Micul mare erou – Capitolul 36

Micul mare erou – Capitolul 35
noiembrie 30, 2018
Micul mare erou – Capitolul 37
noiembrie 30, 2018

Micul mare erou – Capitolul 36

Până și numele o făcea pe Adela să se cutremure. Era înfricoșată. Nu știa ce este războiul, dar își imagina.

Brusc, a simțit o mână pe umărul ei. Doi ochi albaștri o priveau curioși. Era Rareș.

– Adela, cum de ai ajuns în această parte a orașului?

Fata i-a povestit ce se întâmplase, iar acesta a încurajat-o, spunându-i că totul va fi bine. În timp ce se îndreptau spre casele lor, Rareș reuși într-un fel să o asigure pe Adela că tot ce auzise erau doar niște zvonuri false și că nimic nu avea să se schimbe.

Peste câteva luni, părea că toată lumea uitase de acel cuvânt cutremurător, aflând că țara lor nu avea să participe în război. De bucurie, sătenii organizară o mare petrecere în centrul orașului.

Muzica tarafului format din lăutarii Florea Băsaru și Gheorghe Moțoi se auzea peste tot, iar oamenii dansau cât îi țineau picioarele. O puteai vedea pe Adela în mijlocul mulțimii, îmbrăcată într-o ie moștenită de la mama sa, o fotă colorată și niște opinci din piele de porc. Era fericită, mai ales că acum își dădea seama că Rareș avea dreptate.

Se uită la Rareș, la pantalonii lui cu turul foarte larg și găitanul din mătase, dar și la zâmbetul său copilăros. Acesta dansa hore împreună cu ceilalți săteni. S-a dus și ea tocmai când începuse brâușorul.

Petrecerea fusese un adevărat succes. Adela plecă acasă fericită, după o zi minunată alături de familia și de prietenii săi.

Totul era perfect ca până acum. Lecțiile de pian alături de domnul Sălățeanu decurgeau fenomenal, iar întâlnirile din pădure cu Rareș deveniseră un real succes. Rareș citise două cărți de când începuseră pregătirile. Bineînțeles că erau de aventură!

În ultimul an, Adela devenise mult mai voioasă, dar și mai stângace, ceea ce îl deranja pe domnul Baciu. Acesta îl găsea vinovat pe Rareș, care, după dumnealui, era doar o ,,pierdere de timp”. Tatăl Adelei era sigur că aceștia încă se vedeau și începuse să considere o opțiune din ce în ce mai bună renunțarea la familia Dumitrescu.

Până la urmă, pentru a evita orice problemă majoră pe care i-ar dăuna-o concedierea familiei Dumitrescu, domnul Baciu decise să se întâlnească singur cu Rareș.

*****

Era 15 iunie 1916. Trecuse mai mult de un an de când Rareș o întâlnise pe Adela, când, mergând spre casă, Rareș dă nas în nas cu domnul Baciu. ,,Ce noroc!”, își spuse acesta în gând.

– Bună ziua! spuse Rareș.

Domnul Baciu îl privi cu dispreț.

– Bună ziua! îi spuse din nou Rareș, de data asta, mai tare.

– Uite care e faza, băiete! Hai să facem un târg, îi spuse domnul Baciu.

Rareș îl privi speriat. Nu avea habar că propunerea urma să îi schimbe viitorul.

– Despre ce este vorba? întrebă băiatul.

– Război, băiete, război! spuse acesta, arătându-i o hârtie.

Rareș se uită atent. Erau niște acte și declarații, toate pe numele său. El, Rareș Dumitrescu, soldat în infanterie.

Rareș se tot gândea la vorbele domnului Baciu. Era o târguială bună. În sfârșit, simțea că va fi la nivelul Adelei. Se uită în oglindă și își imagină cum i-ar fi viața fără Adela. Nu voia să o piardă…

– O să merg în război! spuse acesta pe un ton demn.

În următoarele zile, caleștile cu ofițeri se plimbau prin sat pentru a strânge soldați. Avea să meargă cu ei, trebuia să facă asta… pentru Adela.

Și-a luat actele date de domnul Baciu și niște haine rupte și vechi, punându-le într-o traistă. Alergă spre caleștile ce aveau să plece la batalioane, cu gândul la vorbele domnului Baciu. Oamenii din sat l-au recunoscut. Îl știau de când era mic. Dar mai știau și că voia să fie soldat și că era la fel de încăpățânat ca tatăl său.

