Micul mare erou – Capitolul 33

Micul mare erou – Capitolul 32
noiembrie 30, 2018
Micul mare erou – Capitolul 34
noiembrie 30, 2018

Micul mare erou – Capitolul 33

Speriată, Adela îl mângâie pe Toto. Fata uită faptul că nu mai ştie drumul spre casă şi că a început războiul.

Rareş, neştiind ce s-a întâmplat cu Adela, se duce în căutarea ei. Mergând şi mergând, acesta o găseşte la periferia oraşului, înfricoşată şi îngândurată; băiatul o ia de mână, încercând să o liniştească. Toto se atinge de ei, inspirându-le curaj.

În drumul lor spre casă, cei doi copii discută despre ce se va întâmpla cu ei, care va fi soarta acestora şi cum se vor descurca în continuare. În acelaşi timp, Toto inspecta locul, pentru a nu fi atacaţi de vreun soldat. Le era teamă de soarta pe care o vor avea părinţii lor: taţii şi bunicii să nu fie sacrificaţi în război, iar mamele să nu fie luate ostatice de către soldaţi.  Dacă vor avea de unde să îşi procure mâncarea, nedorind să piară de foame, când vor mai avea timp să se joace şi să se întâlnească, fiind despărţiţi de către destinul acestora. Va mai exista conflictul între familia Baciu şi Dumitrescu? Va fi concediat neamul lui Rareş sau aceştia se vor axa pe război?

Totuşi, Rareş şi Adela sunt optimişti şi speră că familia lor nu o să păţească nimic şi că totul se va termina cu bine!

Războiul îşi anunţa prezenţa prin zgomote lungi de salve. Acesta era crud, nemilos si nedrept. Toata lumea era speriată, familia Baciu nu știa ce să facă în privinţa fetei care nu mai venise acasă. Tot ceea ce se vedea era praf negru, foc și oameni plângând sau luptând din răsputeri. Aceştia se ascundeau prin grote sau prin ruinele caselor dărâmate de război. În data de 14 iunie, era apogeul neantului: un foc de tun deschidea îndrăzneţ porţile spre pieire.

Soldaţii se luptau din greu, încrâncenându-se în glodul cleios, fiind plini din cap până-n picioare de mâzga pământului, dar totuşi continuau să lupte şi încercau să răzbată pentru patria şi pentru libertatea ţării lor, ştiind că acasă îi aştepta familia cu lacrimi în ochi.

Locuitorii fugeau, erau îngroziţi de ce se întâmplase în liniştitul lor oraş. Suferinţa se vedea pe faţa fiecărui om nevinovat. Mamele încercau să îşi salveze copiii, atmosfera era una pe care nu ai vrea să o simţi. Războinicii erau puşi sub o presiune foarte mare, ştiind că, dacă nu dau tot ce e mai bun şi îşi adună toate forţele, aceştia vor dezamăgi românii, poporul lor.

Armata austro-ungară era o adevărată ameninţare, dar nici românii noştri nu se lăsau mai prejos. Ploaia de gloanţe, săgeţi, grenade şi multe altele mai răpeau câte un fecior brav. Erau epuizaţi, dar dorinţa de a câştiga nu le dădea pace şi le aprindea un foc în piepturi.

Primele amprente ale luptei se vedeau în jur, în zidurile caselor, în acoperişurile ce păreau stropite de ploaie neagră, pe chipurile supravieţuitorilor, în ochii tematori ai copiilor ce îşi căutau cu disperare  adăpost în braţele puternice ale părinţilor mult doriţi… Toată lumea era speriată, familia Baciu nu știa ce să facă în privinţa fetei care nu mai venise acasă.

La rândul lor, Adela şi Rareş încercau să răzbată prin mulţimea agitată, prin molozul clădirilor ce odată se înălţau trufaşe, dorind cu ardoare să ajungă acasă…

În drumul lor, zăresc trupe înfricoşătoare, ce păreau că n-au oprelişte, că vor călca totul în picioare. I-au urmărit cu înfrigurare până ce au ajuns la pădurea ce străjuia oraşul.

