Micul mare erou – Capitolul 35

Micul mare erou – Capitolul 34
noiembrie 30, 2018
Micul mare erou – Capitolul 36
noiembrie 30, 2018

Micul mare erou – Capitolul 35

Anunțul fusese cutremurător. Liniștea și pacea de dinainte erau acum umbrite de acest cuvânt copleșitor. Cerul parcă devenea întunecat și, încet, încet, nicio rază de lumină nu mai putea pătrunde prin pătura grea de argint a norilor. Parcă nici păsările nu mai cântau, iar parfumul florilor târzii de primăvară mirosea acum a nesiguranță… Oamenii deveniseră agitați, iar chipul acestora inspira teamă… teamă de ziua de mâine, de viitor. Aceasta era povestea nerostită din spatele acestor măști. Zilele bune se duseseră de mult timp… din pricina unui singur cuvânt. Un cuvânt măreț, copleșitor. Un cuvânt care schimba viața oamenilor. Este incredibil cum un singur cuvânt poate schimba totul…

Anunțuri de recrutare împânzeau acum bulevardul veșnic aglomerat. Adelei nu-i venea să-și creadă urechilor. Teama și neliniștea își făceau loc în sufletul Adelei, însă mintea încerca să le înlăture. Cu cât avansa mai mult, cu atât picioarele îi deveneau din ce în ce mai grele. Ar vrea să ajungă acasă… ar vrea… ar vrea să aibă viața de dinainte, lipsită de griji și de probleme.

Deodată, Adela văzu o femeie slăbuță și înaltă, cu părul albit înainte de vreme, prins într-un coc. Era doamna Elena, care o cunoștea pe Adela de copilă. Ea a fost doica fetei până a făcut trei anișori. Nu o mai văzuse de mult timp. Doamna Elena lucra acum la o croitorie și se ducea grăbită spre casă. Adela o strigă și o chemă la ea, dar aceasta  nu o recunoscu din prima. Trecerea timpului își făcu simțită prezența. După ce fata se prezentă, doica și-o adusese aminte: își reaminti de privirea ei veselă și de ochii ei albaștri ca văzduhul. Însă, acum, ochii ei erau triști, cuprinși de teamă, iar zâmbetul dispăruse de mult de pe chipul fetei. Doamna Elena o strânse afectuos în brațe  și o încurajă, spunându-i că totul va fi bine. Dar niciuna dintre ele nu credea această afirmație…

                                                                       27 august 1916…

După doar câteva secunde s-a auzit o altă explozie, dar, de această dată, una mult mai puternică. Oamenii au început să alerge dintr-o parte în alta fără să se uite în urmă. Fiecare dorea să-și salveze viața din acele flăcări nimicitoare. Au urmat alte bubuituri ce au forțat lumea să plece și să-și părăsească locul natal. Toți erau neputincioși…

În acea atmosferă de panică, Adela nu a fugit. Nu-și putea lăsa părinții, nu îl putea lăsa pe Rareș, pe cel mai bun prieten al ei. Printre acele țipete cutremurătoare, fata a urmărit sunetul bombelor și și-a dat seama că ele explodaseră pe ulița ei.

Înfiorată de sângele de pe stradă și de persoanele căzute la pământ, Adela s-a strecurat prin mulțime și a încercat să nu se gândească la ce era în jur. Trebuia să-și găsească părinții. Fata a alergat cât a putut de repede și a ajuns pe ulița copilăriei sale. Acolo l-a întâlnit pe Rareș care își ajuta bunicii să iasă din curte. Când băiatul a zărit-o, în sufletul lui a apărut o umbră de fericire, chiar dacă în jur era haos. Ochii lor vorbeau… Adela ar fi vrut să-l îmbrățișeze, dar nu a dorit să se abată din drum. Valuri de regrete surde o năvăleau din toate părțile. Sufletul i se umplea de întuneric, ochii de lacrimi… Cu multă părere de rău, tânăra a trecut pe lângă el și a început să fugă  în momentul în care privirile lor s-au dezlipit.

Mai avea puțin și ajungea. Casa ei  era chiar în capătul străzii, dar acum nu se vedea nimic. Inima Adelei s-a umplut de durere când nu și-a mai găsit micul ei palat. În depărtare, se vedea o siluetă de femeie. Alături de ea, era un câine.

– Mamă, tu ești? întrebă plângând fata.

S-a apropiat încet și și-a recunoscut familia, averea ei cea mai mare! Dar de ce stătea pe jos în mijlocul drumului? De ce plângea? Atunci, Adela a observat un bărbat grav rănit, leșinat lângă mama sa. Când a văzut chipul acelui om, tânăra a început să plângă și să urle. Era tatăl ei…

Nu putea să creadă… Acel bărbat puternic și respectat, pe care îl cunoștea, zăcea acum întins, fără apărare, cu ochii plini de durere.

Ajunși la spital, o suferință nemărginită îi sfâșie inima  fetei care se simțea lipsită de orice sprijin fără tatăl ei. Așa a trecut ziua, apoi noaptea, fără vești, dar, spre dimineață, odată cu primele raze ale soarelui, toată liniștea de peste noapte s-a spulberat într-o secundă.

Adela cu mama ei au venit la spital, dar nu l-au mai găsit pe bărbat în patul său. Nimeni nu știa nimic. La un moment dat, o infirmieră a apărut și le-a spus că șeful de secție îl declarase decedat de cinci ore. Oare e adevărat ce a spus doctorul? Adela chiar își pierduse tatăl? Nimeni nu știa nimic…

O durere de nedescris a cuprins-o pe fată. Ea nu voia să accepte că tatăl ei nu mai era, că, pentru a supraviețui, trebuia să își ia viața în propriile mâini. Viața Adelei s-a transfigurat într-o lume nesigură în care suferința provoacă o luptă în interiorul fetei care cunoștea pentru prima dată despărțirea de cea mai importantă persoană din viața ei.

Doar mai târziu Adela va înțelege că, de fapt, pericolul războiului bătea la ușă… După  câteva zile pline de lacrimi, fetița de odinioară suferea o maturizare forțată și, pe fundalul unor ani întunecați, Adela decide să își ajute patria și să-i îndeplinească dorința tatălui ei: unirea tuturor provinciilor, zămislirea României Mari, „România dodoloață”. Astfel, s-a angajat ca infirmieră într-un spital, pentru a ajuta soldații răniți pe front.

