Micul mare erou – Capitolul 34

Micul mare erou – Capitolul 33
noiembrie 30, 2018
Micul mare erou – Capitolul 35
noiembrie 30, 2018

Micul mare erou – Capitolul 34

Curioasă, fata s-a îndreptat spre locul de unde se auzeau acele cuvinte: „Trăiască Regele/În pace și onor,/De țară iubitor/Și-apărător de țară/Fie domn glorios/Fie peste noi,/Fie-n veci norocos/În RĂZBOI, RĂZBOI”.

Cântecul vine de la o școală, se gândește ea. Uite-o! Fata fericită intră în clădire. Acolo, copiii cântau „Imnul Regal”, cum se obișnuia la fiecare început de zi școlară. Adela îi zărește pe frații lui Rareș, Vladimir, Caterina, Zoe și Ștefan, și le povestește cum a ajuns în acele locuri și că trebuie să se întoarcă acasă curând, fiindcă părinții sunt probabil îngrijorați. Cei patru copii propun să o conducă pe drumul spre casă. Fata încearcă să le vorbească despre imn.

– Știți povestea imnului pe care îl intonați mai devreme?

– Nu, deși ne-am tot întrebat.

– Eu am aflat povestea de la bunicul meu. El mi-a povestit că, după Marea Unire, înainte de încoronarea primului rege, s-a organizat un concurs pentru alegerea unei melodii care să fie imnul patriei noastre. Acesta a fost un moment glorios, iar conducătorii și-au dorit să existe un imn care să amintească poporului eforturile făcute pentru unirea țării.

– Adică au fost mai mulți compozitori care au participat? întrebă Zoe.

– Da, au fost mai mulți, însă a câștigat melodia compozitorului Eduard Hübsch.

– Un nume ciudat. Era român? întrebă Vladimir.

– A fost german, însă, la vremea când a compus melodia, era capelmaistru la Iași, răspunse Adela.

– Și știa atât de bine limba noastră? întrebă Vladimir.

– Asta nu știu, răspunse amuzată Adela. Însă nu el a compus versurile. Știți cine le-a scris? Vasile Alecsandri, însă mulți ani mai târziu. Iar tata mi-a povestit că el a ascultat prima oară intonat imnul la încoronarea Regelui Carol I. Mi-a spus că a fost un moment emoționant, pe care nu îl va uita niciodată.

Copiii însă n-o mai ascultau, căci Toto o luase înainte, iar ei fugiră după el. Adela zări în mijlocul unei piețe un vânzător de ziare care striga: Ia „Universul”, ia „Adevărul”, 5 bani ziarul! Căută în buzunar ceva mărunțiș, fiindcă voia să cumpere neapărat un ziar. Din păcate, nu avea nimic la ea, dar iată că în fața ei apăru Rareș.

Adela îl strigă, iar Rareș se apropie fericit. Adela îl rugă să-i împrumute niște bani pentru ziar. Rareș, curios și el de cursul războiului, cumpără ziarul și i-l dădu Adelei. Era târziu însă, iar Adela trebuia să se întoarcă acasă. Avea cursuri de pian și tatăl ei s-ar fi supărat foarte tare dacă nu ar fi apărut.

Îl rugă pe Rareș să îi arate drumul spre moșia tatălui ei. Rareș o duse până la strada principală. De acolo, era ușor. Rămăsese stabilit că vor citi ziarul împreună, a doua zi, acasă la Adela.

În următoarea zi, cei doi copii stăteau la umbra unui stejar, în curtea moșiei și studiau cu înfrigurare ziarul. Toate erau despre război și despre intrarea Țărilor Române în luptă. Aflară că armata număra în jur de cinci sute de mii de soldați împărțiți în douăzeci de divizii. Rareș era impresionat de spiritul patriotic care emana din fiecare rând și era din ce în ce mai convins că trebuie să se înroleze. Un articol întreg vorbea despre uniformele militare. Toate componentele uniformelor, respectiv: vestonul, mantaua, pantalonii, încălțămintea, precum și accesoriile lor, toate erau descrise pe larg.  Dar pe Rareș uniforma infanteriei îl impresiona cel mai mult.

Adela însă nu putea să nu fie îngrijorată de tot ceea ce însemna războiul. Se temea pentru viața celor dragi, pentru toate schimbările pe care un război le aduce cu el. Ce se va întâmpla cu viața ei, cu viața lui Rareș? Își amintea versurile spuse de bunicul: „Războiul e bici groaznic pe care moartea îl iubește.”

Dar amândoi erau convinși că nu vor sta departe de război. Pentru Rareș, războiul reprezenta oportunitatea demonstrării focului din inimă pentru țara lui dragă. Voia să se înroleze și să lupte în linia întâi. Se visa deja cu ranița în spate, cu casca și gamela, cu sacul de merinde, cu bidonul cu apă, cu centura cu cartușiere și cu baioneta la piept. Știa că Adela ar fi fost foarte mândră de el. Nu concepea să se întâmple altfel. Pentru Adela, războiul însemna suferința celor care urmau să lupte. Dar nu stătea în puterea ei să oprească tăvălugul ce urma sa vină.

– Îl vom aștepta pe tatăl tău să se întoarcă și să ne spună ultimele vești.

Toți cei din casă erau agitați. La bucătărie se vorbea numai despre război, iar grădinarul,  tatăl lui Rareș, stătea de vorbă la poartă cu câțiva trecători tot despre război. În aer plutea o stare de bucurie, de entuziasm, ca și cum această veste era ceva dorit, mult așteptat.

Adela nu înțelegea nimic. Știa că războiul înseamnă moarte, foamete, sărăcie, numai lucruri rele. Războiul era ceva îngrozitor și, atunci, de ce această stare de bucurie?

Seara, când domnul Baciu s-a întors, Adela aștepta răspunsuri.

– Europa este deja în război de doi ani de zile. Marile Puteri au tot încercat să atragă România în acest război, dar țara noastră a fost neutră. Acum s-au semnat niște acte prin care se recunoaște dreptul României asupra provinciilor din Austro-Ungaria locuite de români. Luptând  alături de Marea Britanie, de Franța și de Rusia, vom putea să împlinim idealul național, al realizării României Mari. De aici bucuria primirii acestei vești așteptate cu nerăbdare de tot poporul.

– Noi ce vom face?

– Vom pleca la Bucureşti. Războiul cere  pregătire, organizare, iar eu trebuie să fiu acolo.

Această veste căzu ca un trăsnet pentru Adela. Ea nu voia să plece, pentru că asta ar fi însemnat să nu-l mai vadă pe Rareș. Fiind îngrijorată în legătură cu ce s-ar putea întâmpla pe parcursul războiului, dar și din cauza mutării la București, Adela dorea să afle mai multe despre luptele purtate de marile puteri, din cărțile de istorie pe care le avea tatăl micii adolescente în biblioteca din biroul acestuia. Așa că Adela se îndreptă, fără ca nimeni să știe, spre marea și primitoarea bibliotecă plină de cărți îngălbenite, dar cu o valoare însemnată.

Pentru început, aceasta era puțin pierdută. Nu știa unde să caute, până când, deodată, trecu  cu privirea peste o cărticică cu nu mai mult de o sută de pagini despre Europa și despre războaiele din trecut. Aceasta o ia de pe raftul din lemn bine lustruit și o ascunde sub un pulover roșu, din lână, pe care îl purta, furișându-se în camera ei, nerăbdătoare să deschidă cartea.