– Priveşte! Acolo, la rădăcina acelui copac se află un şanţ. Mereu am vrut să văd ce e acolo! exclamă Adela încântată şi se îndreptă în fugă spre locul cu pricina.

– Adela! Adela! Aşteapă! E periculos! Dar Adela nu îl auzea şi înainta senină spre locul ce o atrăgea.

– Adela! Opreşte-te! Vino înapoi!

Băiatul, mai iute de picior, o ajunge şi o prinde de mână, dar nu înainte ca fata să ridice ceva de jos: un fir ros de aţă, de care atârna o cruce mică de lemn, pe a cărei suprafaţă era sculptat chipul Maicii Domnului. Se pitesc în spatele unei tufe de trandafiri, ale căror frunze abia încolţiseră, aşteptând cu sufletul la gură să vadă ce fac soldaţii care apăruseră de nicăieri şi care păreau să dea semne vădite de oboseală sfâşietoare. Dintr-odată, cei doi simt că sunt apucaţi nemilos de braţe şi târâţi ca sacii de moară până într-un loc straniu, împânzit de soldaţi, pesemne, tabăra lor. Teroarea îşi făcuse locaş în trupuşoarele lor zdruncinate de haosul din jur, de teama care pusese stăpânire peste tot şi toate, îşi auzeau până şi bătăile iuţi ale inimii, semn că pericolul îi cuprinse pe de-a-ntregul.

În acele clipe, Adela şi Rareş nu se puteau gândi la altceva decât la familiile lor care încercau cu disperare să îi găsească.

După ce îşi mai reveniră din spaimă, curiozitatea apăsătoare îl determină pe băiat să-l întrebe pe un soldat tânăr, care părea a fi cel mai blând, unde îi vor duce, ce se va întâmpla cu ei şi dacă îşi vor mai revedea vreodată familia. Cu părere de rău şi cu puţină tristeţe, acesta îi răspunse:

– Vă vom duce într-un loc sigur, unde veţi fi antrenaţi pentru vârsta la care veţi putea lupta în armată, veţi primi o cameră unde să vă odihniţi şi trei mese pe zi.

Băiatul sesiză că nu primise răspuns la întrebarea referitoare la părinţi, dar nu insistă, însă întrebă soldatul:

–  Dar tu cum ai ajuns în armată?

– La fel ca tine, răspunse persoana tânără, cu o lacrimă aproape tremurândă pe obraz. Însă uneori trebuie să ştim când este nevoie să ne slujim ţara, poporul şi cele trei culori sfinte.

– Tu ai vrut să intri în armată? întrebă insistent Rareş.

– La vârsta ta îmi doream să devin dansator, dar, cu timpul, mi-am dat seama că fiecare dintre noi are un scop, o misiune dată de la Dumnezeu, iar a mea este aceasta: să lupt în armată alături de tricolorul mult iubit.

– Nu ţi s-a părut ciudat să fii îmbrăcat la fel ca toţi ceilalţi soldaţi? spuse Rareş, devenind enervant.

– Sincer, nu am băgat de seamă asta, dar m-am obişnuit repede.

Nu după mult timp, sodatul îi duse într-un loc împânzit de garduri ghimpate, pe care, dacă nu te uitai atent, nu le observai.

De îndată ce se apropiară, au fost preluaţi de un soldat  vânjos, cu faţa arsă de soare, cu ochii pierduţi în orbite, aspru în privire şi hotărât în vorbă. Îi duse, fără niciun cuvânt, într-o odaie răcoroasă, întunecată, ce le dădea fiori copiilor, mai ales când văzură mulţimea de uniforme ce zăceau în dezordine pe podea. Într-un colţ, ghemuiţi, se aflau alţi câţiva copii de aceeaşi vârstă cu ei, plânşi şi trişti nevoie mare. Adela se apropie cu grijă de ei, încercând să le aline suferinţa. Copiii erau slabi, murdari, supărați, temători şi speriaţi de situaţia în care ei încă se aflau. Cu gândul la dulcile alintări ale celor dragi, îşi permiteau doar să suspine în linişte. Cu greu, fetiţa reuşi să vorbească cu ei. Află că cel care îi aduse aici nu avea mai mult de 18 ani, fapt care îi uimiră pe cei doi, nevenindu-le să  îşi creadă urechilor.  În plus, spre deosebire de cei doi, bieţii prunci erau prizonieri de mai bine de o săptămână,  fiind pregătiţi dinainte de război.