Oare pacea s-a restaurat ?

În tot acest timp, Rareș se gândea  numai la Adela. Nu se mai văzuseră de câteva zile… „Oare totul era bine ?”, se întreba Rareș în sinea lui, clar îngrijorat.

Deodată, a auzit niște bătăi puternice în ușă. Cuprins de panică, băiatul a deschis-o și a văzut doi soldați înalți, bruneți:

– Bună ziua! spuse Rareș, fiind complet surprins de prezența celor doi oameni, tocmai pe pragul casei.

– Bună ziua! Tânărul Rareș Dumitrescu este?

– Da, domnilor. Spuneți, vă rog!

– Am venit să te înștiințăm că… Atunci soldatul scoase din buzunarul drept al tunicii o foaie bine împachetată de pe care a citit încet, dar ferm, ordinul de recrutare: „Armata a hotărât că, din acest moment, vei lua parte la război în calitate de soldat.”

Auzind aceste cuvinte, Rareș a rămas perplex pentru câteva secunde, după care reuși să murmure cu un nod în gât:

– Desigur, domnilor, răspunse băiatul.

În acel moment, Rareș a fost luat de brațe și dus la primul antrenament. Ieșind din casă, s-a uitat în spate cu ochii în lacrimi. Pe chipul său se putea citi tristețea pentru că își lasă familia, casa și, mai ales, pe Adela, dar era mândru că va ajunge pe front să lupte pentru patrie.

Simțea în sufletul lui bucurie, știa că urma să săvârșească fapte mărețe, așa cum auzise de la bunicii lui. La fel ca majoritatea oamenilor din acea perioadă, era inconștient, nu își dădea seama în ce fel de război se băga. Ajuns la corturile unde se țineau antrenamentele, Rareș a cunoscut alți băieți de aceeași vârstă cu el. Unii erau acolo pentru prima dată, iar alții de multă vreme. A intrat în vorbă cu ei, încercând să-și facă prieteni noi. Brusc, și-a amintit de Adela. Trebuia să-i spună și ei unde se afla. Singura metodă prin care putea s-o informeze era o scrisoare.

 

Dragă Adela,

 

Trebuie să-ți dau o veste… Azi-dimineață, am fost recrutat de doi soldați, iar acum mă aflu pe front. Deja au început pregătirile de război. Avem antrenamente zilnice, iar noaptea dormim în corturi. Am reușit să-mi fac câțiva prieteni și am aflat povestea fiecăruia. Îmi este dor de tine și sper că ești bine.                                                          

                                                                                                                      Cu drag,

Rareș

 

Scrisoarea a ajuns în două zile la Adela, iar aceasta a citit-o imediat. A rămas profund șocată de cuvintele scrise pe foaia îngălbenită, neavând ce să spună la început. Cum putea ea să stea fără Rareș? Doar gândul că el era pe câmpul de luptă, față în față cu dușmanul, o cutremura. A știut imediat ce avea de făcut. În scurt timp, băiatul a primit o scrisoare.

 

Dragă Rareș,

 

Am primit scrisoarea ta și m-am hotărât că trebuie să vin și eu. Am vorbit cu cei de la spital și mi-au dat acordul să fiu infirmieră pe front. Voi avea grijă de soldații răniți și, astfel, putem lupta împreună! Sper să ne vedem cât mai curând!

                                                                                                                      Cu drag,

Adela

 

Rareș rămase fără cuvinte… Nu îi venea să creadă că Adela a renunțat la familia ei și că a hotărât să vină pe front pentru a fi alături de el. Spera că se va răzgândi și că va rămâne în sat, în siguranță.

Ziua următoare, Rareș și ceilalți soldați s-au întâlnit dis-de-dimineață pentru un nou antrenament. Băiatul încă se gândea la scrisoarea Adelei. Oare chiar urma să devină infirmieră pe front? Cufundat în gândurile sale, nu a observat un șanț și a căzut, impactul fiind inevitabil în acel moment. L-a cuprins o durere cumplită la picior și nu s-a putut ridica. Ceilalți camarazi l-au dus la cortul unde se tratau răniții pentru a fi consultat de către un medic.

Stătea pe un scaun și se uita în gol, gândindu-se la părinții lui și la satul său natal. Dintr-odată, a auzit niște pași foarte cunoscuți ce se apropiau de el. A văzut un chip plăpând și doi ochi verzi și blânzi… Adela. Timp de trei secunde a rămas nemișcat… cele mai lungi trei secunde din viața lui. În prima, a simțit o nespusă bucurie, deoarece revăzuse acel chip tare drag ființei lui. Apoi, o ușurare, fiindcă Adela era bine. După aceea, tristețea l-a cuprins, pentru că vorbele ei s-au adeverit… Adela chiar și-a părăsit satul și a venit pe front.

– Adela! Nu-mi vine să cred… Tu… tu chiar ai venit! exclamă Rareș, cu un zâmbet cald.

– Desigur! Am venit să-mi ajut țara și frații, răspunse Adela.

Doctorul sosi la scurt timp după Adela și îi oferi veștile lui Rareș:

– Tinere, îmi pare rău să ți-o spun, remarcă doctorul cu o expresie cuprinsă de regret, însă osul tău e fisurat și sunt nevoit să-ți pun piciorul în ghips. Nu vei mai avea voie să faci efort sau să te deplasezi fără ajutorul cârjelor până la vindecare.

Băiatul simți o tristețe sfâșietoare, împreună cu spaima care parcă îl zgâria pe spate până când nu mai suportă. Acesta nu va mai putea merge la antrenamente și nu va mai fi pregătit pentru a învinge inamicii.

Băiatul a fost dus de către doctor la spital. Acolo a fost internat într-o rezervă cu trei paturi, din care două erau ocupate cu încă alți soldați. Acea cameră avea un geam prin care trecea o rază de soare ce dansa voios pe podeaua rece, de ciment, dorind să schimbe starea sufletească a bolnavilor. Plictisindu-se de imaginea tristă și sumbră a războiului ce va urma, băiatul adormi cu gânduri mai senine, fiind calmat de prezența Adelei.

