Micul mare erou – Capitolul 38

Micul mare erou – Capitolul 37
noiembrie 30, 2018
Micul mare erou – Capitolul 39
noiembrie 30, 2018

Micul mare erou – Capitolul 38

Era începutul lunii august, 1916. Războiul care părea departe se apropia din ce în ce mai mult de țară. Anunțurile pe care le vedea peste tot, șoaptele care se auzeau de prin curți o îngrozeau pe Adela.  Însă teama de război nu era doar în inima ei, ci și în inimile tuturor sătenilor. Trăiau niște vremuri grele, pline de tratate și alianțe, în care politica domina. Singura ei alinare erau întâlnirile cu Rareș care începuse să citească din ce în ce mai bine. Încercau împreună să se îmbărbăteze și să spere că războiul se va încheia înainte să ajungă în satul lor.

„Fiți pregătiți!”, „Luați-vă adio de la cei dragi!”, „Războiul e pe cale să înceapă !”… erau titluri care apăreau zilnic în ziarul care ajungea și la familia Adelei. Tatăl său se plimba dintr-un colț al camerei în altul, iar mama sa izbucnea din ce în ce mai des în plâns.

– Nu suntem pregătiți de un război! Vom pierde înainte să înceapă! Offf! Dacă aș fi fost mai tânăr… dacă aș fi avut un băiat pe care să-l trimit să lupte în locul meu, acestea erau cuvintele pe care tatăl său le repeta zilnic.

– Tată, îmi pare rău că nu am fost eu băiat, spunea suspinând Adela, aș fi mers eu pe front în locul tău.

– Lasă, poate e mai bine așa. Am o fată și măcar ea va fi ferită de tot ceea ce este rău.

Apoi, fără veste, a început războiul. Cotropitorii purtau bătălii, răscolind întreaga Țară Românească, trecând prin toate strâmtorile, prin toți munții, peste toate dealurile. Cei mai curajoși oameni s-au alăturat oștii. Astfel, au plecat pe front mulți români. Erau din fiecare colț al țării: din Transilvania, din Moldova, chiar și de peste Prut.

Adela și Rareș încă își vedeau de ale lor. Ca în fiecare duminică, stăteau pe o bancă și își aminteau de vecinul lor, nea Mitică, care le dădea gutui în fiecare dimineață de toamnă. Plecase pe front în urmă cu trei săptămâni, iar zilele trecute familia primise o scrisoare în care era anunțată că acesta și-a pierdut viața. Jalea pusese stăpânire pe tot colțul lor de sat.

Pe neașteptate, s-a auzit o bubuitură puternică din partea cealaltă a satului. Începură bombardamentele. Au alergat cât au putut într-acolo și au văzut tragedia: alți doi săteni pe care îi cunoșteau de la biserică își pierduseră viața. În jurul lor, femei, copii, toți plângând de ți se rupea inima.

În săptămâna care urmă, Rareș era din ce în ce mai îngândurat, tot mai trist și mai tensionat. Părea că îl frământă ceva. Adela a încercat să afle ce se întâmplă de câteva ori, dar, de fiecare dată, s-a lovit de tăcerea ca un zid din partea amicului său. Însă, curând, avea să știe… Prietenul ei luase hotărârea de a pleca alături de toți ceilalți bărbați pentru a-și apăra țara. Era doar un adolescent, dar simțea că trebuie să facă ceva pentru familia lui, pentru satul lui, pentru țara lui.

– Adela, după cum știi, România a intrat în război. Simt că trebuie să fac ceva. Să lupt alături de ceilalți bărbați pentru a-mi apăra patria.

– Rareș, avem abia 14 ani. Ce putem face noi, niște copii, în fața adulților înarmați?

– Nu știu încă, dar, cu siguranță, voi afla, pentru că m-am decis să plec pe front. Aș vrea numai să nu-i spui mamei. Lacrimile ei mă vor întrista foarte mult și vreau să plec fără să o văd.  Îți promit că îți voi scrie zilnic și vei ști astfel fiecare pas al meu.

Cu asta, Adelei i se luase totul. Se simțea atât de neputincioasă. Ar fi vrut să facă și ea ceva pentru țara ei. Să ajute, să lupte pe front. Mai curând însă decât se aștepta, avea să-și îndeplinească și ea rolul deosebit de important.

Zilele treceau din ce în ce mai greu. În fiecare dimineață, se uita cu speranță spre poartă, așteptând poștașul cu vești, dar, de fiecare dată, acesta ocolea casa lor. Mama lui Rareș era din ce în ce mai supărată. Nu era de acord cu plecarea fiului ei și o învinovățea pe Adela că nu le spusese ce are băiatul de gând.