Ajunsă în camera ei, deschide cartea și vede un scris mare de mână: „Războaiele lui Napoleon”. Speriată, fata înghite în sec și începe să citească din capitolul 1: „Războaiele Napoleoniene reprezintă o serie de războaie globale purtate în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte în Franța (1799–1815). Într-o oarecare măsură, aceste conflicte reprezintă o continuare a războaielor declanșate de Revoluția Franceză din 1789, fiind continuate, la rândul lor, de cele ale regimului celui de-al doilea Imperiu Francez din 1852–1870. Aceste războaie au revoluționat armatele europene, precum și tehnicile și sistemele militare, și au avut loc la o scară nemaiîntâlnită până în acel moment, în special, datorită aplicării sistemului mobilizării generale. Puterea francezilor a crescut rapid, ei reușind să cucerească cea mai mare parte a Europei. Înfrângerea lor a fost la fel de rapidă, începând cu 1812, Imperiul Napoleonian fiind, în cele din urmă, învins definitiv, ceea ce a dus la restaurarea dinastiei Bourbon în 1814.”

Speriatӑ, ȋnchide cartea cu o bufniturӑ sonorӑ. Deschide uşa camerei, cu un scârțâit uşor, și coboarӑ treptele care trosnesc ȋncet in urma ei. Din bucӑtӑrie ȋncӑ se mai auzea un murmur neliniştit și frânturi de conversaţii. Și iarӑşi cuvântul acela ciudat care o ȋngrozea pe Adela şi mai rӑu, acum cӑ știa ce ȋnseamnӑ: ,,RӐZBOI”.

Deschide ușa casei și fuge spre pӑdure. Toto ridicӑ capul adormit, speriat de bubuitul uşii. Afarӑ, norii se ȋnghesuiau pe cer, prevestind o ploaie de primӑvarӑ. Fata continuӑ sӑ alerge, fӑrӑ sӑ se opreascӑ. Frunze verzi fluturӑ pe lângӑ ea, legӑnate de adierea primӑvӑratică. Ȋncetineşte abia atunci cand vede silueta lui Rareș prin frunziş. Atunci ȋşi dӑdu seama cӑ ȋncӑ ţinea cartea ȋn mână. Bӑiatul tresӑri speriat când o vӑzu.

Adela îi explică lui Rareș tot ce a aflat și îi spuse că va face tot posibilul să nu plece de lângă el. Rareș încearcă să o liniștească.

După ce ajunge acasă, merge direct la tatăl ei şi îi arată ziarul cumpărat de pe stradă azi.

– Ştiai de vestea de război care circulă în ţară?

– Unde ai fost toată ziua? spune tatăl ei nervos, ignorându-i întrebarea. Te-am căutat peste tot!

– A venit vecina noastră, doamna Irina, iar Toto mi-a fugit printre picioare. Am alergat după el pe străzi, după care am văzut un domn care vindea ziare la cinci bani și striga ceva despre război care mi-a atras atenţia…

– Sper că nu te-ai văzut și cu Rareș, spuse tatăl ei, enervând-o mai tare și agitând-o. Pe mine să nu mă minţi!

Adela nu îi răspunde, dar îl întreabă:

– Sunt speriată… Ce-i cu războiul?!

– Europa e în război de doi ani. Nu are de ce să îţi fie frică, soldaţii români ne vor apăra şi vor lupta cu vitejie până la moarte.

–Adică vrei să spui că, dacă Rareş intră în armată, va muri?

– Iarăşi Rareş!? Îşi va da viaţa pentru ţară, aşa cum e normal să facă orice soldat, dacă e nevoie.

– Nu voi permite aşa ceva să se întâmple! ţipă fata, aproape dându-i lacrimile.

– Şi ce vei face în privinţa asta? spuse tatăl fetei, fiind furios din cauza ataşamentului ei faţă de acel băiat pe care nu îl prea avea la suflet.

– Voi salva oamenii de la moarte, spuse ea încrezătoare. Voi vindeca soldaţii răniţi de pe câmpul de luptă.

– Tu!!? O fată de 16 ani să salveze soldaţii răniţi? spuse tatăl ei ironic, cu un zâmbet fals pe buze.

– Da! spuse fata serioasă şi încrezătoare. De când am început să studiez anatomie, sunt cea mai bună din clasă şi am luat primele locuri la concursurile organizate de Pensionatul Domnesc de Fete, zise ea, încercând să îi schimbe părerea tatălui său, înainte să iasă din cameră şi să trântească uşa supărată pe tatăl ei că nu avea încredere în ea.

Urcă grăbită la ea în cameră, închizând uşa după ea, trântindu-şi faţa în pernă şi izbucnind în lacrimi. Nişte pocnituri  în geam o scoaseră din această stare, făcând-o să se uite pe fereastră. A fost surprinsă să-l vadă pe Rareş urcat pe acoperişul terasei. Ea i-a deschis geamul încet, iar el şi-a băgat capul înăuntru, văzându-i lacrimile rostogolindu-se pe obrajii trandandafirii în lumina cenuşie a serii cu ochii reflectând luna.

– De ce plângi? întrebă el cu puţină disperare în ochi.

– Ai de gând să te duci la război? spuse fata, ştergându-şi lacrimile.

– Da, de ce? zise Rareș, punându-şi mâna pe obrazul ei încă umed.

– Nu vreau să mori, spuse cu încă o lacrimă căzându-i din ochiul stâng.

Fata nu apucă să mai spună nimic, deoarece Rareş o sărută apăsat pe buze.

– Dacă voi muri, să știi că voi face asta pentru patria mea şi nu pot fi mai mândru de atât, spuse el, strecurându-se mai mult prin deschizătura geamului, dând la o parte perdelele dantelate ale ferestrei.

– Mă fac soră medicală, spuse ea. Vreau să ajut soldații răniţi. Vreau să vindec lumea, să fiu utilă, măcar atât să fac pentru ţara mea.

Dincolo de uşă se auzeau scările scârţâind în surdină. Grăbită, Adela îl ajută pe Rareş să iasă din camera şi închide  fereastra, trăgând perdelele şi așezându-se pe pat, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Uşa se deschise uşor, iar în camera intră mama sa.

– Adela, eşti bine? întrebă mama sa încet.

– Da, spuse fata, fiind cu mintea în altă parte.

– Ştii că nu trebuie să pui la suflet tot ce spune tatăl tău.

– Vreau să mă înscriu la Crucea Roșie, să ajut soldaţii răniţi, alături de Regina Maria. Vreau să îl ajut pe Rareş.

– Te înţeleg, îi spuse cu glas blând mama sa.

– Dar tata nu… nu a făcut-o niciodată.

Mama Adelei se aşeză lângă ea, pe pat, şi o îmbrăţişă strâns. Discutară împreună despre război, dar şi despre alte subiecte care o făcură pe Adela să se simtă mai bine. Cele două semănau ca două picături de apă. Ambele aveau ochii verzi ca smaraldele şi părul şaten, în bucle delicate, lăsate uşor pe spate, trupul subţirel şi privirea blândă. Momentul dintre cele două este întrerupt de zgomotul puternic provocat de uşa care se izbeşte violent de perete. Domnul Baciu intră în cameră.

– Poimâine, la prima oră, plecăm la Bucureşti! Vine războiul.

Faţa Adelei se întristă brusc. O lacrimă i se scurse pe obraz. Nu mai avea când să îşi ia rămas-bun de la Rareş.

Tot chinuindu-se, îi veni o idee nemaipomenit de bună… „Vai, vai, vai! Cum de nu m-am gândit mai devreme!!! Voi ține legatura cu Rareș prin scrisori! Chiar eu l-am învățat să scrie și să citească, așa că ar trebui să îmi demonstreze că nu mi-am bătut gura degeaba!”, așa că se apucă să scrie:

 

Dragă Rareș,

 

Nu o sa te țin prea mult… vino a doua zi după ce primești scrisoarea, la ora 1 noaptea, în fața ferestrei de la camera mea.

 

Te aștept cu drag,

    Adela

P.S. Nu trebuie să mai afle nimeni.