În acel moment, când s-a trezit, a văzut-o pe prietena lui care era așezată lângă el. Chipul ei superb, privirea caldă… erau suficiente pentru a reuși să aducă o urmă de zâmbet pe fața lui Rareș. Cu vocea tremurândă și plină de emoție, acesta i se adresă în sfârșit:

– Bună, Adela!

– Bună, Rareș!

Vocea ei suavă și privirile pline de tandrețe îl făceau pe băiat să uite de durere și să viseze la viitorul lor de după război. Deodată, liniștea fu întreruptă de sunetul strident al sirenei unei ambulanțe. În acea clipă, Adela își dădu seama că a fost adus un nou rănit și este nevoie de prezența ei pentru a-l îngriji. Fără să își ia rămas-bun, s-a îndreptat în fugă spre infirmerie.

Rareș nu s-a putut antrena patru săptămâni. Adela, după ce îngrijea răniții, își făcea timp în fiecare zi să stea câteva clipe alături de el, îmbărbătându-l, pentru a putea trece cu bine peste această perioadă nefastă din viața de soldat. După ce s-a recuperat, tânărul ostaș a reînceput imediat antrenamentul, devenind în scurt timp din ce în ce mai bun.

Într-una dintre zile, în timpul instrucției, Rareș s-a urcat într-un copac pentru a observa și a se familiariza cu împrejurimile. Pe când se afla acolo, zări o persoana suspectă care investiga terenul. Plin de curaj, acesta a coborât din copac și a alergat într-un suflet la superior, raportându-i:

– Comandante, un cercetaș al inamicului  a ajuns foarte aproape de noi. Să-l întâmpinăm cum se cuvine!

În acel moment, comandantul a dat ordin ca persoana suspectă să fie capturată vie și adusă în fața sa, pentru a putea afla detalii despre tactica armatei inamice. Înainte de a începe operațiunea, comandantul îi ordonă lui Rareș să se mai urce o dată în copac pentru a observa și a transmite camarazilor locul exact în care se afla musafirul nepoftit. Ajuns din nou între crengile înalte și dese ale castanului, începu să transmită bravilor săi colegi de oaste:

– Nu-i bine… Mai la dreapta, cu două sute de metri! Înaintați în acea direcție!

Datorită priceperii și iscusinței sale, dobândite în timpul antrenamentelor, camarazii au reușit să-l captureze pe cercetașul suspect și l-au prezentat nevătămat în fața superiorului. Comandantul a început interogatoriul. Astfel, a aflat despre numărul înspăimântător de mare al celor din oastea dușmană. De asemenea, a obținut informații privind dotarea și strategia inamicului. Și-a dat seama că armata lui este inferioară atât din punct de vedere numeric, cât și din punctul de vedere al mijloacelor tehnice de luptă, dar superioară la capitolul strategie.

Va reuși armata română cu tactica, vitejia, dârzenia și devotamentul celor ca Rareș să înfrângă oastea inamică?

Împins de patriotism și de dorința de a-și apăra țara, Rareș i-a îndemnat pe toți la luptă, căci știa că Dumnezeu îi va ajuta să treacă și de acest obstacol.

Toți ostașii își făcură cruce, încrezându-se în spusele lui Rareș și plecară să-i întâmpine pe inamici: cu armele pregătite, cu Dumnezeu în suflet și cu zâmbetul pe buze.

– Rareș, chiar crezi că vom izbândi? întrebă Bogdan, un băiat de vreo optsprezece ani, înalt, brunet, cu ochii verzi și zâmbetul cald.

– Bogdane, cu puțină credință, totul este posibil! Ai încredere!

Aceste cuvinte îl impresionară puternic pe ostaș. El vru să-i mulțumească lui Rareș pentru încurajare, dar nu apucă să zică niciun cuvânt, căci se auzi o împușcătură.

– La atac! urlă comandantul.

Următorul lucru pe care Rareș îl auzi fu vocea mamei sale… „Rareș, băiatul meu, să îți aperi țara, căci ea îți va fi recunoscătoare. Ține minte: mai bine mori pentru libertatea patriei decât să trăiești într-o țară asuprită.”

Însuflețit de această amintire, băiatul se aruncă în luptă mai curajos ca oricând, iar în jurul său dușmanii cădeau rând pe rând, până când… poc!  O lovitură în cap îl doborî pe Rareș la pământ. „Am auzit unul dintre acele zgomote puternice obișnuite pe front. Apoi am murit. Mi-am simțit sufletul părăsindu-mi trupul, ca și cum ai trage de colțul unei batiste albe de mătase ca să o scoți din buzunar. A zburat în sus, s-a întors la mine, a plecat din nou și m-am trezit”, gândi Rareș. Totul s-a întunecat în jurul său, iar liniștea îl cuprinse încet, încet. Când s-a trezit, patru pereți reci, din piatră, îl înconjurau. Și nu era singur. În celulă se mai aflau Bogdan și încă trei camarazi.

– Ceva îmi spune că nu mai suntem pe câmpul de luptă, murmură îngrijorat Rareș.

– Cred că am fost capturați de inamici, răspunse Bogdan.

Tânărul și partenerii lui erau chinuiți. Stăteau în frig, hainele lor erau vechi, subțiri și rupte, nu se mai spălaseră de ceva timp. Mâncarea era puțină, fără gust, dată în batjocură. Nici apă nu le dădeau și, deoarece mai erau găuri în tavan, când ploua, ei beau apa ce se aduna în bălți, de pe jos. Când erau interogați în legătură cu planurile și strategiile pe care le aveau, soldații refuzau să răspundă, iar pedeapsa era una dureroasă. Îi biciuiau, îi loveau cu bâte de lemn, nu li se mai dăduse hrană timp de câteva zile, lăsându-i să se descurce, li se luau hainele și erau lăsați în frig. Uneori nici nu înțelegeau ce spun inamicii, căci vorbeau o altă limbă decât cea știută de ei.

Rareș simțea că nu mai poate. Ar fi făcut orice ca să scape din acest infern. Dar cea mai mare durere era că nu mai știa nimic de Adela, iar dorul și iubirea din sufletul său erau sfâșietoare. Aștepta un miracol, să îi întindă cineva o mână de ajutor, ceva ce putea să îl salveze din condițiile acelea inumane. Dar zilele treceau și acea minune nu se mai întâmpla.