Toți soldații erau înspăimântați. Se gândeau la familii, la casele lor, dar, mai ales la ce se va întâmpla când vor ajunge pe front. Rareș se gândea la faptul că nimeni din familia sa nu știa unde este sau ce face, dar știa că, atunci când vor afla că e în război, vor fi mândri.

Dintr-odată, trăsura se opri. Ajunseră la batalioane, iar el, Rareș, trebuia să coboare aici. ,,Se pare că voi lupta în infanterie!”, își spuse Rareș, uitându-se pe brevetul lui de soldat. Asta însemna că trebuia să folosească pușca. El se pricepea să lovească trunchiurile copacilor, dar nu cu baioneta sau pușca. El lovea cu praștia. Pentru un moment, Rareș se panică. ,,Ce îi vor face când vor afla că nu știe să folosească o armă și, mai ales, când își vor da seama că e doar un copilandru?”, se întreba băiatul.

Între timp, departe de batalioane, se aflau Adela și familia Dumitru, căutându-l pe Rareș în satul în care locuiau. Rareș era de negăsit, iar familia era deznădăjduită, asta, până când tatăl Adelei le spuse că băiatul este plecat la război.

În prima lui zi în armată, Rareș se afla în coloana de soldați, intonând „Imnul Regal” odată cu ceilalți. Soldații erau îmbrăcați în uniforme dichisite, fiecare având însemne de grad diferite. Toți stăteau în poziție dreaptă, cu mâna pe inimă și cu gândul la patrie. Rareș s-a integrat foarte bine în armată, fiind simpatizat de ceilalți soldați care îl puneau să se strecoare pentru a face rost de hrană în plus pentru aceștia, în ciuda faptului că, dacă ar fi fost prins de ofițeri, ar fi fost pedepsit.

În fiecare zi, la ora cinci dimineața, soldații erau treziți de sunetul asurzitor al trompetelor, apoi făceau instructajul militar. Programul era foarte strict și aglomerat, dar asta nu îl făcea pe Rareș să renunțe. Mereu se gândea la familia sa și la Adela, iar acest lucru îl motiva să reziste.

În sat, departe de batalioane, se afla Adela. Aceasta încerca cu disperare să găsească un mod prin care să comunice cu Rareș. Singurătatea îi pătrunsese în suflet, făcând-o să fie din ce în ce mai tristă.

Deodată, o voce caldă și blândă îi strigă numele:

– Adela! Adela!

Adela se uită în spatele ei, abia auzind vocea din cauza miilor de gânduri pe care le avea în minte. Era Irina. Adela abia de o mai recunoscu. Era palidă, iar ridurile își făcuseră apariția, invadându-i fața luminoasă. Totuși, Adela fugi spre ea oferindu-i o îmbrățișare grijulie, deoarece îi era frică să nu fărâme ceea ce a mai rămas din femeia care era odată.

– Sărut mâna, doamnă Irina! Ce mai faceți?

– Foarte rău, Adela, foarte rău.

– Dar ce s-a întâmplat? a întrebat îngrijorată fata.

– Soțul meu a plecat pe front și, cu părere de rău, trebuie să îți spun că l-am văzut și pe Rareș cu acesta într-una dintre caleștile care mergeau spre batalioanele de infanterie.

– Dar vreau să vorbesc cu el! țipă Adela.

Irina îi răspunse:

– Îi putem scrie o scrisoare.

Și așa și făcură. Adela a început să își transpună gândurile și sentimentele pe foaia albă pe care a pus-o în plic și a trimis-o spre batalioane.

****

Între timp, Rareș se afla în fața colonelului Ioan Anastasiu. Privirea colonelului îl studia atent, iar Rareș începea să simtă frica. Nu știa de ce l-a chemat și nici dacă a făcut ceva greșit.

– Ai mânuit o armă în viața ta, copile? îl întrebă colonelul.

Rareș îl privi în ochi și îi răspunse:

– Da.

Colonelul îl studie atent și îi zise:

– Atunci, arată-mi!

Colonelul îi arătă o pușcă cu repetiție Mannlicher. Rareș încercă să pară foarte serios și o luă.

– Uite, spuse colonelul, vezi bradul acela?

– Da, spuse Rareș, tremurând.

– Țintește-l!

Rareș luă pușca. Nu știa cum se ține, dar știa că acea bucată de plumb îi va hotărî soarta. Își îndreptă privirea spre lunetă și văzu niște trupuri căzute pe pământ, răpuse de boala războiului. Și a tras…

Glonțul a nimerit mijlocul bradului, salvându-i viața lui Rareș și, totodată, viața soldaților.