Mediul în care aceştia erau ţinuţi ostatici nu era favorabil condiţiilor de trăi… Într-o încăpere anexată celei în care fuseseră găzduiţi Adela şi Rareş, cât o verandă, erau adăpostiţi zeci de copii în suferinţă. Pereţii instabili şi negri de mizerie, podeaua pe care aceştia dormeau, sunetul asurzitor, toate acestea menţineau atmosfera deplorabilă.

De toţi aceştia aveau grijă nişte femei, luate ca slugi de către soldaţi. Aveau bluze albe, murdare şi nişte şorţuri. Acestea erau singurele care îi ajutau. Erau ca mamele lor. Înţelegeau suferinţa copiilor neajutoraţi.

Seara, Adela şi Rareş ocupară un loc pe lutul reavăn. Băiatul, văzând-o pe prietena lui îngândurată, îi spuse:

– Adela, vom pleca de aici. Stai liniştită!

– Cum, Rareş? CUM?

– Vom reuşi împreună.

– Noi da, dar toţi aceşti copii? Nu îi putem lăsa să piară aici în chinuri…

– Culca-te… vom discuta mâine-dimineaţă. Suntem obosiţi. Avem nevoie de odihnă. Nu te îngrijora. Vom reuşi!

– Ai dreptate… Vise plăcute, Rareş!

– Vise placute!

Reuşiră să doarmă câteva ore un somn neliniştit şi tulburat de gândurile ce îi frământau. Aşteptau toţi, înfriguraţi, răsăritul soarelui. Sperau ca începutul unei noi zile să aducă şi o nouă speranţă…

În ziua următoare, Adela şi Rareş au fost treziţi brusc de către o bubuitură puternică. Speriaţi, s-au îmbrăcat şi au ieşit afară, unde au văzut o mulţime de rachete care zburau peste tot. Proiectile ieşeau din ţevile tancurilor şi ale tunurilor. Adela şi Rareş nu s-au mai dus la antrenamente. Rareş a fost pus să lupte împreună cu ceilalţi băieţi, alături de soldaţi, iar Adela a fost trimisă la infirmerie împreună cu celelalte fete. Rareş, împreună cu ceilalţi băieţi, nu puteau lupta, deoarece nu ştiau să tragă cu puşca. Dintr-odată, Rareş zări un om  înalt, musculos şi cu multe insigne pe uniformă: era comandantul. Când acesta îl văzu pe Rareş, îl trimise în altă parte, unde era în siguranţă, după care gradatul s-a îndreptat către un tanc din apropiere, de unde a început să lanseze rachete către tancurile inamice. Ruşii aveau mai multe arme şi tancuri. Cu toate acestea, românii erau în avantaj numeric faţă de armata rusă. Soldaţii români îşi dădeau sufletul, încercând să facă cât mai multe daune în armata rusă. Armata română a ajuns să aibă mai mulţi soldaţi şi mai multe tancuri faţă de armata austro-ungară, care nu se dădea bătută. A început să tragă cu tunurile, lansând proiectile aproape de catacombele unde erau soldaţii noştri. După multe lansări de rachete, ruşii au reuşit să aibă avantaj. Armata română a decis să se retragă în catacombele săpate într-o pădure din apropiere. Armata inamică, văzând retragerea trupelor noastre, a decis să ia un moment de repaus până dimineaţa. La lăsarea întunericului, tricolorii au luat cu asalt  soldații din tabăra adversă, surprinzându-i din spatele catacombelor şi reuşind să captureze comandantul, sergenţii şi cinci soldaţi. Odată cu venirea dimineții, din ascunzătorile din apropierea pădurii, plăieşii noștri au dat un nou atac asupra acesteia, care, neavând un conducător care să le plănuiască tactica de luptă, au fost învinși.