La un moment dat, ușa masivă din fier a celulei se deschise. Veni la ei un soldat impunător, din armata rivală, și spuse:

– Rareș trebuie să mă însoțească!

În încăpere se lăsă o liniște totală, înspăimântătoare, care prevestea ceva. Băiatul se ridică în picioare, inima îi bătea repede, fața îi era albă… se aștepta la ce-i mai rău. Totuși, cu pași încrezători, îl urmă pe soldat. Intrară pe un hol întunecos, pe unde nu mai trecuse până atunci, la capătul căruia se zărea o ușă masivă de fier care dădea într-o încăpere mică, cu un geam cu multe gratii, pereți murdari și miros respingător. Rareș fu împins de patul unei puști, căzând în mijlocul camerei… într-o baltă de apă. Era dezorientat, a încercat să se ridice, însă o lovitură puternică în stomac îl făcu să cadă din nou. I-au fost legate mâinile și picioarele pentru a nu putea riposta. Din întuneric răsună o voce groasă, care îl făcu să tresară, era comandantul armatei rivale:

– Vasăzică… tu erai strategul… ești în mâinile noastre… soarta ta depinde de tine de acum… dacă vei vorbi sau nu!

Rareș ridică privirea, se încruntă și în ochii lui se citea ura. Deși era prizonier, nu lăsa deloc impresia că i-ar păsa.

– Nu o să vă spun nimic… mai bine mor decât să îmi trădez țara!

Nici nu termină fraza și simți o izbitură puternică în față. Comandantul îi mai dădu o șansă, dar el o refuză. Atunci începu chinul. Fu înconjurat de o mulțime de pumni și de picioare. Soldații îl biciuiau și îl plesneau cu bâtele de lemn, apoi o lovitură puternică după cap îl făcu să cadă inconștient la pământ. A fost dus într-o altă cameră întunecoasă, plină de pânze de păianjen, în care mucegaiul nu îți permitea să respiri. Acolo a fost  lăsat să zacă. Neștiind dacă au trecut ore sau zile, se trezește din cauza ecoului puternic al unei voci:

– Urcați în mașină și să plecăm cât mai repede!

Rareș fusese luat prizonier de o patrulă germană pe când se afla într-o misiune de cercetare și dus la postul de comandă inamic pentru interogatoriu. Era ținut fără apă și fără mâncare, într-o încăpere întunecoasă, plină de mucegai, unde mișunau șobolanii.

Adela, supărată că nu îl mai văzuse de ceva timp, își făcea misiunea printre răniții din spitalul de campanie. Deodată, zări pe un pat un tânăr cam de vârsta lui Rareș. Era rănit la mâna stângă și la cap. Adela se opri lângă el și, stând de vorbă, află că tânărul se numește Dima Panaite și face parte din același regiment cu Rareș. De la el află că prietenul ei fusese luat prizonier de inamici și hotărâră împreună să plece în căutarea lui. Un alt soldat le spuse că Rareș fusese dus în nord, spre Bucovina, în spatele liniei frontului.

Spre seară porniră la drum. După o noapte de mers, au găsit un loc ferit unde să se odihnească și să mai vorbească pentru a se cunoaște mai bine.

Oare ce părere ȋși face Adela despre soldatul nou cunoscut?

Dima era un bărbat chipeș, ochii lui albaștri sclipeau în lumina palidă a focului. Avea un ten deschis, părul blond, ondulat, fruntea îngustă ce îți dădea impresia că este veșnic îngrijorat. Era un om tăcut, cădea mereu pe gânduri, deși nu prea arăta, se vedea că e un om sensibil.

În acea lumină, Adela îl putea observa mai bine. Două cicatrici îi brăzdau obrazul stâng, avea o figură tristă și serioasă, mâna stângă era bandajată neglijent. Din comportamentul lui se putea deduce trauma suferită recent, se încorda la fiecare zgomot, ținea mereu mâna la cingătoarea de la pantaloni unde avea un mic briceag. Când Adela l-a strâns în brațe prima oară, a rămas rigid ca o stană de piatră. „Oare prin ce a trecut?”, se gândea ea.

– Ce s-a întâmplat cu mâna ta? întrebă Adela.

– Am fost atins de un glonț, spuse Dima, fără nicio emoție în glas.

Adela se cutremură:

– Oh! Îmi pare rău, zise fata.

– Regimentul meu a fost prins într-o ambuscadă, unii au scăpat, alții au fost capturați. Eu am reușit să fug și m-am ales doar cu o împușcătura în braț. Oricum, nu vreau să mă întorc acolo, nu mai suport să văd atâta suferință. Mizeria, pericolul întâlnit la tot pasul, sarcinile dificile pe care le-am primit și intemperiile au făcut din lunile petrecute pe front un coșmar de nesuportat.

– Te înțeleg, dar o să fii căutat, o să devii un dezertor.

– Mai bine dezertor decât să fiu nevoit să împușc iar oameni.

– Câți ai… ucis?

– Nu știu și nici nu vreau să știu. Oricum, nu am luat în cătare pe nimeni, am tras doar pentru că am fost nevoit. Am fost crescut și educat pentru a fi un bun creștin, din acest motiv port în buzunarul de la piept o cărticică cu rugăciuni. Nimeni nu are dreptul de a lua viața altcuiva.

– Atunci, ce te-a determinat să pleci pe front?

– Încă de la început am pornit cu stângul, a spus, cu tristețe adâncă, Dima. Am fost foarte fericiți și încrezători când am intrat în război. Acum îmi dau seama că ne bucuram degeaba și că nu eram pregătiți. Gânduri de copii în minți de adulți…

– Povestește-mi în continuare! se roagă Adela de el.

– În momentele de liniște pe care le au soldații, iar acestea sunt foarte puține, ei se gândesc cu tristețe și dor la cei de acasă. Când Rareș vedea în jurul lui câți oameni se sting, acesta se întrista, se îmbărbăta, iar curajul lui venea din dorința de a-și salva frații, camarazii și să ajungă cu bine la dragostea lui.