În următoarele zile, antrenamentele militare au fost din ce în ce mai dure. Toată lumea știa că o luptă aprigă va începe în viitorul apropiat, dar o scrisoare îl va ambiționa pe Rareș. Era de la Adela.

Între timp, Adela își făcea bagajele. Urma să ajute Infirmeria Militară împreună cu mama sa și cu Irina. Fix în seara dinaintea plecării, pașii apăsați ai unor soldați au întrerupt liniștea deplină a nopții. Adela și-a îndreptat privirea spre geamul străbătut de lumina vagă a lunii, care îi dădea o oarecare speranță că totul este un vis și că a doua zi se va trezi cu Rareș la fereastra sa.

Un mic grup de soldați mărșăluia pe străzile pustii, cu puștile ațintite spre cer, privind în gol, spre viitorul Țării Românești. Înainte de a-și lua privirea de la fereastră, a observat cu coada ochilor un grup uriaș de oameni mergând încet în fața soldaților.

Un gând minunat i-a săgetat mintea Adelei: ,,Oare se întorcea Rareș din armată?” Nu se putea. Erau doar femei… Soldații și-au ridicat curios privirea spre fereastra Adelei. Ea își lasă capul speriată și se așeză în pat, tremurând. Adoarme.

A doua zi, se trezește singură în casă. O strigă pe mama sa și pe doamna Dumitru. În schimb, l-a găsit pe tatăl său. Aceasta îl întreabă unde se află cele două. Răspunsul a șocat-o:

– La infirmerie, spuse acesta.

– Voiam și eu să merg, să mă întâlnesc cu Rareș.

Tatăl ei își lăsă ochii în jos, dezamăgit, plecând din cameră și lăsând-o pe Adela tristă.

Se pare că majoritatea femeilor din sat au fost trimise la infirmerie, iar aproape toți bărbații pe front, exceptând bătrânii și pe domnul Baciu care a reușit să rezolve problema cu plecarea doamnei Baciu, astfel încât aceasta avea să se întoarcă în mai puțin de o săptămână. Nimeni nu înțelegea cum de domnul Baciu a putut face astfel încât toată familia să să se întoarcă acasă, dar, ținând cont că avea multe relații, acesta sigur asigurase deja siguranța tuturor.

Adela îi scria zilnic lui Rareș, iar acesta îi răspundea de fiecare dată, povestindu-i cum i se desfășura viața pe front. Adela era uimită de câte lucruri putea face Rareș, un simplu copil de vârsta ei. Dar, într-o zi, Adela realiză că nu mai primise răspuns de la acesta. Era înspăimântată, mai ales că Rareș îi scrisese că mulți dintre prietenii lui fuseseră omorâți.

Tatăl său o găsi plângând și știu că singurul motiv era acel sătean.

– Nu ți-a mai răspuns, nu-i așa? spuse acesta.

Adela nu își mai putu ascunde sentimentele și îi povesti că trecuse mai mult de o lună de când nu îi mai scrisese și că ea crede că este rănit sau și mai rău…

– Voi vedea ce pot face, spuse acesta, îmbrățișând-o. Până atunci, mama ta va ajunge luni în sat. Bucură-te!

– Mulțumesc mult, tată! spuse Adela cu glasul cristalin, pe care înainte de război obișnuia să îl folosească.

Războiul o schimbase radical. Adela, fata care obișnuia să cânte la pian, să îi vrăjească pe alții cu sonatele sale, nici nu mai atingea clapele pe care deja praful se stabilise. Războiul o îmbătrânise, o făcuse mai tristă și, cu toate acestea, avea același glas de copil.

Săptămâna următoare, mama fetei fu întâmpinată de îmbrățișările domnului Baciu și ale fiicei sale, care, pentru prima dată de când războiul venise, îi cântă familiei sale o sonată de Beethoven la pian.

Totul s-a schimbat odată cu venirea doamnei Baciu. Adela a început să fie mult mai voioasă, dar, câteodată, își amintea de Rareș, iar lacrimile îi curgeau lin pe față.

Până când, într-o zi, a primit o scrisoare de la Irina. Acea scrisoare bucurat-o atât de tare, încât aceasta a început să danseze și să cânte de bucurie. Spunea că Rareș e în siguranță, la infirmerie. Aceasta îl îngrijea pe Rareș, spunând că nu are nicio rană gravă, doar câteva arsuri din cauza unui incendiu provocat de forțele inamice.

– Slavă Domnului că este bine! spuse mama Adelei.

– Ce să îi scriu? o întrebă Adela entuziasmată.

– Mult succes pe front! spuse tatăl Adelei. Și să se întoarcă cu un grad mare!