Zilele treceau, iar copiii erau tot încuiaţi în locul pe care aveau să îl ţină minte toată viaţa.

Fuseseră conduşi de către o persoană ursuză, cu o cicatrice de glonţ pe mâna dreaptă, într-o altă încăpere mică și deprimantă, unde şi-au primit noile uniforme anoste, de o culoare închisă, pe care le vor purta pe toată durata războiului.

Copiii au fost împărţiţi în două cabane: una pentru fete şi una pentru băieţi. Noaptea a trecut greu, deoarece zgomotele războiului le provocau insomnii. Zilnic, Rareş şi băieţii erau puşi să se târască prin noroaie, pe sub garduri ghimpate, umblau cincisprezece kilometri cu zece kilograme în spate, se urcau pe ziduri de aproape zece metri înălţime, fără nicio siguranţă, erau obligaţi să sape galerii şi chiar buncăre subterane şi erau învăţaţi să tragă cu puşca.

Adela, de altfel, era învăţată să gătească şi să îngrijească persoanele rănite sau pe cele bolnave. Totuşi, în acest iad, vârsta fragedă îşi spunea cuvântul, iar micii slujbaşi îşi găseau momente în care, profitând de neatenţia celor mari, gustau din plin bucuria copilărei. Leapşa era jocul care îi făcu să uite pentru câteva momente de situaţia în care se aflau şi să se îndepărteze de locul în care fuseseră aduşi, întorcându-se astfel la locul în care Adela găsise cruciuliţa de lemn. Acolo au încremenit toţi: şanţul era, de fapt, o tranşee acoperită acum de o ploaie de gloanţe. Fata strânge în pumn mica avere descoperită, şoptind: „ Dumnezeu este cu noi!”

După două săptămâni de muncă şi de efort fizic, copiii se aşezară istoviţi pe laviţele reci ce le erau paturi. Aceştia sunt mâhniţi şi, totodată, speriaţi, pentru că nu ştiu cât vor mai sta în acest loc straşnic fără părinţii lor. Ei se culcară, sperând ca ziua de mâine să treacă mai uşor decât aceasta.

Copilaşii sunt treziţi, fiind sufocaţi de un miros de ars, dar şi de hărmălaia care zdruncină locaşul. Pruncii sunt miraţi văzându-i pe soldaţi panicându-se şi alergând de colo-colo, dezorganizaţi. Copiilor li se cere  să se îmbrace repede şi să părăsescă incinta, pentru a nu fi răniţi. Grăbindu-se, Adela, Rareş şi ceilalţi prieteni ai săi evacuează baza militară. Totul era distrus: corturile ardeau, spulberându-se de parcă nici nu ar fi existat, spaţiul unde se antrenau militarii nu mai era, iar oamenii se grăbeau pentru a ieşi cât mai repede, ca să nu fie doborâţi de ardoarea roşie cu scântei galbene și portocalii, care se extindea din ce în ce mai iute.

Soldaţii și generalii se abţineau să nu plângă, pentru că au muncit atât de mult pentru acea bază, iar acum totul s-a ruinat din cauza unui grup din armata austro-ungară, care a încercat să omoare mii de oameni, chiar reuşind să elimine câţiva dintre cei mai buni militari.

Unul dintre generali, cu lacrimi în ochi, le-a spus copiilor că pot să meargă în voia sorţii, pentru că nu mai aveau unde să adăpostească atâta lume. Se pare că totuşi acest nou început de zi aducea o nouă speranţă, cu toate că lua naștere dintr-o nenorocire. Într-adevăr, simţeau că  Dumnezeu era acolo cu ei, în mijlocul lor, deoarece nimeni din tabără nu i-a mai căutat şi au putut să plece în voie să îşi găsească drumul spre casă.