– Cât îmi lipsește Rareș… îmi doresc din tot sufletul să-l găsesc mai repede și să-l strâng în brațe! M-ai face fericită dacă mi-ai mai spune ceva despre Rareș!

– Nu prea mai am ce să îți spun, nu prea vorbeam. Se gândește mereu la tine, sunt convins de asta și te vrea alături de el… Of, Adela!

– Mulțumesc, Dima! Nici nu știi cât de bine îmi face să aud câte ceva despre Rareș, un cuvânt despre el este balsam pentru sufletul meu atât de întunecat acum. Mă umple de speranța ajungerii la el…

– Mă bucur să te pot ajuta, Adela!

Fata rămase pe gânduri… Doamne, oare cum i-o fi acum? La ce s-o fi gândind? Oare mă poartă și pe mine prin răzlețele lui gânduri??? O despărțire te apropie adesea și mai mult de cel drag. Mi-e dor de el ca nimănui, ca unui nomad de drumul ce i-a fost suflet-pereche. Cât mi-aș dori să fie lângă mine acum, să îl văd, să îl simt aproape, să facă să răsară din nou soarele ce pentru mine a apus de mult timp… Doamne, dă-mi putere, dă-mi răbdare și încredere să pot continua!!!

Îl urmă pe Dima cu speranța reaprinsă în suflet. „Va fi bine”, își spuse Adela în gând. Acesta era și mottoul lui Rareș în viață. Trebuie să îl urmeze și ea și, așa, îl va urma și pe Rareș…

Dima considera că i-a spus destule Adelei, așa că își continuă drumul fără să se gândească prea mult la cele spuse.

Se întâlnesc, la un moment dat, nu prea departe de locul în care se aflau, cu o femeie voinică, blondă, cu ochi albaștri-verzui. Era vorbăreață și plină de voie bună. Fiind destul de independentă, evita să ceară ajutorul oricui pentru problemele sale. Era soția lui Dima, însă nu se prea înțelegeau. Nu discutau și nu își împărtășeau niciodată ceea ce aveau pe suflet. Nimeni dintre apropiați nu îi putea înțelege. Atât de tineri, atât de frumoși, dar atât de diferiți. Ce o fi în mintea și în sufletul lor? De ce doi oameni așa de încrezători în ei înșiși la început, acum păreau că împart drumuri diferite?

Relația lor se distrugea pe zi ce trecea. Se certau mereu, astfel că evitau să stea aproape unul de celălalt. Singurul lucru ciudat era că nimeni nu a aflat de ce. De ce se comportau așa…

Într-o zi, a venit un bărbat slab să vorbească cu Dima. Știa că Rareș a dispărut, așa că s-a oferit să îi ajute în căutarea lui, spunându-le unde ar putea fi. Însă nimeni nu și-a dat seama că era, de fapt, un spion care încerca doar să-i încurce pe cei trei, câștigându-le încrederea. Punându-i doar o întrebare acestui bărbat, întrebându-l cum îl cheamă, l-au infiltrat repede în gașca lor. Acesta era trimis de armata inamică, cea care l-a răpit pe Rareș în prima bătălie de la Tutucani, dorind să câștige timp.

Au avut așa de mare încredere în el deoarece a fost de la prima întâlnire foarte convingător, de parcă avea deja un discurs pregătit. Le-a spus că e cel mai bun prieten al lui Rareș și că îi este ca un frate. Se antrenau împreună și, în clipele libere pe care le aveau, discutau, își împărtășeau necazurile. Le-a spus că l-a văzut pe Rareș capturat și că știe exact drumul spre locul unde s-au adăpostit pe timp de noapte.

Toți trei, Adela, Eliza și Dima, își încep călătoria, ghidați de noul lor „camarad”, prima dată mergând prin Transilvania. În timp ce Adela era bucuroasă și încrezătoare că o să-l revadă pe Rareș, spionul râdea malefic pe la spatele lor.

Au trecut prin multe locuri în Transilvania, peisajul fiind unul oribil. Era înnorat, o ceață densă acoperea totul, de abia puteau vedea. Se zăreau copii și adulți care plângeau, clădiri prăbușite, copaci căzuți și flori ofilite. Nimic nu mai era ca înainte. Transilvania s-a schimbat mult. Înainte, cerul avea culoarea albastrului de floare de nu-mă-uita, soarele strălucea, păsările ciripeau melodios, iar florile din grădini îmbucurau oamenii cu mirosul lor deosebit. Dar, din păcate, acestea erau doar niște amintiri frumoase.

Cei patru erau nemâncați, nedormiți, înfrigurați, sleiți de puteri. La un moment dat, s-au întâlnit cu doi oameni vârstnici. Aveau părul cărunt, ochii negri și micuți, iar războiul se putea citi pe chipurile lor. Adela s-a dus la ei și i-a întrebat dacă poate să-i ajute. Bătrânii, cu inimile lor bune, i-au primit în casa lor. Le-au dat de mâncare, le-au oferit schimburi și chiar și un loc unde să doarmă. Au început să vorbească, iar bătrânii povesteau despre tradițiile transilvănene. Le-a povestit cum bărbații, de Crăciun, trebuie să termine muncile câmpului și să asigure proviziile pentru perioada sărbătorilor sau cum femeile se reunesc în șezători unde torc și cos, pregătind straie festive și țesături folosite pentru decorarea casei. Au vorbit până seara târziu, dar cei patru s-au trezit în zori ca să pornească din nou la drum.

Spionul le-a garantat că Rareș este transportat acum în Moldova, iar tinerii l-au crezut. Când au ajuns, natura frumoasă a Moldovei era distrusă, copacii pădurilor care în trecut erau înalți și plini de păsări cântătoare, acum erau doborâți la pământ. Casele oamenilor erau frumos decorate și din toate, cândva, se auzeau râsete, dar acum erau devastate și se auzeau doar plânsete. Aerul era greu din cauza ceții dese. Toate oalele și cănile de lut, frumos decorate, făcute de moldoveni, erau crăpate si distruse. Costumele tradiționale erau pline de praf și rupte. Sticlele de vin specifice Moldovei erau sparte. Ouăle încondeiate de femei de Paște și ținute în vitrine erau fisurate, iar frumoasele lor modele, distruse.