 

Au trecut orele fără niciun răspuns. Se simțea ca într-un vid. Și-a amintit de momentele sale cu Rareș, atunci când acesta spunea că ar face orice să-și protejeze țara. În acel moment, s-a speriat groaznic. Și-a dat seama că, dacă Rareș s-ar fi înrolat în armată, poate nu l-ar mai fi cunoscut niciodată și și-ar fi pierdut cel mai bun prieten. Îi părea foarte rău, nu știa ce să facă. În următoarea zi, a mers la el acasă și l-a găsit trist.

– Rareș, ce faci, de ce ești trist?

– Vreau să mă înrolez în armată, dar te vei supăra pe mine. Nu știu ce să aleg!

– Tu alegi ce dorești, iar orice ai face, ține minte că sper să fii bine și să nu pățești nimic.

– Bine, plec acum. La revedere!

– La revedere!

Adela a mers cu el până la ofițerii din piață care recrutau. Peste câteva ore era programat, ca toți băieții care voiau să se înroleze în armată să plece. Atunci, Adela a văzut toate mamele care plângeau la poartă, privindu-și copiii plecând în armată. Mamele aveau o disperare neputincioasă, le era foarte greu să accepte acest adevăr. Copiii lor trebuiau să plece. Cu câteva zile în urmă, băieții se jucau prin sat, iar acum pe ulițe au rămas doar mamele triste, cu ochii roșii de lacrimile vărsate.

Adela mergea pe stradă și trecea pe lângă zeci de mame cu lacrimi pe obraz. Se apropia de casa lui Rareș pentru a doua oara în acea zi. Micuța casă parcă plângea și ea. Mai merse un pic și se opri. Așteptă, uitându-se la doi bărbați înalți, îmbrăcați cu uniformă, tineri, cu părul negru și des… aceștia bătură în ușa casei. Răspunse mama lui Rareș și, cu suspine în glas, își sărută băiatul pe frunte și își luă rămas-bun. Adela nu-și putea crede ochilor. Rareș pleca. În acel moment, Adela îl abordă pe unul dintre bărbați:

– Bună ziua! Sunt Adela!

– Bună ziua, fetițo! Știu cine ești. Îl cunosc pe tatăl tău.

– Da?! Ei bine, tocmai de aceea trebuie să-mi faceți o favoare: vă rog nu îl înrolați pe Rareș în armată. Este prietenul meu și nu vreau să plece de lângă mine.

– Îmi pare rău, dar nu se poate, domnișoară.

Cu lacrimi în ochi și încercând să-și stăpânească emoțiile, Adela sări în brațele lui Rareș.

– Rareș, îmi pare rău că nu te-am putut ajuta și nu ai putut rămâne cu mine!

– Tu nu ai nicio vină!

– Nici tu. Aș putea să vorbesc cu tatăl meu și să te mai lase…

– E inutil! Nu ai ce să mai…, o voce îi întrerupsese. Era unul dintre cei doi bărbați. Era timpul ca cei doi să se despartă. Băiatul se urcă în automobilul înalt și verde, iar acesta plecă repede și lăsă în urmă un nor de praf. Adela rămase împietrită pentru câteva secunde, urmărind cu privirea automobilul care se îndepărta tot mai mult. Aceasta ar putea fi ultima dată când își vedea prietenul. Nu înțelegea de ce Rareș a ales să o părăsească. Oare nu ținea la ea sau tocmai pentru că o iubea din toată inima a ales să plece și să-și apere patria, astfel, apărând-o și pe ea? Fata rămase neclintită pentru câteva minute…

Ajunsă acasă, își spuse că aici va aștepta scrisorile lui și că nu vrea să își mai urmeze părinții în capitală, căci acolo el nu ar fi știut adresa.

– Dar nu vreau să merg! a spus Adela supărată.

– Adela, am fost chemat de partid. România e pe cale să intre în RĂZBOI.

Din nou acel cuvânt oribil. RĂZBOI. Adela se speria doar când îl auzea. Și acum intra și România în luptă. Și ea trebuia să plece într-un loc nou, departe de casă. „Și cu Rareș ce se va întâmpla? Nu o să mai poată să mă găsească!”, se gândea fata.

– Dar nu pot! Nu pot pleca!

– De ce, draga mea? a spus tatăl ei, bănuind răspunsul.

– Dacă plec, nu voi mai putea ține legătura cu Rareș! Tată, e cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată!

– Draga mea, va fi bine. E aproape adult! Și nu putem abandona șansa aceasta pentru un băiat de grădinar.

Vorba aceasta umpluse paharul. Mai întâi trebuie să plece la București, iar acum asta. Nu! Nu putea pleca la București.

– Un băiat de grădinar!? a spus Adela aproape țipând.

– Nu asta am vrut să spun… Iartă-mă, nu asta am vrut să spun! Adela, te rog, fii rezonabilă! Nu te supăra pe mine! Eu mă gândesc la tine și la siguranța ta. De fapt, la siguranța noastră, a familiei!

– Nu voi pleca niciodată la București! Pur și simplu! Rareș este și el parte din familie, tată! spuse fata, alergând spre camera ei plângând.

– Adela! Întoarce-te! spuse mama ei, dar era prea târziu.

Ajunsă în cameră, Adela începu să plângă și mai tare. Sufletul ei părea că se sfâșie între afecțiunea ce i-o purta lui Rareș și dragostea pentru familia ei. Totuși, nu putea să își ia gândul de la băiat. Dar dacă i-ar putea convinge pe părinții ei să rămână? Nu, nu putea. Poate tatăl ei avea dreptate… Nu puteau da cu piciorul la o asemenea șansă. În București își putea continua studiile și putea întâlni prieteni noi, dar niciunul ca Rareș. Ce să facă? Să rămână sau să plece? Nu își putea abandona nici părinții, nici pe Rareș. Trebuia să aleagă…

– Adela, putem intra? întrebară părinții de după ușă.

– Da. Puteți, spuse ea tristă.

Părinții Adelei intrară în cameră, ea stătea sub patură, plângând. Mama ei se apropie ușor de pat și se așeză pe marginea patului de culoare roz trandafiriu.

– Adela, te rog nu mai plânge, promit că, atunci când ajungem la București, vom merge la magazinul tău preferat de îmbrăcăminte.

– Mama nu vreau haine, îmi doresc să îl aștept aici pe Rareș!

– Draga mea, spuse tatăl ei, apropiindu-se ușor de pat, înțelegem ce simți și nici noi nu dorim să plecăm, dar nu putem sta aici. Vine RĂZBOIUL.

Ușor, Adela își dă patura jos de pe cap, din nou înfricoșată de acest cuvânt mare ce aduce numai durere și frică.

– Tată, dacă vine RĂZBOIUL, acești oameni vor muri. Nu vreau să plec! spuse Adela țipând.

Tatăl ei, fară a se înfuria, i-a spus:

– Adela, eu te iubesc și vreau să fii fericită, dar nu îmi doresc să te pierd. Dacă plecăm acum, încă putem să-i salvăm pe acești oameni.

Adela stătu cateva secunde și se gândi.

– Bine, vin, dar cu condiția de a mă întoarce când toate astea se termină.

