Micul mare erou – Capitolul 37

Micul mare erou – Capitolul 36
noiembrie 30, 2018
Micul mare erou – Capitolul 38
noiembrie 30, 2018

Micul mare erou – Capitolul 37

…RĂZBOI

Adela credea că va fi o bătălie zguduitoare, dar, în realitate, nu știa nici pe departe despre experiențele frapante ce aveau să vină. Se afla într-un moment de cumpănă. Nu știa ce caută acolo, rătăcită între acei oameni, ca și cum nu-și avea obârșia în această lume.

Revine degrabă la latura ghizdavă a lumii, atunci când Toto începu a o trage de cipca de la poalele cămășii. Numai când priveai atent la țesăturile fine, ceva din acele cusături părea că imită natura într-un mod autentic.

–Toto, dă-mi pace! Trebuie să îmi dau seama care este drumul de întoarcere! spuse fata pierdută în gânduri, dar cățelul agitat continuă să latre necăjit.

– Măi, picolo… Tu vrei să-mi destăinui ceva! Fie… te voi flanca, dacă vrei. Dar fii cu băgare de seamă, căci, dacă umblăm prea mult brambura, tata mă va prihăni, iară dumitale nu-ți va azvârli niciun oscior, l-a prevenit ea.

Cei doi pornesc agale de-a lungul unei străzi pline de șoapte mute. În câteva ore, seara va clipi peste oraș, iar umbrele vor alerga după o ultimă rază de soare. O prezență luminată îi însoțește pe cei doi camarazi, mereu i-a însoțit, pentru că este chiar Dumnezeu. Cel care merge cu ei la braț. Cel care le arată calea cea dreaptă. Copila numără pașii rarisim:

– Patruzeci și unu… patruzeci și doi…

În senina-i existență este părtașă a antitezei într-o lume întreagă ce se învârte grăbită. Strada coboară lin, ca un abis, de-a lungul ei e plin de femei serafice, încântătoare, cu taioarele lor scumpe. Tânăra le privea cu admirație și își dorea să aibă prilejul ca, într-o bună zi, să ajungă și ea amatoare de plimbări, acompaniată de bărbatul căruia îi va dărui sentimentele ce încap într-o dragoste. Dar visa cu ochii deschiși. Singurul băiat pe care-l simpatizează nu e pe placul tatălui său, lucru ce o întrista nespus de mult.

În cele din urmă, după o cotitură la vale de fântâna cea veche, era casa ei, ivită parcă de nicăieri.

– Căsuța noastră! Toto! Ești o adevărată comoară! spuse ea voioasă, ridicându-și patrupedul către bolta cerească.

Intră repede în casă, îl zări pe tatăl ei și… mai era cineva, doamna Irina! Ah! Uitase complet de dânsa.

– Vai! Chera Irina! Am pierdut din vedere ce doreați a-mi grăi.

– Nu-i nimica, duduie! Am popsit într-un final la casa dumitale pentru a-ți comunica a mea doleanță!

– Chiar vă rog! zise Adela, curioasă de ruga vecinei sale.

Îi plăcea compania doamnei, fusese în tinerețe voievodeasă, o femeie școlită, ai cărei ochi erau mai pătrunzători decât orice muchie a imaginației umane. După moartea soțului său, decisese să părăsescă vechea sa locuință, mutându-se într-o zonă mai liniștită.

– Duduiță… tu știi că eu am pe lunca asta o odraslă la care țin ca la ochii din cap, ca lumina zilelor, Tudor, nepotul meu.

Tudor… un singur nume aduse o panică infinită în ochii Adelei. Îl cunoștea prea bine, deși se întâlniseră doar de vreo două ori… băiatul îi lăsase un gust amar de fiecare dată. Să fi fost oare comportamentul debordant al băiatului ori lipsa sentimentelor… poate că era doar cruzimea privirii lui.

Se părea că doamna Irina și tatăl său îi orânduiseră deja întreaga viață, căci aceștia doreau ca Adela și Tudor să aibă un himeneu cât mai curând.