Acum mult timp, oamenii te întâmpinau cu pâine coaptă în cuptor, cu sare și cu un pahar de vin, iar acum totul este distrus. Ospitalitatea moldovenilor atât de renumită era acum înlocuită de multă ostilitate, dar nu din vina lor! Doamne, ce urme poate lăsa războiul! Frumosul natural, frumosul sufletesc, totul intră sub captura mizeriei confruntării armate. Ce repede poți pierde totul! Strălucire, renume, grandoare, măreție sunt doar amintiri în urma unui așa tumult de arme! Moldova era cândva un ținut de poveste, o splendoare naturală, un loc binecuvântat cu mănăstiri, o zonă înnobilată de tradiții, de obiceiuri, iar acum, mult scrum, mult prea mult…

L-au căutat peste tot pe Rareș, dar nu l-au putut găsi. Aceștia își pierdeau încet-încet speranța de a-i da de urmă, dar și încrederea în spion. Acesta le-a spus că singurul loc unde ar mai putea fi Rareș ar fi Bucureștiul.

– Nu o să-l găsim dacă nu încercăm! intervine Adela.

– Este o șansă…, răspunde Dima cu o oarecare tristețe, ascunzându-se în privirea pătrunzătoare.

Cei patru pleacă la București, dar surpriza ce-i aștepta nu era deloc plăcută. Oroarea creștea în inimile oamenilor de la minut la minut, speranța dispăruse, agitația se instalase, aglomerând micuțele străzi pietruite, colindate de soldații nemți. Tancurile fugăreau bieții locuitori ce nu și-au găsit adăpost. Foametea se întindea ca o umbră neagră, urmărită de ghearele tifosului, răniți, morți și sânge. Adela dorește să ajute, folosindu-se de cunoștințele de infirmieră, dar este trasă de Eliza într-un subsol.

– Stai aici! Gerald a plecat să îl caute pe Rareș.

Sau, cel puțin, așa credeau… Nu știau adevărul crunt. Era, de fapt, un spion ce dorea să comunice informațiile dobândite camarazilor săi.

Dima se asigura, din când în când, că nu se apropia niciun soldat de acel loc.

Gerald se întoarce în fugă.

– Nu l-am găsit! E imposibil! Prea mulți răniți… Nu se poate!

– Orice se poate, replică tăios Adela, încercând să plece.

– Rareș e bine! Nu-ți risca viața!

Adela se sprijini de niște cutii și începu a plânge cu amărăciune. Din ochii ei izvorî o ploaie de lacrimi. Trebuia să rămână în micul depozit… Prietenul ei e în primejdie, iar ea nu poate să îl ajute.

Au rămas în subsol timp de o săptămână. Chiar dacă condițiile erau precare, ei nu puteau să îl părăsească. Într-o zi, un obuz a lovit ascunzătoarea, deschizându-le oportunitatea de a se strecura prin fum și de a evada… Nu mai era nimeni… Plecaseră toți… Cei vii au fost evacuați și duși în Moldova. Germanii doreau să se asigure că nimeni nu mai era în viață…

– Trebuie să mergem în Iași! Acolo vă garantez că o să-l găsim pe prietenul nostru, spuse Gerald.

– Acolo s-a retras toată lumea! adăugă Dima.

– Atunci, ce mai așteptăm?

Au părăsit  Bucureștiul, câmpul de luptă devastat, pe 20 decembrie.

După cinci zile obositoare de mers pe jos, Adela, Eliza și Dima au ajuns la Iași, noua capitală a României. Mare le-a fost surprinderea când au văzut străzile bogat împodobite, cu ghirlande, cu stegulețe viu colorate și cu dulciuri tradiționale! Pe fiecare masă din târg erau puse multe cadouri, pentru orice vizitator. Chiar și tinerii sleiți de puteri au primit un cadou, dar, din modestie, nu l-au acceptat. Primarul a aflat de la Dima că vor ajunge și le-a pregătit o cameră într-un cămin de copii.

Din păcate, camera avea doar un singur pat. S-a decis ca Adela să doarmă în acesta, iar ceilalți pe podea. Au reușit în cele din urmă să adoarmă. Adela încă se mai gândea la Rareș și era decisă să îl salveze.

A doua zi, toți s-au trezit energici, gata de orice. Fiind Crăciunul, au decis sa vadă pomul frumos împodobit și orașul. Pe străzi patrulau soldați, pentru a fi siguri că niciun german nu este în oraș.  Ziua a fost ca o secundă de libertate și bucurie pentru cei patru, chiar și pentru spionul Gerald. La sfârșitul zilei, toți și-au amintit de Rareș. Astfel, fiecare s-a pregătit de plecare, iar căutarea pentru Rareș continuă.

Fără ferestre, celula mică în care se afla Rareș adăpostea doar o gaură mare de canalizare şi o grămăjoară murdară de paie. Linii tăiate brăzduiau pereții, semne ale zilelor petrecute în agonia închisorii. Peste puțin timp, trebuiau să ajungă şi gărzile inamicului. Uşa se deschise cu un zgomot lung şi ascuțit, dovadă că închisorile erau foarte vechi. De data asta, erau doar doi. Fețele lor se încruntară când îl văzură. Primul, cel mai înalt, cel care părea să fie șeful, scoase o cheie lungă și zimțată, de la curea.

Bist du sicher, dass er es ist? (Ești sigur că el este?)

Ja das ist er! (Da, el este!)

Okay, dahh sag ihm, er sall die Wahrheit sagan. (Bine, atunci, spune-i să zică adevărul.)

– Hirrich spune să îți zic să spui adevărul, spuse cel înalt.

Cele două gărzi îl duseră pe Rareș într-o cameră întunecoasă și îl legară de fotoliul de lemn cu ajutorul lanțurilor grele de fier unde urma să înceapă o nouă interogare dureroasă, la care Rareș nu va mărturisi nimic. Adela, Dima și Eliza mergeau în continuare, urmându-l pe Gerald spre Bucovina.

El ştia unde se afla Rareș, iar Adela ar fi dat aproape orice ca să îl întâlnească din nou. Era foarte îngrijorată și se îngrozea de fiecare dată când se gândea la ce se poate întâmpla cu el. Pe măsură ce se apropiau, cerul devenea tot mai întunecat, iar mirosul de fum era din ce în ce mai puternic.