– Poate am fi reuși să-l oprim… este doar un băiețel… parcă acum câteva zile îi ștergeam lacrimile după ce s-a lovit, iar acum luptă. Cine știe prin ce colț de țară va pieri?

– Credeți-mă, vă rog, nu ați fi putut face nimic să-l opriți! Era hotărât să facă tot ce îi stă în putere pentru țara lui.

În tot acest timp, Rareș era pe drumul spre front, care acum a fost de două ori mai lung decât în mod normal.  Privea cu uimire cu cât avânt şi cu cât entuziasm alergau soldaţii noştri din toate părţile spre locurile de concentrare, pentru a lupta şi pentru a-şi da viaţa ca să-i dezrobească pe fraţii lor subjugaţi şi care de doi ani sângerau în lupte crâncene pentru asupritorii lor. Prin toate gările se vedeau trenuri lângă trenuri, lungi de câte 50 până la 60 de vagoane, iar vagoanele erau acoperite peste tot de soldaţi care, nemaiavând loc nici înăuntru, nici pe sus, stăteau pe scările şi capetele vagoanelor, atârnând ca ciorchinele de struguri. Plecarea trenurilor, precum şi sosirea lor erau însoţite cu urale şi cântece care străbăteau văzduhul în mare depărtare. Ai fi crezut că toţi aceşti eroi ai neamului se duc la nuntă, aşa erau de veseli şi de sprinteni în mişcări. Toţi strigau din toată inima: „Să trăiască România Mare!”

Strigătul acesta îi umplea sufletul și îl determina să fie și mai hotărât în a-și aduce contribuția. Se acomodă cu atmosfera de pe front. Ceilalți bărbați ar fi vrut să-l trimită acasă, dar erau impresionați de hotărârea băiatului de a face orice pentru a-i ajuta. Plutonierul îl luase sub aripa lui și îi dădea sarcini mai ușoare pentru a-l face să se simtă implicat în luptă.

Nu a uitat bineînțeles de promisiunea făcută Adelei că îi va scrie zilnic. Făcuse rost de un creion chimic și încerca ca în fiecare seară să aștearnă câteva gânduri pe o bucățică de hârtie pe care o luase fără ca plutonierul să știe.

Dragă Adela,

 

Au trecut zile întregi de când nu ți-am văzut chipul minunat. Secundele se transformă în minute, minutele în ore, iar timpul trece tot mai greu. Văd atâta moarte în jurul meu, încât doar amintirea orelor pe care le petreceam împreună, când tu mă învățai să citesc, mă bucură.

Ce lucru minunat era să privesc chipul cuiva care ținea cu adevărat la mine! Nu am avut curaj să-ți mărturisesc ce simt, crezând că te vei supăra. Eu sunt băiatul unor servitori, iar tu o fată cu școală și cu părinți de altă condiție socială. Însă, văzând atâta durere în jurul meu, m-am hotărât să-ți spun ce simt.

 Te rog să-i citești și mamei scrisoarea și să-i spui că sunt bine. Are de ce să se bucure de fiul ei.

 

                                                                                                       Cu drag,

Rareș

 

 

Odată primită scrisoarea, Adelei îi încolți un gând în minte: avea să plece pe font. Va fi soră de caritate! Chiar dacă nu era băiat, putea și ea să ajute cumva. Oricum, nu mai putea suporta să stea acasă. Atmosfera era din ce în ce mai încordată. Tifosul și foametea ajunseseră și la ei în sat, iar fiecare zi era mai grea decât cea de dinainte. Își făcu o bocceluță pe ascuns, în care a pus un codru de pâine și câteva haine de schimb, și, în zorii zilei, se urcă în trenul care trecea prin gara satului.

Câteva săptămâni mai târziu, părinții ei au primit o scrisoare de la aceasta:

 

Iubiții mei părinți,

 

Prima zi pe front ca infirmieră nu a fost atât de rea, dar știam că încă nu văzusem tot, deoarece tristețea și spaima se citeau pe fața oamenilor. Zilele trec, iar neliniștea persoanelor din jur începe să fie tot mai vizibilă. Văd cum numărul persoanelor rănite începe să crească și cum ajutorul nostru parcă nu e suficient.

Nu vă închipuiți chinurile prin care trec ostașii pentru a-și apăra patria. De acum încolo,  siguranță e doar un cuvânt pătrunzător care va fi uitat. Am nevoie să aud glasul unei persoane dragi sau să ascult din nou cele patru cuvinte: „Totul va fi bine!” Credeam că știu ce mă va aștepta aici, dar nu mă puteam înșela mai tare.