Tristă, tânăra a luat valiza de sub pat şi s-a apucat să facă bagajul. A ales câteva haine din dulap şi două perechi de încălţări. A scos din raft și trei dintre cărțile pe care i le citea lui Rareș atunci când petreceau timp în pădure. S-a uitat pe geam și soarele strălucea la fel, copacii erau la fel, iar păsările ciripeau la fel. Nimic nu era schimbat. Doar lumea ei avea să se schimbe complet! Și sentimentele ei erau confuze. Nu știa ce simte pentru Rareș. În timp ce se învârtea prin cameră, toate amintirile legate de băiat o copleşeau. Și-a amintit cum s-au văzut prima dată, cum râdeau împreună și cum îi bătea inima când se despărțea de el. Chiar și ziarul de zilele trecute, despre acest RĂZBOI, îi amintea de el, pentru că Rareș îi dăduse bani pentru a-l cumpăra. Adela a stat puțin pe gânduri și a așezat ușor ziarul în bagaj. Avea să-i amintească motivul plecării. Ar fi luat totul cu ea, dar casa era prea mare pentru a încăpea într-o singură valiză. Brusc, și-a dat seama că trebuia să ia cu ea partiturile de pian! Nu ar fi putut pleca fără ele. După ce a băgat și partiturile, fata a închis valiza. A aruncat o privire lungă în toată camera și a oftat adânc. Era imaginea pe care o lua cu ea în suflet. A coborât scările cu greu, iar jos o așteptau părinții. Bagajele au fost urcate în mașină. Tânăra spera să-l mai vadă încă o dată pe băiat. Dar Rareș nu apărea.

Pe drum, dărâmată de aceste fapte, Adela privea pe geam, încercând să uite acel cuvânt blestemat care îi dădea fiori. Frământată de gânduri confuze, reușește să observe cât de frumoasă este natura din jurul ei. Brazii maiestuoși care se înălțau pe culmile munților, sub albastrul cerului, florile multicolore ce înfrumusețau poalele munților și caii păscând prin pășunile verzi, totul părea rupt dintr-un tablou,  tablou care parcă o înveselea puțin.

– Tată, de ce există războaie? Dacă nu ar exista, oamenii nu ar muri, iar noi nu ar fi trebuit să plecăm…, spuse Adela cu tristețe în glas.

– Draga mea…, însă tatăl nu știa ce să-i răspundă.

Fără să mai aștepte ea însăși un răspuns, Adela și-a întors privirea din nou la drum, dar fără să mai vadă cu adevărat peisajul pe care îl admirase înainte. Mintea ei era departe, la locurile unde își petrecuse copilăria, la străzile pe care se jucase, la pădurea în care mergea cu Rareș. Dar la orice se gândea, în mintea ei tot își făcea loc acel cuvânt orbil: RĂZBOI.

Părinții Adelei purtau o discuție din care Adela nu înțelegea aproape nimic.Vorbeau despre regi și duci, despre țări ale căror nume nu puteau fi pronunțate de fată. Ocazional, în discuția părinților se mai aducea în vorbă cuvântul „război”.

Curând, pe fată a luat-o somnul. Din discuția părinților mai prindea doar frânturi de cuvinte. Peisajul a început să i se contureze din ce în ce mai neclar în față, până  când a adormit. Mai târziu, după încercări eşuate de a cădea pradă somnului, reintră în salon, unde părinții ei o așteaptau îngrijorați. Aceștia îi spun să ia un loc pe scaunul de lângă șemineu. Tatăl ei îi explică răspicat, cu tristețe în voce, faptul că trebuie să plece la București. Aceasta ascultă pentru un moment și se ridică, ieșind din cameră cu privirea în podea.

Copila urcă grabită scările spre camera ei, zâmbetul viu îi păli ca o floare în bătaia vântului de toamnă. Aceasta își scoate valiza și începe să împacheteze bagajele pentru plecarea spre capitală. Uitându-se în dulap, observă o rochiță de un galben pai, neștiind dacă va mai putea vreodată să o poarte…

Întrebările dispar când o aude pe mama ei vorbindu-i de cealaltă parte a ușii. Adela, auzind vocea mamei, se lasă purtată de trenul copilăriei, amintindu-și de poveștile spuse de către mama ei lângă șemineu. Ȋşi amintea, de parcă ar fi fost ieri, modul în care mama sa îi vorbea încetişor despre prințese și feți-frumoși, despre balauri și pitici veseli și își simțea inima cum se umple de nostalgie.

Lătratul lui Toto o aduce la realitate… începe iar să împacheteze. Își pune în valiză pantofii preferați, ajungând, într-un final, și la o pereche de opincuțe pe care le purtase  atunci când își rănise glezna. Fata își amintește de momentele frumoase petrecute cu Rareș, pe ascuns, și simte cum un strop de fericire se întinde ca o pată de cerneală în sufletul ei. Aceasta își completează bagajul cu restul hainelor și închide geanta, în timp ce o lacrimă fierbinte i se prelinge pe obraz.

Fata coboară grăbită scările și ajunge în curte, unde o aștepta familia ei în automobil. Adelei îi plăceau excursiile lungi, făcute împreună cu tatăl ei în zilele însorite de vară. Era o mașină de culoare albicioasă, cu roți mari, ce o făceau să pară și mai grozavă. Bucuria i-a fost scurtă când și-a dat seama că trebuie să plece, mai ales așa de departe de casă…

Cu cât se depărta mai mult de locul atât de drag sufletului ei, cu atât inima începea să-i bată mai tare, de parcă era strânsă într-un pumn. Natura nu mai era ca în vremurile copilăriei, când Adela stătea sub salcia pletoasă din spatele curții și citea cărti care, la prima vedere, păreau anoste, dar, intrând adânc în poveste, te cufundau în lumea tainică a literelor. Pentru fată, cuvântul „război” ștergea toate culorile pe care toamna le-a oferit cu dărnicie. Lacrimile seci ale fetei, revărsandu-se pe obrajii săi palizi, puteau umple un întreg lac.  Mașina mergea cu viteză pe drumurile cu arborii uscați pe jumătate. Parcă și ei aflaseră de începerea războiului. Animalele fugeau speriate și dezorientate de pericolul evident către apele care fremătau parcă furioase din cauza a ceea ce urma să se întâmple. Văzând pădurea, și-a adus aminte de locul secret în care își petrecea timpul cu Rareș.

Adela, gândindu-se la băiat, se întreaba ce este de fapt între ei… o poveste de dragoste sau o amiciție sinceră… Reflectând la momentele petrecute cu Rareș, momentele în care se priveau în ochi adânc, de parcă erau singuri pe lume, își dădu seama că ei semănau cu soarele și luna… atât de diferiți, dar totuși nu puteau trăi unul fără celălalt; aceasta și-a dat seama că ea simte mai mult pentru Rareș și că îi va fi greu să stea departe de el.

Mergând pe drumul îngust, au ieșit într-un final în câmp deschis, unde văzu două corturi pe marginea drumului. Dintr-unul a iesit o bătrânică, mică de statură, cu un batic viu colorat pe cap și un șorț cu bănuți aurii cusuți la brâu. Adela nu i-a oferit prea multă atenție, până ce aceasta nu s-a oprit în fața automobilului, forțându-i să oprească brusc. Femeia înaintează spre marginea mașinii și se oprește în fața fetei. Parcă smulgând-o din gândurile ei, o roagă să-i întindă mâna. Tatăl încearcă să o facă pe bătrână să se îndepărteze, dar Adela parcă nu îl aude și îi întinde palma, în speranța că va afla ceva despre viitorul ei alături de Rareș. O liniște asurzitoare cuprinde întregul loc. Pe fața bătrânei se putea citi teama, iar Adela întrebă nedumerită ce s-a întâmplat. Femeia îi spune, tremurând, că viața fetei o sa fie schimbată fundamental… așa cum nici nu își poate imagina.

Bariera Giurgiului apare… Mii de oameni se înghesuiau pentru a intra în „Orașul Cetate”, București, unde aveau protecție sporită. Au ocolit mulțimea și au intrat în oraș cu ajutorul tatei care era un om influent în comunitate. În spatele lor, oameni speriați se străduiau să pătrundă în oraș, la fel ca ei.

Pe durata războiului, Adela și tatăl ei aveau să locuiască într-o casă de pe strada Batiștei. Gândurile fetiței curgeau ca apa unui râu:

– Tată, cum va arăta casa noastră cea nouă?