– Mai avem puțin! le spuse Gerald.

Ei erau conștienți că acum se îndreaptă spre inamici, dar frica nu îi copleșea. Odată ajunși, Adela nu era sigură că locul unde propuse Gerald să meargă era cel bun. Acesta spunea că va merge la baza inamică, însă nu era niciun zid, niciun turn de veghe și nici măcar vreo lumină. Aceștia ajunseră la o construcție dărâmată. Gerald spuse că vor trebui să treacă prin clădirea respectivă. Afara era un cer întunecat cu nori de fum. Vântul bătea înspre est cu putere. Copacii erau de două tipuri: ori rupți din cauza vântului și a precipitațiilor, ori erau doar crengi uscate, fără pic de verdeață.

În clădirea respectivă erau găleți cu vopsea uscată, iar pe pereți erau desenate semne ciudate. Adela se sperie de un șobolan care își făcea drum printre bucățile din tavan căzute. Gerald îi spuse să nu facă mișcări bruște sau să scoată sunete puternice, deoarece terenul putea fi minat. Aceștia au mai mers și au mai explorat câteva camere. Într-un final, găsiră ușa și ieșiră…

Acolo îi aștepta un grup de soldați inamici ca să îi captureze. Ajunși în acel loc, Gerald le spuse că este un spion inamic și că s-a dat drept prietenul lor doar pentru a obţine informaţii. Câţiva soldați îi așteptau pentru a-i captura.

– Cum ai putut? Credeam că ești prietenul nostru! zise Adela.

Gerald, zâmbind ironic, spuse:

– Naivitatea aceasta v-a dezavantajat. Mulțumesc pentru informaţii!

Adela şi Elena erau încercuite de opt soldați, era o zi umedă, iar nimeni nu știa ce să facă. Dima, despărțit de grup, avea un plan:

– Aaaah! strigă el tare, pentru că el avea ideea de a distrage trupele cu strigătul său.

Auzind câteva strigăte puternice, ei credeau că în jurul lor sunt mai mulți oameni. Astfel, profitând de neatenția soldaților, Adela şi Elena dispărură. După câteva minute, s-au prins de truc şi l-au arestat pe Dima, iar în baza militară fu pus în aceeași celulă cu Rareș, unde discutară puțin despre tot ce au făcut şi cum au ajuns în văgăuna de la baza militară.

La un moment dat, au început să discute despre Adela și, din descrierea fiecăruia, au aflat că o cunoșteau pe aceasta. Depăşind numeroase dificultăţi, aceştia au început să se cunoască mai bine şi au devenit tovarăși de nedespărţit.

Zilele erau lungi și din ce în ce mai puțin suportabile. Condițiile de trai erau jalnice, şi oamenii deveneau violenți şi exasperați. Inamicii nu își puteau hrăni propria populație, deci prizonierii de război trăiau mai rău decât niște câini maidanezi. Se murea din cauza malnutriției, a unor boli sau a rănilor netratate. Pentru mulţi, era iadul pe pământ. Speranța că se vor întoarce acasă pierea odată cu trecerea timpului şi cu creșterea suferinţei. Mulţi erau trimiși să muncească în diferite fabrici pentru a compensa forța de muncă a inamicilor. Alții erau trimiși în primele linii să repare tranșee și să îngroape morții sub focul propriei infanterii. Nu era nici loc, nici mâncare… niciun fel de resursă, doar sute de suflete îngrămădite la un loc, așteptând o oportunitate, o schimbare.

Rareș şi Dima încercau din greu să-și păstreze minţile întregi și lucide, dar bătălia contra timpului și a condițiilor precare era una pe care nu o vor uita niciodată. Reuşind să scape din temniţă, cei  doi  băieți  fugiră cât îi ţineau picioarele, pentru a ajunge în siguranţă. În pădure căutară lemne de foc şi un adăpost, pentru că  noaptea se lăsă rapid  peste  sat.

Deodată, auziră în spatele lor un fâșâit prin tufişuri şi îl zăriră pe fratele lui Rareş. Un bărbat în toată firea, înalt şi blond, ţinând în mână o sabie pătată de sânge. Se aşezară toţi trei lângă foc şi discutară atât despre tehnicile de luptă, cât și despre învingerea inamicilor. Înainte de culcare, plănuiră ca dimineaţa să plece pe front.

În timp ce alții dormeau, Vladimir, fratele lui Rareş, privea cerul, gândindu-se la cele spuse. Atunci își dădu seama că ceea ce se petrecea era neobișnuit… încercă din răsputeri să-și păstreze echilibrul interior, aducându-și aminte de sfaturile tatălui său: „Suferința te face mai  puternic…”

Se ridică în picioare şi începu să strige:

– Treziţi-vă! Treziti-vă!

Surprinși, Dima şi Rareş se ridicară repede în picioare. Pe faţa lor se citea oboseala şi stresul.

– De ce ne-ai trezit? spuse morocănos Rareş.

– Nu putem merge pe front! zise fratele lui, fără să ţină cont de vorbele acestuia.

– De ce??? strigară împreună cei doi.

– Mi-am dat seama că e prea periculos, mai ales că voi de-abia aţi scăpat din baza inamică, iar Dima e rănit.

– Şi, atunci, ce facem?  Ce  e  de  făcut? Ce ne faceeeeeeem?

– Cred că vă pot ajuta să o găsiţi pe Adela.

Dimineaţa, când credeau că totul le mergea bine, se stârni o furtună dezastruoasă. Vântul bătea cu putere, ploua cu picături mari de apă. Soarele  nici  că  și-ar  fi  putut  face  apariția. Cei trei avură norocul să dea de o peşteră. Se  adăpostiră  și  lăsară  norii  să  gonească  furtuna.

Deodată, se auzi un zgomot  puternic… copacul  din  spatele  lor  se  prăbuși,  blocându-le  ieșirea. Rareş se gândi doar la Adela, cu ce pericole se confruntă acum… neputând  s-o  caute  sau  s-o  ajute  cu  ceva. Atunci, gândurile îi fură risipite de o voce din adâncul peşterii şi simţi o mână pe spatele său:

– Dima, tu eşti?