– Lasă-l pe el! Spune-i tot ce simți, spune mama sa.

Adela îi scrise o pagină întreagă lui Rareș, în care îi spuse tot ce s-a întâmplat.

*****

Rareș era bine, într-adevăr, cu toate că era puțin speriat și supărat pe sine. Împușcase un bărbat, putea fi copilul cuiva sau poate chiar tatăl unui copil care acum rămăsese orfan. Nu putea face asta. Nu putea omorî. Nici pentru patrie, nici pentru Adela, el nu era un criminal. El era doar un copil de grădinar, prieten cu florile, nu un ucigaș.

Toate acestea i le povesti Irinei, care îl înțelese și îi promise că va încerca cât de mult poate să îl ajute să evadeze. De aceea, aceasta îi pusese și un diagnostic mai grav și nu l-a trimis în armată din nou.

– Uite cum facem…, îi spuse aceasta. Tu trebuie doar să spui că mă ajuți la căratul acestor medicamente și apoi îți voi arăta geamul prin care să poți scăpa, îi zise aceasta.

– Și dumneata? întrebă el. Eu nu mă pot descurca singur! îi spuse Rareș.

– Ba sigur că da! Ai supraviețuit pe front, acest sat e nimic față de ce ai făcut tu, Rareș. Trimite-le salutări celor din familia Baciu. Eu mă descurc singură.

Și așa și făcu. Ieșind, a intrat într-un sat străin, unde singurul lucru familiar era mirosul acela de praf de pușcă, de transpirație și de fum de la sobe. Intră în prima casă unde l-a găsit chiar pe… profesorul de pian al Adelei.

– Bună ziua! spuse Rareș, văzându-l pe acesta în fața sa.

– Ce cauți aici? îi spuse acesta, împingându-l în casă.

– Mă ascund de… știți mata, spuse gesticulând.

– Asta nu e de bine, nu e de bine deloc, fiule, spuse acesta parcă înnebunind. Ar trebui să chem armata să te ia. Asta ar face un bun cetățean.

Rareș se apropie de acesta, încercând să îi explice de ce nu ar trebui să cheme soldații.

– Ajutor! Ajutor! strigă profesorul.

Impacientat, Rareș îl conduse spre bucătărie, punându-i mâna la gură.

– Calmează-te! îi spuse Rareș. De ce ai plecat din sat?

– Vin! strigă profesorul. Vin nemții, băiete! Vin spre sat. Și o să vă omoare pe toți! strigă

acesta, fugind pe străzi.

Rareș se gândi la familia sa și la faptul că trebuia să îi salveze, dar, mai întâi, avea nevoie de odihnă, alegând să înnopteze în casa profesorului. A doua zi, dimineața, băiatul auzi pașii unor soldați intrând în casă. A fost trezit de vocea gravă și cunoscută. Era domnul Sălățeanu.

– Cred că aici este! Sunt foarte sigur că l-am văzut aici noaptea trecută. Vă jur că a încercat să mă omoare!

Rareș auzi spusele domnului Sălățeanu și se ascunse în spatele casei, ieșind pe geam. Cu toate acestea, putea auzi discuția profesorului cu soldații:

– Sigur s-a dus în satul în care locuiește familia lui, spuse profesorul.

– Adică în ce direcție? întrebă unul dintre soldați.

– Spre pădure, îl veți găsi repede, satul e departe de aici, spuse profesorul.

Soldații porniră spre satul lui Rareș și, fără să știe, Rareș îi urmă din depărtare.

În câteva zile, aceștia ajunseră în sat, iar soldații începură să îl caute pe Rareș, care era ascuns în locul în care se întâlnea cu Adela. Trecură câteva zile, iar soldații s-au dat bătuți, întorcându-se la batalionul lor.

După alte câteva zile, Rareș auzi lătratul lui Toto care se îndrepta spre acesta și în urma lui, umbra unei fete. Era Adela. Aceasta alergă spre el și îl îmbrățișă, apoi îi povesti cum germanii le invadaseră țara și că aveau să vină și în satul lor.

Aceștia s-au întors în sat, unde Rareș a observat că toate casele erau pustii.

– Sunt plecați pe front, îi spuse Adela. Iar femeile au fost trimise la infirmerie.

– Și familia mea? întrebă Rareș.

– Da. Îmi pare rău, Rareș, spuse Adela.

Aceștia auziră niște pași sacadați. Erau sute de bătăi, iar Rareș și Adela au crezut că sătenii se întorc în sat.

– S-a terminat războiul? întrebă Adela.