– Din câte am auzit, este o casă mare și elegantă, lângă un minunat parc străjuit de magazine frumoase.

Fetița începu să-și imagineze casa înaltă, cu ferestre largi și un acoperiș generos ce umbrește o parte din curtea somptuoasă, străjuită de doi tei vânjoși și gard viu, înalt și verde. Casa era înconjurată de o grădină plină de trandafiri roșii, panseluțe mov și galbene, ce împrăștiau un parfum floral puternic, spre bucuria locuitorilor casei și a vecinilor. De la intrarea în casă, puteai remarca holul lung și îngust, dar suficient de spațios, continuat de o scară spiralată, cu mâna curentă elegant executată din trandafiri metalici frumos modelați. Holul deschidea spațiul către sufrageria mobilată clasic, cu draperii de catifea mov, în care trona un frumos șemineu interbelic. Lângă sufragerie, se afla bucătăria cu toată vesela necesară.

În imaginația fetei, la etajul casei se aflau dormitoarele mari, frumos mobilate, cu paturi cu baldachin și cu saltele confortabile. Camera ei era un loc magic, plin de cărți și de jucării, care avea un frumos balcon franțuzesc din care putea privi grădina și vecinătatea.

Deodată, mașina în care se afla Adela, lovește o groapă, lucru care o trezește la realitate. Pentru prima dată, observă străzile marii capitale, relativ înguste și pline de oameni triști și îngândurați. Magazinele de toate felurile trag obloanele, străzile fiind străbătute de mulți oameni care mergeau pe jos spre destinații necunoscute. Trecând pe lângă ei, mașinile furnicau bulevardul, amplificând sentimentul de nesiguranță și de teamă crescândă al Adelei.

Observă că oamenii erau îmbrăcați modest. Femeile purtau rochii de in de diferite culori și opinci albe. Bărbații purtau jachete și pantaloni de piele, cămăși de in și opinci de piele întoarsă. Cei bogați se remarcau prin hainele lor elegante și, evident, mult mai scumpe. Orașul era animat și se simțea agitația și panica pentru că Bucureștiul se pregătea de războiul iminent. Din siguranța mașinii, Adela vedea cum oamenii își strângeau lucrurile și căutau ascunzători pentru ele. Gândurile ei erau alături de cei care se agitau pe străzi în disperarea de a se salva.

Trupele se pregăteau pentru apărarea capitalei și pentru ofensiva armată împotriva atacatorului. Camioane cu soldați traversau bulevardele în grabă.

Deodată, Adela aude un micuț băiețel strigând: „A venit războiul!” Un fior de frică străbătu sufletul Adelei. Nu-și putea închipui cum va continua viața ei. Trebuia să iasă din zidurile imaginației confortabile și să înfrunte realitatea dură ce urma. Se gândea ce va face când va trebui să iasă din mașină, unde se va duce sau dacă va ajunge cu bine la casa din gândurile ei…

Pe străzile din București, în drum spre reședința ei, Adela observă îngrozită lumea plină de rumoare. Oamenii mergeau cu privirea ațintită în jos, speriați de ceea ce știau că va urma. Obloanele caselor erau închise și lămpile de prin case erau stinse ori poate ascunse în mari globuri de sticlă mată. Nicio casă nu era prea înaltă, însă varietatea neprevăzută a arhitecturii, mărimea neobișnuită a ferestrelor, amestecurile de frontoane grecești și chiar ogivele făceau ca strada bucureșteană să pară pentru Adela o caricatură a unei străzi italiene.

Din străzile înțesate de patrule, se zăreau curți pline de copaci bătrâni, curțile marelui sat ce era atunci capitala. Vântul scutura după popasuri egale coroanele pomilor, creând un tumult neprevăzut.

Ajunsă acasă, revăzu cu aceiași ochi clădirea cu un singur cat, așezat pe un scund parter, cu  geamurile pătrate acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de catedrală. Partea de sus privea spre stradă, cu patru ferestre de o înălțime absurdă, formând în jurul lor câte o rozetă gotică, deși deasupra lor zidăria scotea tot atâtea mici frontoane clasice, sprijinite pe câte două console.

Pe treptele casei se odihnea ziarul „Adevărul”, bombardat el însuși de știrile despre război. L-a ridicat și a intrat în casa somptuoasă a familiei sale. A început să citească ziarul, așezată pe sofaua vișinie de catifea a salonului grandios, speriindu-se de toate titlurile legate de război. Citind printre rânduri, a observat că era vorba despre Bătălia de la Turtucaia, soldată cu multe victime. Țara noastră pierduse din cauza numărului redus de soldați și a armamentului necorespunzător.

Pentru a hotărî soarta țării în legătură cu războiul, întrunirea ce fusese anulată s-a reorganizat într-o duminică, la orele 10 dimineața. La Consiliul de Coroană ce avusese loc la palat, participase întregul guvern, șefii de partid, foștii prezidenți de consiliu, domnul Petre Carp, Titu Maiorescu și Teodor Rosetti, actualii și foștii prezidenți ai corpurilor legiuitoare, domnul Basil Misar, prezidentul senatului care lipsea din țară. Printre toți acești domni, se afla și tatăl Adelei, domnul Baciu, care își pregătise riguros discursul.

Armata austro-ungară învingea Țările Române, iar soldații se retrăgeau din cauza condițiilor precare: lipsa hranei, a spitalelor, a medicilor și, mai ales, a armamentului.

Iminenta ocupație a Bucureștilor care, la început, îi părea Adelei un vis urât devenea, din zi în zi, o tristă realitate. Orașul tăcut și gol găzduia doar soldați obosiți, în retragere. Singurul zgomot pregnant era bubuitul amenințător de tun. Soldații vindecați evacuau spitalele, dar se întorceau apoi de pe front cu răni mai grave. Intrarea trupelor germane imperiale în București a fost întâmpinată de reprezentanții țărilor neutre. Principele de Schaumburg-Lippe ținuse neapărat să revină în România ca învingător, pentru a răzbuna umilința plecării sale. Lumea nu ieșise din casă de teamă să nu întâlnească soldații nemți în marșul lor triumfal, defilând pe Calea Victoriei.

Bucureștiul își schimba înfățișarea de la un ceas la altul. Calea Victoriei era străbătută și zdruncinată de automobile, de camioane în plină viteză, infernale… și ca mărime, și ca zgomot. Căștile germane alternau cu fesurile turcești și cu șepcile bulgare. Singurele uniforme românești ce se mai zăreau erau acelea ale sergentului din oraș și ale jandarmului pedestru. S-au smuls hârtiile albastre din ferestre și s-au aprins iarăși felinarele ca în vremurile de pace.

Adela nu putea suferi umilința de a se ști stăpâniți de germani, dar și mai nesuferită era senzația de a fi stăpâniți de tâlhari. Ura cea mai mare era împotriva Brătienilor, fiindcă dânșii au provocat războiul. Dacă în primele zile ale ocupației viața era aproape normală, cu fiecare zi ce trecea, mâna de fier a învingătorului se simțea mai grea. Crăciunul nemțesc a fost sărbătorit cu brazi tăiați din Parcul Carol, la biserică nu se mai pomenise numele familiei regale, firmele prăvăliilor au început să fie scrise jumătate pe românește, jumătate pe nemțește. Adela s-ar fi răzvrătit, dar știa că trebuia să aibă răbdare.

Pe 2 ianuarie, au început rechizițiile sau, mai bine zis, hoțiile, acum oficiale: unii au păstrat 15 kg de zahăr, alții au fost siliți să ducă grâul și porumbul la oraș, cinci vite cornute pentru abator sau 40 de oi. Era atât de frig, încât și soldații germani degerau pe străzi. Inițial au cerut de la Poliția Română pături, cămăși bărbătești, blănuri, dar, văzând că nu s-au strâns nici jumătate dintre lucrurile cerute, au pornit din casă în casă să și le ia singuri. Cozonacii și prăjiturile au fost interzise, în afară de zilele de sâmbătă și miercuri, când deveneau un adevărat răsfăț. Alimentele se dădeau pe cartelă, chiar și viitoarele recolte urmau a fi ale germanilor.