– Nu!

– Atunci, cine m-a atins?

– Sunt eu, Vladimir…

După regăsirea fratelui său, Rareş plănui să se întâlnească cu un prieten şi să plece spre Transilvania. Vladimir îi conduse într-o camionetă în care se afla un om înalt şi slab, cu multe răni adânci pe chip și cu fața brăzdată adânc de durere.

– Acesta este Dumitru, el mă va ajuta să te scot de aici, spuse Vladimir.

– În acest caz, vă mulţumesc! răspunse Rareş.

– Nicio  problemă, băiete, spuse Dumitru cu o voce gravă.

Porniră la drum şi, după ore întregi de mers şi de privit pe geamul aburit, păreau să se  îndrepte  spre  capătul  lumii, capătul  unui  drum  fără  întoarcere… Ajunși într-o tabără de răniți din Transilvania, totul li se  părea ciudat.

Ieșind din maşină, priveau cu neputinţă  la sărmanii oameni ce  se chinuiau  pe pături. În ochii lor, lumina  răsăritului  căpăta o altă  dimensiune, cea  a durerii  fără margini… Într-un final, Rareş se duse la o infirmieră:

– Bună ziua! Aş putea să ajut cu ceva?

– Bună ziua! În primul rând, numele şi vârsta, se auzi o voce gravă.

– Dumitrescu Rareş, 18 ani, spuse acesta hotărât.

– Bine, chiar mai aveam nevoie de cercetaşi. Ai dori să participi?

– Desigur!

Devenind unul dintre cei mai dedicaţi cercetaşi, Rareş alese să viziteze multiple locuri cu scopul de a o găsi pe Adela. Făcând un tur provinciilor, băiatul ajunse în Iaşi, capitala din acea perioadă, la nenumărate spitale, pentru a-i ajuta pe bolnavi. Făcând  un  ultim popas, o întâlneşte chiar pe Majestatea Sa, Regina Maria. Rareş, ştiind despre toate sfaturile bune pe care le dă, nu ezită să-i ceară părerea despre cum ar putea să o găsească pe Adela Baciu.

Femeia îşi aminti cu drag numele tinerei, spunându-i că era cea mai bună şi una dintre cele mai dedicate infirmiere  pe care  le-a cunoscut. Regina îi comunică adresa fetei, iar acesta nu ezită să o caute. După câteva zile, Rareş se duse la casa Adelei şi bătu la uşă. După repetate bătăi, observă papucii unei doamne apărând în pragul uşii.

– Bună ziua! O caut pe Adela Baciu. O  cunoașteți? Știți ceva despre  ea?

– Da, a plecat acum câteva zile. Îmi pare rău, dar… haideți înăuntru, cred că sunteți obosiți.

Tinerii intrară într-o casă mică, prăfuită, unde fură asaltați de o  mulțime de copii orfani sau fără casă.  Și… ce  să  vezi? Durere… durere  peste  tot. O lacrimă fierbinte se prelinse pe obrazul lui Rareș, gândindu-se la casa lui distrusă și la viața familiei sale ce atârna de un fir de iarbă. Da, un fir de iarbă care părea că ținea tot universul.

– Haideți sus, e mai multă liniște!

Dima pășea greu pe scările șubrede, încercând să uite de durerea copleșitoare. Observând cum șchiopătează, doamna Popescu îl puse pe un pat liber și îi bandajă rana.

– Nu îți face griji, totul va fi bine!

Atunci se auzi un zgomot puternic și cerul se aprinse, se lumină… Trei mișcări, doi pași, un țipăt, iar totul luă sfârșit în mintea lui Rareș… O  aventură, îndrăzneală, risc… Asta  să  fi  fost?

După regăsirea fratelui său, Rareș își dori să participe la Marea Unire de la Alba Iulia, jucând în horă cu alți români, fericiți că s-au unit, în sfârșit, cu România.

De la 1 Decembrie 1918 începea o nouă filă din istoria României, care și-a văzut îndeplinit visul secular. Formarea României Mari a dovedit că sângele vărsat pe câmpul de luptă nu a fost în zadar.

Aceștia găsiseră un vehicul de transport spre Alba Iulia și se urcaseră degrabă. Era o zi rece, de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Soarele palid le zâmbea oamenilor și le vestea o zi bună. Însă, pentru Rareș, încă nu răsărise soarele: nu o găsise pe Adela. Mii de gânduri îi treceau prin cap… nu o mai văzuse de mult timp… Oare se vor mai întâlni vreodată?

După ce ore în șir au privit văzduhul, aceștia ajunseră la destinație. Pe o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scârțâind  prin făgașele zăpezii, căruțele românești.  Buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea, în aceeași direcție, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii. Soldații germani, fumegând liniștiți din pipe, se uitau mirați după căruțele grăbite ale românilor. Mai erau câteva minute până la citirea Rezoluției Unirii. Rareș se strecură prin mulțimea adunată, pentru a asculta discursul ce urma să înceapă. Oare acesta este motivul venirii lui la Alba Iulia? Sau spera ca visul avut noaptea trecută să se îndeplinească? Și totuși era posibil s-o mai vadă pe Adela după atâta timp? Acea privire caldă, acel zâmbet dulce… îi răvășeau mintea în fiecare zi.

Dar cântecul unirii îl trezise pe Rareș la cruda realitate. Se uită în jur și văzu oameni fericiți, jucând în horă și chiuind. Băiatul nu rată ocazia și intră în horă. Atmosfera era una de sărbătoare, totul era minunat! Păcat că nu este și Adela aici pentru a-i împărtăși bucuria!

Deodată, ceva îi atrase atenția. Nu era un eveniment, nu era un cântec. Era o privire… o privire caldă ca zilele de primăvară… o privire sinceră care relevă sufletul bun și gingaș al omului… o privire  visătoare: era Adela. Deși trecuse doi ani, Adela era schimbată din cauza ororilor războiului, dar privirea i-a rămas aceeași.

Rareș se desprinse din horă, se duse la vechea lui prietenă și o îmbrățișă afectuos. Îi lipsise. În sfârșit, se regăsiră… Acum nimic nu-i mai putea despărți.

„Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri.” (Aristotel)