Rareş şi Adela, alături de prietenii lor, au pornit într-o direcţie, neştiind unde vor ajunge. Tot ce voiau era să îşi revadă părinţii. Maria, care devenise cea mai bună prietenă a Adelei, a întrebat:

– Oare părinţii noştri ce fac acum?

– Probabil că se gândesc la noi, plângând şi suferind, spuse Rareş.

– Dar casele noastre mai există? întrebă Petru, un prieten de-al lor.

Şi aşa, copiii tot îşi puneau întrebări, timpul trecând foarte repede. Afară era noapte, iar Adela, Rareş şi tovarăşii acestora nu aveau unde să doarmă. La un moment dat, au găsit un sat. S-au oprit la prima casă care le-a apărut în cale. Acolo era o bătrânică amărâtă, care totuşi i-a primit cu braţele deschise:

– Bună seara! spuseră toţi copiii în cor.

– Bine aţi venit! spuse bătrâna.

– Vrem să vă întrebăm dacă putem să înnoptăm la dumneavoastră, fiindcă nu avem unde să dormim la noapte.

– Cum să nu! spuse veselă bunicuţa.

– Vă mulţumim tare mult de amabilitate, spuse Maria.

– Din păcate, nu am mâncare, fiindcă, din cauza războiului, nu mai există nicio sursă de hrană.

– Nu este nicio problemă, spuse Adela, nu ne este foame.

– Și cum de aţi ajuns aici? întrebă bătrânica.

– Noi am fost capturaţi de către armata română şi, din păcate, baza unde am stat mai mult de două săptămâni a ars. Generalul de acolo ne-a spus să plecăm unde vrem noi și, mergând, am ajuns aici, spuse Rareş.

– Este cam târziu, spuse Petru. Ar fi cazul să ne culcăm.

– Aşa este! spuse Maria.

Următoarea zi, copiii şi-au luat rămas-bun de la bunică, înaintând şi observând că totul era distrus.

Fugind de le sfârâiau călcâiele, pentru a scăpa de ameninţătorul război, neştiind în ce parte se vor duce, cei doi se urcară în ceea ce fusese odată un tren. Acesta avea şapte vagoane; în fiecare compartiment erau zece scaune cotrenţoase, pe câte două rânduri… şi în ultimul vagon era rătăcită o baie.

După ceva timp în care au călătorit, Adela îl întrebă pe Rareş:

– Oare vom ajunge cu bine acasă? întrebă descurajată.

– Sigur, totul va fi bine!

– Sunt atât de speriată, spuse fata cu o voce tristă.

Încercând să o calmeze, Rareş îşi aduse aminte de unicele clipe frumoase petrecute în război. În fiecare seară, înainte de a se culca, aceştia îşi spuneau cuvinte frumoase, încurajându-se că ziua de mâine va fi mult mai bună.

La un moment dat, trenul se opri, scârţâind prelung, iar conductorul le spune să se dea jos. Coborând, Adela şi Rareş se uitară în jurul lor înspăimântaţi de privelişte. Pe-acolo erau copaci veştejiţi, case abandonate, fără vreo urmă de om.

Soarele apuse, iar cei doi se adăpostiră într-o casă. Acolo erau multe lucruri distruse şi ruginite, dar… Rareş găsise o poza cu bunica lui. Speriat, începu să caute indicii care să ducă la informaţii despre locul acela. Căutând și tot căutând, aceştia descoperiseră amănunte misterioase… Panicat, Rareş zise:

– Adela, hai mai bine să lăsăm totul pe mâine!

– Da, ar fi mult mai bine !

Răsăritul soarelui îşi făcu apariţia, trezindu-i pe cei doi copii. Aceştia, gândindu-se la cele întâmplate până acum, luară decizia să găsească drumul spre casă. Ieşind, cei doi văzură o potecă pe care merseră fără ezitare, când, dintr-odată…