De când cu ocupația germană, Adela cunoscuse trei sentimente față de vrăjmași, unul mai străin decât altul. Prima oară a fost covârșită de simțământul de umilință, a doua oară de cel de răzvrătire, iar în ultimul rând, de ura care îi deprima sufletul. Brusc, poezia lui Macedonski, ce i se părea cândva că redă așa de bine ura, acum i se părea incoloră pe lângă ceea ce simțea ea. Prăpădiseră țara, sfărâmaseră armata, își băteau joc de ea și de oameni. Adela nu se putea gândi la clipele în care vor fi și ei umiliți si batjocoriți.

Era târziul anului 1917. Adela simțea cum sfârșitul lumii se apropia, dar totul era calm și bine în cea mai fortificată capitală din Balcani, Bucureștiul. Orașul era plin de oameni liniștiți, care nu băgau de seamă situația războiului, deoarece fortificațiile  orașului țineau piept trupelor austro-ungare. Însă, pe 12 septembrie, acest lucru s-a schimbat. Sute de avioane germane și austro-ungare au decolat cu destinația  București… Cerul era negru, bombele picau, iar oamenii fugeau mai panicați decât oricând. Sute de suflete se stingeau pe străzile pline de  teroare ale Bucureștiului. Orașul devenise o fantomă. Bulevardele aglomerate au ajuns niște pustietăți cu trupurile neînsuflețite ale oamenilor aflate pe jos. Tot ce se mai auzea din oraș erau bocetele oamenilor și clopotul sumbru al Mitropoliei care alarma un nou atac. Soldații români alergau în toate direcțiile să acorde ajutor. Ziarele descriau șocul Reginei Maria față de starea războiului și mulți cetățeni începuseră să își piardă speranța pentru o patrie liberă. Familia Regală  se ruga pentru soarta țării, iar Regina Maria vizita spitalele pline de răniți. Adela era înfricoșată când auzea de trupele austro-ungare și de atrocitățile pe care le comiteau față de români. România devenise un câmp de luptă pentru Puterile Centrale și pentru Aliați. Familia Baciu se afla în reședința lor din București, baricadați în propria casă, cu luminile stinse. Toți stăteau îngrijorați și se rugau să nu pățească ceva. Adela se afla în camera ei și citea o carte, cu gândul pierdut. Era ultimul lucru primit de la bunica ei înainte de a muri. În acel moment,  cel mai mare bombardament din istoria Bucureștiului a început. Bombele picau pe casele oamenilor ca o furtună. Familia Adelei și-a dat seama că propria casă nu îi mai poate salva și au fugit din căminul lor cu toate lucrurile pe care le puteau lua. Ce nu știau ei era faptul că invazia Bucureștiului începuse. Defensiva impenetrabilă a capitalei fusese sfărâmată. În timp ce Familia Baciu ieșea din casă, o divizie germană i-a ochit. Germanii au început să tragă înspre direcția Adelei, nimerind-o în picior. Ea a căzut imediat jos, iar  Domnul Baciu a trebuit să fugă cu ea, cu mâinile pline de sânge. Adela și-a pierdut cunoştința, trezindu-se după câteva zile dezorientată, într-un pat de spital. Tatăl său apare în fața ei, neliniștit, și îi spune:

– Adela, fiica mea dragă, știu că durerea te doboară! Trebuie să reziști! Trebuie!

– Tată, mă doare piciorul. Ce s-a întâmplat? întrebă fata, dar toată lumea tăcea.

Adela încearcă să își miște piciorul și simte o durere groaznică:

– Au! Piciorul meu, tată! Mă doare! Nu mai pot!

– Stai liniștită, Adela, vei fi în regulă. Ai fost împușcată în picior, dar am reușit să luăm trenul către Iași.

– Iași…? întrebă Adela confuză.

– Da, spuse tatăl oftând, germanii au cucerit Bucureștiul și majoritatea țării.

Adela începe să audă un singur cuvânt din nou și din nou: „Război!”

Câteva zile mai târziu, Adela încă stătea în spital. Fata începea să aibă vedenii  și mari dureri de cap. Familia Baciu era îngrijorată de situația fiicei lor. Spitalul era plin de cadavre și nimeni nu se mai chinuia să le ridice. Iașul devenise un focar de boli și viruși, iar străzile erau pline de șoareci purtători de ciumă și tifos. Adela devenea din ce în ce mai speriată, iar familia ei se aștepta la ce e mai rău. Dar, în ciuda evenimentelor, ca prin minune, Adela începe să se simtă mai bine și își revine.

Clipele grele au trecut… Ȋntr-o zi, pe când soarele îi zâmbeşte, Adela stă ghemuită în colţul trăsurii care îi duce pe ea și pe tatăl său în Sinaia. Îşi frânge cu emoţie mâinile… Dacă nu îşi va aminti protocolul?

– Adela, suntem la Peleş! o trezeşte glasul cald al tatălui.

Fata coboară treptele trăsurii. Încearcă să cuprindă priveliştea dintr-o privire, dar ochii îi rămân aţintiţi asupra unui grup vesel de femei, dintr-o grădină de crini. Între ele se remarcă graţia şi distincţia uneia singure. Are în faţă un şevalet şi stă în centrul grupului.

– Haide, draga mea! Ni te alătură!

Regina i-a vorbit. Cu paşi stângaci, Adela se apropie. Îşi pleacă timid fruntea, își încrucişează picioarele, cum repetase de atâtea ori, şi face o reverenţă.

–   Majestate, sunt atât de fericită să vă întâlnesc! Trăiesc un vis!

–   Esti foarte generoasă! spuse Regina Maria, apoi rupse cu grijă un crin alb şi i-l întinse. Tatăl tău mi-a vorbit mult despre tine. Ştii, este unul dintre eroii noştri. În aceşti ultimi ani, a servit binele ţării cu mult devotament.

În timp ce îi vorbea, regina a luat-o protector de braţ şi a condus-o prin grădină, spre treptele de marmură ale palatului.

–   Măria Ta, a prins glas Adela, curajul tatei a fost inspirat de Domnia Voastră. Sunteţi un model pentru noi toţi. Am trăit cu sufletul la gură fiecare zi în care v-aţi aflat în zona frontului.

–  Măcar atât am putut să fac şi eu pentru sărmanii răniţi. Ei sunt adevăraţii eroi ai neamului nostru. Dar să revenim! Ştiu de la tatăl tău că mergeţi spre Alba Iulia…

–  Da! Tata şi eu vrem să fim acolo la Proclamaţia de Unire a Transilvaniei cu Regatul României.

–  Va fi grandios! a oftat regina. Obligaţiile… ne reţin în Bucureşti, pe mine și pe rege, pe 1 Decembrie, a spus cu tristeţe nemascată în voce. Dar… ştiu! Tu vei fi ochii şi urechile mele la ceremonia din Alba Iulia. Când vă întoarceţi, facem schimb de impresii, a spus chicotind de bucurie.

–  Maiestate, este o onoare imensă pentru mine! Fiţi sigură că nu voi omite nicun amănunt!

În faţa lor, uşile masive ale castelului s-au deschis cu zgomot. Au trecut pe sub ancadramentele de piatră sculptate şi au pătruns pe un tărâm fermecat pentru Adela.