Domnul să ne aibă în pază pe toți și să ne vedem în curând cu bine! 

Adela

 

Războiul însă aducea nenumărate drame şi tragedii românilor. În lunile următoare, Adela a lucrat în spitalul de campanie. Au fost zile în care sute de răniţi de pe front au ajuns în faţa medicului, iar cel mai adesea acesta era nevoit să le amputeze membrele zdrobite în lupte. Toţi răniţii povesteau cu vioiciune şi cu multe amănunte peripeţiile luptei la care au luat parte şi cu multă mândrie orice succes al nostru, iar, în caz de neizbândă, blestemând maşinăriile neamţului care luptă în ajutorul lor, fără să dea ochi cu soldatul nostru, mai ales că de baioneta românului aveau aceștia  mare groază.

Adela îi îngrijea cu dăruire pe toți care erau repartizați în sectorul ei, sperând ca niciunul să nu fie Rareș.

 

Dragul meu erou,

 

De fiecare dată când citesc scrisoarea pe care mi-ai trimis-o, simt cum îmi ești aproape. Niciodată nu mi-ai lipsit atât de mult. La fiecare pacient pe care îl îngrijesc, sper să nu fii tu. Nu aș suporta să te văd rănit, dar totuși parcă m-aș bucura dacă ai fi măcar pentru câteva momente alături de mine. Fii puternic, nu uita că, indiferent de situație, îți sunt alături!

Aici vremea este frumoasă, parcă făcând în ciudă morții și tifosului care își întinde ghearele. Zilele trecute, unul dintre medici s-a stins în cortul său. A venit imediat altul care să-l înlocuiască. Românii sunt luptători și ar face orice să-și învingă dușmanii!

 

                                                                                      Cu drag,

Adela

 

Campania militară a României din anul 1916 s-a soldat cu un dezastru: pierderea capitalei și a Munteniei, urmată de retragerea în Moldova a unei armate decimate și cu un moral prăbușit. A urmat o iarnă grea, în care lipsa hranei și epidemia de tifos au provocat noi pierderi și au condus la instaurarea unei atmosfere de pesimism și neîncredere în viitor.

 

Draga mea Adela,

 

De 14 zile ne luptăm necontenit. Trag orbește, zgomotul e asurzitor, ne amețește, se trag focuri și salve de tun împreună cu cele de mortieră. Ne aruncă în toate părțile, sunt găuri în pământ peste tot… iar în găuri… ceva ce au fost oameni odată. Acolo le este mormântul. Eu fug în față cu arma în mână și-mi tot spun „groapa aceea nu e mormântul meu”.

Nu a mai plouat de mult timp, însă bocancii mi se afundă în noroi, colbul e plin cu sânge. Doamne, cât sânge! Noaptea nu dormim de frica unui atac, dușmanii se luptă ca fiarele, ne bombardează neîncetat. Pierdem o sută de oameni ca să câștigăm un kilometru și pierdem o mie ca să-l păstrăm. Gloanțele-mi trec pe lângă urechi, șuierând, privirea mi se fixează pe un punct și-l urmez orbește, alerg până la adăpost…

Sper ca războiul să se termine curând și să ne putem întoarce în satul nostru. Ne-am maturizat mai repede decât trebuia.

Cu drag,

Rareș

 

Ofensiva de la Mărăști a început în zorii lui iulie 1917. Ostașii români, cu baioneta la armă, au luat cu asalt pozițiile inamice, au trecut prin breșele create de artilerie și s-au angajat în lupte corp la corp. În scurt timp, Divizia 3 Infanterie, prima care a pornit la atac, a rupt apărarea. În luptă disperată, linia noastră subțiată este respinsă. Pe un teren foarte greu și sub presiunea celui mai tare foc de artilerie inamic, contraatacurile noastre au avut prea puține rezultate. Artileria noastră a fost decimată, iar infanteria a suferit foarte mari pierderi. Printre răniți, s-a aflat și Rareș.

E întuneric. Doar întuneric. Atât. Simt o durere în tot corpul și… nimic…

– Cine este tânărul acesta, doctore?

– E un soldat salvat de infirmierii noștri. Venea dinspre liniile inamice. Avea hainele rupte și murdare, dar am găsit în buzunarul de la piept o scrisoare de adio către mama sa și am constatat că era român. Este grav rănit. Așteptăm! Uneori dă semne că se trezește, apoi cade iar în somnul său lung. Nu știm dacă va trăi.