Răspunsul a fost unul cutremurător. O mulțime de soldați îmbrăcați în uniforme  nefamiliare intraseră în sat. Oamenii rămași alergau speriați dintr-un capăt în altul, alții se ascunseseră deja pe unde apucaseră. Toto se pierdu în mulțime, iar Adela și Rareș erau neajutorați. Adela nu știa ce urmează să se întâmple și avea senzația că nici Rareș nu avea habar.

În acel moment, a auzit ceva, niște cuvinte care îi puteau fi salvarea, o voce caldă, în același timp, speriată, dar care totuși îi dădea siguranță Adelei. O doamnă, cam de vârsta Irinei, îi spusese Adelei să o urmeze. Adela nu știa nimic, totuși ținea pasul. După zeci de minute de mers, Adela, Rareș și bătrânica au ajuns la o casă părăsită, tocmai la periferia din partea opusă a satului. Nu era nimeni prin zonă, acest lucru liniștindu-i. Au intrat în casă, iar primul lucru pe care l-au făcut a fost să baricadeze ușile și ferestrele. Singurul loc prin care puteau să iasă era beciul, care, din fericire, era încuiat cu lacătul prin interior, iar cheia era în lacăt. Aceștia nu aveau în gând să o deschidă deocamdată.

Adela își făcea griji. „Cum să trăiască acolo? Cu ce o să se hrănească? Ce o să bea? Ce se întâmplă cu părinții ei? Cât o să dureze războiul?”, zeci de întrebări fără răspuns îi treceau prin minte fetei.

Era luna mai, în curtea casei, era un cireș cu fructe multe. Era singura sursă de hrană. Apa de ploaie ce curgea pe streașină le mai potolea setea.

****

După trei zile, un lătrat firav se auzi la ușa casei. Era Toto. Venise după ea. Adela l-a luat în brațe și a început să plângă de bucuria revederii.

Adela, Rareș și Maria au hotărât să plece. Toto i-a condus până când au ajuns la pădurea de lângă moșia părinților săi. În acel moment, Adela a primit cea mai grea lovitură din viața ei, curtea era plină de mașiniști cu soldați nemți. Plângând, cu Maria și cu Rareș în spatele ei și cu Toto în brațe, a alergat până la casa lui Rareș. Din fericire, frații și bunicii lui erau bine.

– Ce s-a întâmplat cu părinții mei? Am fost la marginea pădurii și am văzut curtea plină de germani.

– Casa voastră a fost transformată în comandamentul trupelor germane, iar părinții tăi sunt prizonieri în propria casă. Toți bărbații sunt plecați pe front, îi spuse bunica lui Rareș Adelei.

– Și tatăl meu e plecat pe front să lupte, iar mama e la infirmerie, spuse Rareș, oftând.

În zilele următoare, Adela era foarte abătută din cauză că nu știa nimic de familia sa. Stătea mereu închisă în cameră, nu mânca, nu voia să vorbească cu nimeni, nici măcar cu prietenul ei.

Rareș, întristat de supărarea Adelei, se hotărî să se strecoare în casa familiei Baciu, să vadă dacă părinții Adelei sunt bine. La lăsarea serii, Rareș se strecură prin spatele casei, sperând că va găsi o ușă sau o fereastră deschisă.

Casa era cufundată în întuneric. Nicio ființă nu ar fi putut vedea nimic prin preajmă. Rareș căută o intrare, dar toate erau ferecate. Începu să pipăie geamurile și, deodată, observă că unul se mișca sub mâna sa. Rareș se strecură pe fereastră, căutându-i pe părinții Adelei. Erau de negăsit. Căută prin toate camerele și, în cele din urmă, îi găsi ghemuiți pe o saltea din paie, la subsol, în camera servitorilor.

Îi trezi încetișor, astfel încât să nu facă zgomot, și le spuse să nu facă zgomot. Ieșiră tot prin aceeași fereastră și se îndreptară spre casa lui Rareș. Acesta îi conduse în camera unde se afla Adela, care avea niște cearcăne imense și lacrimi pe obraji. Stătea pe un pat imaculat și avea aceeași față delicată.

– Fetița mamei, ce dor mi-a fost de tine!

Adela se trezi buimacă și sări în brațele părinților săi.

– Îmi pare rău, tinere, te-am judecat greșit! Nu contează condiția socială, ci sufletul. Ești la fel ca părinții tăi, aflați la datorie, un om de ispravă.

În lunile următoare, aceștia au locuit în casa lui Rareș cu teama că vor fi prinși, dar, în același timp, fericiți că sunt împreună.