Ȋntoarsă la Bucureşti, după acele clipe încărcate de emoție, familia Baciu se gândeşte să meargă în vizită la niște prieteni de familie care stăteau în Iași… Acel oraş atât de  încărcat de amintiri. În momentul în care ajung la reședința familiei Ionescu, ei sunt primiți cu bucurie. Părinții Adelei încep să vorbească la masă cu gazdele despre situația războiului și despre momentul în care aliații urmau să vină sigur în ajutorul lor. Adela se scuză și iese în grădina vilei pentru o gură de aer. Acolo întâlni  un  băiat chipeș care planta flori. Băiatul era înalt, cu părul brunet, cu ochi verzi pătrunzători și față măslinie. Adela, pentru o clipă, a crezut că îl cunoștea.

– Bună! spuse Adela.

– Bună ziua! zise băiatul confuz.

– Simt că te cunosc de undeva… Ne-am mai întâlnit?

– Cred… pe dumneavoastră cum vă cheamă?

– Adela…, spuse ea emoționată.

– Rareș, grăi băiatul.

– Stai! Rareș?! Adela îl îmbrățișă pe Rareș.

– A trecut așa de mult timp! plânse Adela.

– Eu nu te-am uitat niciodată, spuse Rareș fericit.

Din ziua aceea, ei au început să își petreacă tot timpul împreună, povestind despre anii petrecuți departe unul de altul. Adela și-a dat seama că îl iubește pe Rareș. Într-o zi, pe când ei stăteau în grădină și vorbeau, ea i-a spus:

– Rareș… vreau să-ți mărturisesc ceva, eu mereu te-am iubit, spuse Adela rușinată.

– Și eu, zise Rareș, fiind la fel de rușinat.

Ochii celor doi se întâlnesc și ei se sărută.

Peste câteva zile, timpul iar s-a oprit în loc… Adela a ajuns la București, tristă, deoarece nu avea să îl mai vadă curând pe Rareș. Aceasta, mergând cu trăsura, auzi pe strazi strigându-se, cu fericire în glas: „Trăiască România Mare!” După ce trăsura se opri, ea întrebă un trecător care este motivul pentru care toată lumea era atât de fericită, iar acesta îi răspunse: „Domniță, ani buni, țara noastră a fost despărțită, dar acum poporul nostru se unește sub un singur drapel.” De aceea suntem toți plini de bucurie și emoție! De aici înainte, inimile noastre vor bate ca una singură! De astăzi, neamul nostru va fi unit pentru totdeauna!

Fascinată de cele auzite, Adela se repezi la tatăl ei și îl întrebă dacă poate să o ducă și pe ea la Marea Unire. Tatăl începu să râdă și îi explică că Marea Unire nu este un loc, ci este un eveniment care se petrece la Alba Iulia. Fata insistă să îl însoțească pe tatăl său, iar el îi promise că o va duce, să trăiască și ea, alături de toți românii, bucuria atât de așteptată de întreaga nație.

A sosit și ziua de 1 Decembrie 1918 și, odată cu ea, soseau la Alba Iulia mii de oameni pentru care marele eveniment istoric era poate cel mai important din viața lor. Ajunsă în gara orașului, Adela deveni nerăbdătoare și emoționată. Observă o caleașcă mare care îi așteptă pe ea și pe tatăl ei. La îndemnul tatălui, urcară împreună în caleașcă și merseră până în fața primăriei orașului. Acolo, românii… cu mic, cu mare, îmbrăcați în straie de sărbătoare, erau adunați pentru a trăi aievea ceea ce își doriseră dintotdeauna. Era clipa în care visul tuturor românilor devenea realitate, era momentul pentru care eroii neamului își pierduseră viețile în bătălii, era secunda istorică în care românii deveneau o națiune stăpână pe propriile forțe.  Cu toții au fost invitați să asculte discursurile celor care au participat la bătălii și războaie, care și-au pus viața în slujba țării și care acum întelegeau că lupta lor nu fusese în zadar. Marea Unire era încununarea supremă a țelului românilor, indiferent din care zonă proveneau.

Toți românii, din toate colțurile țării, se adunaseră cu entuziasm și cu inimi însuflețite de dragoste față de patrie, că să dea mâna unii cu ceilalți și să sărbătorească împreună într-o țară unită.

Atunci, bătrânul Miron, ce avea unul dintre picioare amputat, este ajutat de mulțime să se deplaseze până în tribună. Când începe să vorbească, în piață se lasă o tăcere copleșitoare:

– Când am plecat să lupt pe front, în sufletul meu s-a produs un amestec de jale și de bucurie. Totuși, am considerat cel mai de cuviință să mă înrolez în armata română. Chiar dacă mi -am lăsat acasă familia, cum știu că ați făcut și voi, știu că a fost cea mai bună hotărâre pe care aș fi putut să o iau. Având în vedere că am luptat cu speranță și încredere în acest popor, nu mi-a fost prea greu să îndur viața din timpul războiului, însă, în momentul în care am fost lovit mișelește  de către unul dintre dușmani, direct în coapsă, cu vârful sabiei, am simțit că vreau să renunț. Cu ajutorul camarazilor de pe front, apoi datorită medicilor care m-au îngrijit cu mult devotament, am rezistat și am supraviețuit. Nu am renunțat și m-am întors pe front să ajut în continuare, așa cum am putut. Și sunt sigur că fiecare dintre voi ați fi procedat la fel.

La această remarcă, un om din mulțime chiuie în semn de aprobare.

– De acum înainte, ne vom bucura cu toții de o Românie unită, liberă și puternică, pentru care am făcut atâtea sacrificii! exclama Miron. De acum, vom putea să ne ajutăm unii pe alții, ne va fi mai ușor sa ne afirmam! Trăiască România dodoloaţă!

– Trăiască România dodoloaţă!, aclamă și mulțimea, impresionată de discursul bătrânului, în care se regăseau.

Puține episoade ale istoriei rămân atât de adânc ancorate în memoria colectivă. Cerul privea lung înspre piața din Alba Iulia, bucuros pentru Marea Unire a românilor, ca un martor din veșnicii al istoriei neamului nostru.

În scurt timp, spre uimirea Adelei, tatăl ei fusese invitat să rostească câteva cuvinte despre importanța și grandoarea evenimentului. Adela auzi, cu această ocazie, despre teritoriile ce aveau să se unească într-o singură țară liberă și independentă. Acestea erau Basarabia, Țările Române, Transilvania, Bucovina și Moldova. De afară se auzeau urale de neoprit, iar când privi pe geam, văzu miile de patrioți cu steaguri în mână, strigând cu frenezie: „Trăiască Marea Unire!”

Coborî și ea în mulțime, unde zări un chip familiar. Era Rareș… Alergă înspre el, nevenindu-i să creadă ochilor, cu o lacrimă curgându-i pe obraz, îl luă în brațe și îl strânse cu putere. Tatăl ei zări întâmplarea de la scena oficială, iar prima lui reacție fu una de furie. Dar își aminti imediat ce făcuse Rareș pentru fiica sa. Se calmă, înțelegând că sufletul și bunătatea unui om nu depind de valorile materiale sau de trepte sociale. Pentru Adela, viața părea împlinită, perfectă în acele momente, la fel era și pentru Rareș, precum și pentru toți românii adunați în inima Ardealului. După ce tatăl ei își încheie discursul, se îndreptă spre Adela și îi spuse:

– Mergi cum te îndrumă inima, eu te voi susține mereu, indiferent de deciziile tale. Sunt sigur că sufletul tău știe să aleagă mai bine decât mine!

De atunci, familia Adelei și restul românilor treceau prin greutățile vieții ca o singură ființă, compusă din cele mai puternice elemente de pe pământ, ce caută necontenit zborul spre înalt… spre gândul împlinit…

Adela, alături de prietenul ei Rareş, la fel ca alţi tineri de vârsta lor, aşteptau un alt moment important  al viitorului ţării… Ȋncoronarea și promisiunea unui vis ȋmplinit…. Visul lui Rareș de a deveni un soldat de nădejde. Cuvântul ,,război” ȋncă mai era pe buzele tuturor, iar faptul că o mare parte dintre bărbaţii apţi de luptă ar putea pleca pe front o făcea pe Adela să aibă gânduri ȋntunecate.