„Sunt… nu sunt… nu aud nimic. Întuneric. Unde sunt? E cald. E bine. Mi-e bine…”

Adela venea zi de zi la patul infanteristului. Simțea ceva în inimă, ceva ce aducea a duioșie, ceva familiar, ceva ce venea de acasă. Se obișnuise să așeze așternutul soldatului misterios, deși acesta nu dădea niciun semn că și-ar fi schimbat poziția. Venea ori de câte ori se schimbau bandajele rănitului. Știa că fața acestuia era mutilată de schijele inamice și că avea tot trupul cusut de mâinile medicilor. Seară de seară, la lumina lămpii cu gaz, Adela se așeza alături și-i citea povestiri despre pace, despre oameni liberi, despre viața liniștită de acasă, de la țară. Și au trecut zile și nopți până când, într-o zi ploioasă, i s-a părut că mâna tânărului s-a mișcat.

– Doctore, doctore, vino! strigă Adela.

S-au repezit cu toții către patul soldatului.

– Da, va trăi! A ieșit din comă, spuse calm medicul, în timp ce-l examina. Va fi bine!

– Încă un băiat de-al nostru salvat, zâmbi ca pentru sine Adela.

Zi de zi, seară de seară, Adela își făcea datoria de soră medicală cu și mai mult zel și urmărea îndeaproape progresele tânărului.

– Cum te simți astăzi, tinere? întreba în fiecare dimineață Adela. Iată, soarele este pregătit să răsară pe strada plină de sunete de arme și de ape roșii!

Un geamăt surd și o strângere de mână reprezenta răspunsul de fiecare dată.

Ce dor îmi era de vocea ta, Adela! Eu sunt, Rareș! Striga gândul cu putere. Oare ce s-a întâmplat cu scrisorile mele? Știu că va fi bine! Trebuie! Altfel, Adela nu ar mai fi aici. Și nici eu, se tot frământa mintea lui Rareș.

Așa au trecut zile și nopți. Tirul mitralierelor și bombardamentele uneori se auzeau aproape, alteori departe. Medicii și asistentele medicale alergau de colo-colo, mereu atenți, încurajând răniții care gemeau înfundat.

– Gata, astăzi dăm jos bandajele! Anunță cu o voce optimistă medicul. Adela, foarfeci și pensete! Prietenul nostru trebuie să iasă la lumină. Să știi că am făcut tot ce am putut pentru fața ta, dar grenada care ți-a explodat în față ne-a cam dat de furcă.

Cu mișcări precise, bandajele fură tăiate unul câte unul. Emoții mari se simțeau în încăperea cu miros de dezinfectant.

– E bine, spuse doctorul liniștit, pipăind cu degete pricepute cicatricile adânci care brăzdau fața lui Rareș. Privește, Adela, ce treabă bună am făcut!

Adela era înmărmurită. Ochii! Știa ochii aceștia! Nu era posibil! Era Rareș!

Izbucnind în plâns, fata îmbrățișă strâns capul lui Rareș. Ar fi vrut ca lacrimile ei să șteargă toată durerea tânărului.

–  Voi vă știți? întrebă medicul.

– Da, încă din copilărie! strigară cei doi tineri într-un singur glas.

– Războiul acesta ne-a rătăcit pe toți, șopti răgușit Rareș. Adela, unde sunt hainele și ranița mea? Este foarte important! Sper că nu le-ați ars, așa cum se procedează de obicei cu lucrurile celor răniți.

– Nu, Rareș, tu ai avut șanse să trăiești, așa că ți-au dus lucrurile în magazie.

– Ranița, Adela, caută-mi ranița, tremură șoptit vocea lui Rareș. Este de viață și de moarte!

Adela căută și aduse ranița soldatului. Rareș rupse căptușeala sacului și găsi scrisorile pe care i le scria în fiecare zi și pe care nu reușise să i le trimită.

Au petrecut ore în șir povestindu-și toate necazurile și grozăviile prin care trecuse fiecare. Din când în când, Adela mângâia cu vârful degetelor obrazul brăzdat de cicatrici al lui Rareș, spunând în sinea ei că războiul acesta îi maturizase cu mult prea devreme.

Într-o zi, zvon de pace înfioră coridoarele și saloanele spitalului de campanie. Toți răniții murmurau:

– Ai auzit? S-a făcut pace! Așa o fi ?

– Adela, e pace! Ne putem întoarce acasă! Părinții noștri ne așteaptă.