Când fata înțelesese ce-i induceau cei doi, fugi imediat în camera sa, se așeză domol la pian și își lăsă ancora emoțională să o pătrundă în adâncuri:

 

                        Tristă-s Doamne-ndurerată,

                        Că mi-e scrisă viața toată.

                        Eu pe Rareș îl iubesc,

                        Părinții mă prigonesc.

                        Poa’ să vină și război,

                        Vreau să-mbătrânim noi doi.

                        Și de-o fi să mă mărit,

                        N-o s-o fac cu vreun acrit.

                        Căci un suflet patriot

                        Este al sorții antidot…

 

Zilele treceau grăbite. Adela refuzase complet orice întâlnire cu Tudor, care nu-i trezea nici măcar o slabă licărire a sentimentelor.

Într-o după-amiază blândă de vară, când viața părea atât de dulce, la știubeiul din pădure se întâmplau sentimente puternice, pure. Cuibărită la pieptul lui Rareș, Adela se simțea cea mai fericită fată.

– Draga mea, mă bucur să te văd din nou aici! Pe mine mă încearcă o tristețe și am să ți-o mărturisesc de-ndată ce-mi promiți că nu mă vei uita niciodată.

Adela era confuză. Să fi fost un mic șiretlic pentru a-i testa iubirea, ori chiar se întâmplase ceva. Nu conta, tânăra îi luă obrajii moi între palme și îl sărută profund, cu speranța că va găsi izvorul acelei stări permanente când era cu el. Îi strecurase în buzunarul de la filetcă o batistă de mătase, cusută special pentru el, împletită cu dragoste și compasiune, pe care erau inițialele numelui ei și o floare verde pentru a-și aminti culoarea pătrunzătoare a ochilor acesteia.

– Trebuie să plec, zise el cu un soi de ușoară nefericire cronică. Suntem prinși în aceste jocuri de putere. Se vrea intrarea noastră în război. Nu mai putem rămâne neutri. Acum… poate că nu suntem destul de puternici, dar, dacă vom lucra în echipă, vom purcede, pentru că unele alegeri nu depind decât de noi.

– Am devenit profund conștientă de spusele tale, dragul meu! Și știu că aceste forțe sociale par să creeze un curent care ne ia cu el fără voia noastră, spuse Adela cu o înțelepciune firească și dureroasă. Mii de cuvinte îi rămăseseră în minte, rugăminți să nu plece, lacrimi ce-i răscoleau ființa… dar știa că trebuia să plece, spera doar să se întoarcă la ea și, de data asta, pentru totdeauna.

Câteva zile mai târziu, România intră în război de partea Antantei, ce-i drept, nu în cel mai potrivit moment, căci Ofensiva Brusilov și Bătălia de pe Somme încetară. Se spera doar să fie de bun augur.

Domnul Baciu plecase și el împreună cu Rareș. În mintea lui încolțise o speranță meschină că, luându-l în război, poate va pieri, iar fiica lui îl va uita. Îi era rușine de gândul ăsta, dar își iubea fiica și-și dorea ceva nobil pentru ea. Adela, în schimb, se ruga să se lege un sentiment de camaraderie între ei.

Toți bărbații plecaseră în război. Femeile au preluat sarcinile acestora, dând dovadă de tărie de caracter.

Zorii păreau să-i urmeze nopții cu o indecentă grabă, iar Adela privea cum soarele, în răsărit, de sânge-și spală lăncile care au ucis în goană noaptea ca pe o fiară. Ea stătea pe malul unui râu din pădure și sufletul părea să-i fie dus de acasă. Adesea, chiar și în cele mai friguroase nopți, se strecura în pădure, acolo unde își găsea liniștea. Se întindea pe spate și asculta sunetul râului ce crăpa liniștea. Aici își amintea de pactul pe care l-a facut cu Rareș. Dorul de el o dărâma de fiecare dată când el îi trimitea scrisori.

Într-o dimineață, în timp ce Adela își bea ceaiul cu doamna  Baciu, se aude la radio o altă știre despre război: „Punctul vulnerabil al țării noastre a fost găsit în Valea Jiului, unde lanțul munților e mai îngust și unde toate crestele sunt în stăpânirea dușmanului. Cu găsirea acestui punct, începe a treia parte a campaniei românești, cunoscută sub numele de «Campania din Muntenia».”