Zborul timpului cheamă cu el amintiri și speranţe… şi ziua ȋndelung aşteptată… Duminică, 15 octombrie 1922, o zi ploioasă de toamnă, o zi de care o lume întreagă îşi aminteşte şi care a umplut paginile de istorie, dar, cel mai important, ziua în care Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost încoronaţi ca regi ai României Mari.

Încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria va rămâne pentru totdeauna în inima românilor cel mai important moment istoric care a fost precedat de o suită de evenimente și acţiuni, precum definitivarea constructiei denumite „Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia”.

Drumul Regelui Ferdinand spre încoronare nu a fost un simplu drum, ci o amplă pregătire a evenimentului care a consfințit constituirea României Mari.

Și pentru că orice eveniment de o asemenea anvergură necesită timp de pregătire, aşa s-a întâmplat şi atunci. Momentul care a rămas în istoria unei întregi planete a început să fie pregătit încă de la sfârşitul Primului Război Mondial, din timpul guvernării lui Alexandru Averescu.

Odată cu povestea încoronării, am aflat şi povestea catedralei care face mândria oraşului Alba Iulia. Catedrala Reîntregirii sau Catedrala Încoronării a fost ridicată special pentru acest moment istoric, întrucât acesta necesita un locaş de cult special, unde să aibă loc slujba religioasă în care trebuiau să fie sfinţite simbolurile regale şi în faţa acestui loc trebuia să fie ceremonia încoronării.

Construcţia acesteia a început în a doua zi de Paşte, la sfârşitul lunii martie a anului 1921, iar spre sfârşitul anului, era ridicată chiar şi clopotniţa. Adela a fost acceptată și s-a deplasat împreună cu Familia Regală pe şantierul de constructie, fiind interesaţi de construcţia cât mai rapidă a catedralei.

Acolo l-a zărit pe prietenul ei, Rareș, care lucra alături de alți muncitori. I-a făcut semn cu mâna, iar el a văzut-o. S-a ridicat în picioare și a strigat că o așteaptă la gară, în Alba Iulia. Pregatirile de încoronare au presupus și realizarea drumului care leagă gara de Cetate, pentru accesul mai uşor al coloanei oficiale. De asemenea, a fost dărâmată o parte din Bastionul Mihail şi o parte a fortificaţiei, pentru a crea panorama vestică a cetăţii. Oraşul a fost, astfel, înfrumuseţat, Adela fiind uimită de hărnicia oamenilor care munceau cu zâmbetul pe buze pentru a fi totul gata la timp.

Cu o lună mai târziu de cât era programată încoronarea, în data de 15 octombrie 1922, ora 9.00, o dimineaţă ploioasă de duminică, Familia Regală a ajuns la Alba Iulia în gara special amenajată pentru ei. Aici au fost întâmpinaţi de prim-ministrul Ionel Brătianu şi de primarul oraşului din acea perioadă. Iar pentru a primi regimul cuvenit, cei doi regi, împreună cu Prinţul Carol şi soţia sa Elena, au fost transportaţi în două caleşti până la catedrala unde erau aşteptaţi de mii de oameni.

Adela, împreună cu Rareș Dumitrescu, au fost acceptați într-o trăsură din coloana oficilă de trăsuri care însoțeau perechea regală.

Încet, istoria începea să se rescrie, iar România urma să aibă un nou rege şi o nouă regină. Aşa cum era de aşteptat atât slujba sfinţirii coroanelor, cât şi încoronarea au fost emoţionante. Cum era normal, regele a primit coroana de la preşedintele senatului şi şi-a aşezat-o singur pe cap. Regina, îngenuncheată, îşi aştepta coroana din aur. Regele Ferdinand i-a pus coroana pe cap, a ridicat-o de jos şi a sărutat-o pe frunte.

Adela, alături de alte domnișoare, au început să plângă. Nu știau de ce. Dar simțeau, asemenea sutelor de mii de români, că s-a întâmplat ceva nemaîntâlnit pentru neamul românesc! Ceva unic și irepetabil! Iar ea, Adela, era acolo! O vibrație ce pornea din toate sufletele când au strigat „Trăiască Regele!” a făcut-o să simtă voința de neoprit a românilor ! Toto, câinele ei drag, se uita la stăpâna lui, neînțelegând ce se întampla.

Voința de a fi liberi și uniți! După festivitatea de încoronare, cei doi regi, alături de încă aproximativ 400 de invitaţi, s-au îndreptat spre Sala Unirii, unde se servea dineul oficial.

După terminarea dineului, Familia Regală a ieşit în partea de vest a cetăţii, unde a avut loc o impresionantă paradă militară, la care au participat 50.000 de soldaţi. Onorul a fost dat de rege şi de regină, fiecare călărind în faţa regimentelor proprii. Regele a fost însoţit de Regimentul I Vânătorii Regelui Ferdinand, iar regina a fost însoţită de Regimentul Roşiori Regina Maria. La sfârşitul paradei, Familia Regală şi invitaţii au părăsit Alba Iulia.

Simbolul care a fost sfinţit în dimineaţa încoronării a fost coroana de oţel a unchiului lui Ferdinand, Carol I, cu care a fost încoronat în 1881 ca primul rege al României. Coroana a fost făcută din oţelul de la un tun turcesc, capturat în timpul Războiului de Independenţă, de la turci.

În timp ce Ferdinand a preferat să folosească coroana unchiului său, pentru Maria, a fost comandată o coroană specială, la o casă de bijuterii celebră, din Paris, iar aurul a fost donat de un proprietar de mină din Apuseni, mai exact, 1,8 kg. Pe cât de specială şi de valoroasă, pe atât este de plină de simboluri.

Rareş Dumitrescu a trebuit să plece urgent de la festivitate, deoarece firma care asigurase transportul feroviar al Familiei Regale a anunțat o alunecare de versant pe traseul liniei ferate care trebuia remediată. Rareș Dumitrescu a privit-o în ochi pe Adela cu acea candoare pe care doar puritatea cristalină a unui izvor de munte îl poate da și a plecat la reparația anunțată. Adela a aflat după o săptămână că Rareș Dumitrescu fusese prins sub un versant ce a luat-o la vale. A murit încercând să salveze un alt om din echipa sa. Reparațiile la calea ferată și consolidarea versantului s-au încheiat în termen. Familia Regală putea folosi în condiții de siguranță trenul pentru întoarcerea în capitală.

Adela a văzut atunci pentru prima și ultima dată orașul Alba Iulia. În timp, a vizitat multe alte oraşe din Europa, dar toate i s-au părut fade, fără suflet, fără simțire… În timp, a încercat să își înăbușe sentimentele de dor față de plaiurile natale, dar, ca un vulcan, ele au răbufnit în afară. Și-a părasit familia și s-a înrolat pe front.

Pentru a nu fi găsită de familia care o căuta, şi-a luat un nou nume… şi a plecat la luptă pentru ea şi pentru români… pentru românii ei, asemenea Mariucăi din povestea de altădată, spusă la ceas de seară şi acum nepoților de acei bunici al căror suflet tresaltă la amintirea clipelor de demult.

Și au trecut iar anii… Într-o zi frumoasă și liniștită de toamnă, o altă bunică stă pe veranda casei de la țară, citind în ziarul „Evenimentul” un articol despre Măriuca, o mică eroină din Primul Război Mondial. Ȋi răsar lacrimi în ochi, istorioara despre viaţa fetiței trezeşte emoţii… cuvântul duce mai departe amintiri, caută o cale pentru a povesti tuturor despre români, despre curajul şi inima lor…