spre Adela și, cu sufletul plin de durere, i-a jurat că nu își va găsi liniștea până când nu îi va găsi familia.

Acum, o nouă misiune domnea asupra gândurilor copiilor: găsirea familiei Adelei fără ca armata română să împiedice săvârșirea planurilor celor doi copii. Totuși, această misiune nu putea fi îndeplinită cât timp sănătatea Adelei nu era asigurată…

Soldații, văzându-i, s-au strâns în jurul celor doi copii, formând o barieră de nepătruns împotriva armelor însângerate și împotriva posesorilor acestora cu poftă de vărsare de sânge. La semnalul armatei, Rareș o ia în brațe pe Adela și o cară la un loc sigur, în casa ei.

– Acum ești în siguranță! spuse Rareș.

Lacrimile și țipetele de durere ascunse în sufletul deja încercat de multe greutăți al fetei se manifestară printr-o îmbrațișare strânsă, din care toate temerile se evaporară și, pentru mai multe momente, se instalară pacea și liniștea în inima și mintea sa. Acum, sufletul vorbea mai mult, iar mintea, ce îi impunea Adelei găsirea unei noi idei pentru a-și căpăta familia, era neputincioasă.

– Și… atunci când… pe front…, zise sfioasă Adela, printre suspine.

– Cred că știam acest lucru amândoi de la început… și…

– Și… în acest caz, faptele și-au pus amprenta mai mult decât vorbele, spuseră cei doi în cor, drăgăstoși și gânditori.

Domni liniștea din nou, iar pe cer se revărsau munți de stele sclipitoare ce formau o pătură argintie deasupra celor doi copii. Stelele luceau în ochii visători ai Adelei, ce erau priviți cu afecțiune de către Rareș. Adela și Rareș au stat în tăcere. Războiul, lupta, teama pentru cei dragi și moartea… totul… era ceva ce Adela nu cunoscuse până acum, însă aceasta știa că pereții protectori pe care părinții ei i-au ridicat pentru a-i ascunde vor fi năruiți odată cu închipuirea copilăroasă că lumea este un loc perfect, lipsit de conflicte.

Dimineața, cei doi au avut o masă sărăcăcioasă, deoarece, odată cu plecarea tuturor bărbaților la război, mama lui Rareș, care era bucătăreasa familiei, a trebuit să plece să aibă grijă de frații mai mici ai lui Rareș. Copiii mâncară un colț de pâine și niște mere, ca să prindă puteri. Apoi merseră până la căsuța din livadă. Adela luă una dintre săbii, iar Rareș luă pușca, însă, de la greutatea copleșitoare a sabiei, Adela se prăbuși în genunchi pe podeaua de lemn. Văzând că piciorul ei nu era complet vindecat, Rareș ezită în a o lua pe Adela cu el pentru a-i salva pe domnul și pe doamna Baciu. Fata insistă, iar cei doi merseră până la ieșirea din livadă. Se priviră în ochi, o privire care transmitea speranță și hotărâre, după care porniră spre garnizoana nemților.

Însă, după numai câțiva pași, Adela se prăbuși. Avea febră. Rareș înțelese că rana provocată de glonț punea viața fetei în pericol. Îngrijorat, privi în jur și zări lângă teiul din grădină o bicicletă veche. Era o bicicletă oferită de către bunicul său. Rareș o luă pe Adela și, cu mult curaj, se avântă pe drumul denivelat de șinele tancurilor. De o parte și de alta, casele lovite de obuze, dar încă în picioare, parcă le vegheau drumul către spitalul de la marginea orașului unde erau îngrijiți răniții de război.

După puțină vreme, Adela se însănătoși. Ea și Rareș au decis să înfrunte cu credință și curaj palmele aspre ale războiului, care loveau cu cruzime destinele oamenilor. Astfel, cei doi au rămas în serviciul medical.

Într-o dimineață luminoasă, Adela văzu lângă patul unui soldat o femeie frumoasă, îmbrăcată în costum popular, cu însemnul „Crucea Roșie”. Aceasta oblojea cu căldură rănile soldatului – era Regina Maria. Inima Adelei se umplu de căldură și de speranță. Atunci ea a înțeles că brațele încleștate ale războiului nu vor putea răpune piepturile curajoase ale soldaților, mâinile blânde ale femeilor ce oblojeau suferința și granițele sfinte ale țării.

Cu o nemărginită duioșie, regina inimilor înaintă în saloanele răniților, aplecându-se asupra tuturor cu dragoste, cu respect pentru toți acești oameni care și-au pus propria viață în slujba țării. Părea un înger coborât din cer în acest calvar al suferinței.

Atunci, Adela înțelese că încă mai era speranță și că, în orice moment, ar putea primi vești îmbucurătoare despre familia lor. Abia aștepta să sosească și Rareș cu mașina de provizii, să-i spună… În timp ce se gândea la toate aceste lucruri, auzi zgomotele dubiței care intrase în curtea Crucii Roșii. Alergă pe scări, înaintea lui Rareș:

– Eram atât de nerăbdătoare să vii! Regina este aici, în mijlocul răniților! Cred că prezența ei ne va aduce noroc…

Nici nu-și termină vorba, că o sirenă puternică o întrerupse. Sosiseră câțiva răniți. Instinctiv, se apropie de salvare, căutând ceva, orice… Nici ea nu știa prea bine. Ultima persoană care a fost coborâtă pe targă îi atrase atenția, prin faptul că toată atenția celor din jur era îndreptată spre ea.

Uitându-se mai atent, rămase brusc fără respirație… Era chiar doamna Baciu, mama ei. Sufletul său era sfâșiat între bucuria de a o fi regăsit, în sfârșit, și durerea de a o vedea în suferință, cu chipul ei luminos și blând transfigurat.

Dar era adevărat! O găsise și, pentru un moment, nimic nu mai conta…