În acel moment, Rodica, servitoarea principală, bate la ușă și îi dă Adelei o scrisoare. Fata așteaptă cu sufletul la gură să citească scrisoarea pe care se afla numele lui Rareș. Mama o privește atent și vede cum fiica ei începe să plângă. Înțelege că lacrimile ei sunt, de fapt, cuvinte pe care nu le poate rosti.

 

Draga mea iubită,

 

     Vreau să încep prin a-ți spune că îmi este dor de tine și îmi lipsesc zilele noastre petrecute împreună la locul din pădure. De fiecare dată când merg pe front, țin batista dăruită de tine în buzunar. Probabil că datorită ei și rugăciunilor tale am rămas în viață.

    Azi, 27 august 1916, am declarat război Imperiului Austro-Ungar. Ne așteaptă o luptă grea, dar vom cuteza.

  Încerc să mă apropii de tatăl tău și câteodată simt ca reușesc. Promit să am grijă să se întoarcă sănătos la tine. Mai promit și că te voi face mândră de realizările mele!

                                                                                                                    Semnat,

                                                                                                                     Al tău unic, Rareș

 

Pe 2 septembrie, forțele bulgaro-germane, aflate sub comanda generalului Mackensen, au început să atace armata română în zona Turtucaia.

Pe front se afla chiar Rareș. În jur se simțea spaima, inamicii își aruncau priviri rătăcite în timp ce se târau pe pământul stingherit, flămânzi și însetați. Sângele curgea intens de peste tot. Mureau oameni și nimeni nu avea să le plângă la căpătâi. Era un haos total. Un glonț cade lângă el. Împrăștie mirosul terorii ce-i curge acum prin vine.

Domnul Baciu luptă în linia întâi. Într-o secundă de neatenție, un glonț vine grăbit spre el, dar Rareș vede și sare înaintea lui. Îi străpunge piciorul stâng și cade la pământ. Domnul Baciu îl ridică și îl duce într-un loc mai ferit, în timp ce se chinuie din greu să treacă de gloanțele oarbe ce vin din toate direcțiile. Apoi îl recunoște pe cel care-l împușcase pe Rareș și, cu o singură apăsare a trăgaciului, îl împușcă pe acesta în spate. Vede că purta uniforma lor, îi dă casca jos și suferă un șoc atunci când, în fața ochilor, este nimeni altul decât Tudor. Acesta întocmise un plan prin care se presupunea că, împușcându-l pe domnul Baciu, va sări tot el în ajutoru-i și, ca urmare, tatăl Adelei avea să-i dea fără doar și poate mâna fetei lui.

Bătălia se încheie pe 6 septembrie și lasă în urma-i un tablou sumbru, aproape disperat din cauza înfrângerii.

 

Dragă Adela,

 

Am nevoie de tine așa cum iarna are nevoie de zăpadă și de culoare și de miros. Am fost împușcat în piciorul stâng. Am sărit înaintea tatălui tău. Acum mă simt mai bine și cred că tatăl tău mă admiră. Nu mi-a zis asta și nici nu cred c-o să-mi spună vreodată. Pur și simplu, am un simțământ că vom ajunge prieteni într-o bună zi.

Rareș

 

După ce Adela citește cuvintele lui Rareș, o lacrimă îi încolțește în ochi, căci o lacrimă are întotdeauna rădăcini mai adânci decât un zâmbet.

 

Viteazul meu, Rareș,

Știu că nu vei da greș.

Sunt mândră de tine

Scrisorile tale-mi fac bine,

Dar din dor neînțeles

Să fiu soră am ales,

Să-ngrijesc răniți pe front,

De război să nu țin cont.

Să îți fiu mereu aproape

De-o fi zi sau de-o fi noapte…

 

Și, odată cu ultimul vers, Adela își părăsește preaiubita copilărie, dorindu-și strânsa îmbrățișare cu Rareș, ce nu era decât o consecință firească a afecțiunii puternice manifestate de o minte tânără și pătimașă.