Micul mare erou – Capitolul 32

Micul mare erou – Capitolul 31
noiembrie 30, 2018
Micul mare erou – Capitolul 33
noiembrie 30, 2018

Micul mare erou – Capitolul 32

Era sfârșitul anului 1915. Fusese o perioadă plină pentru familia Baciu, cu evenimente neașteptate și întorsături de situație. Toți erau adunați în jurul mesei de Crăciun. Diana Dumitrescu, bucătăreasa, nu prididea cu adusul bunătăților pregătite pentru ei. Aveau oaspeți de seamă la masă: colonelul și soția dânsului, un verișor de departe, Marcel Iorgovan, bărbat aflat într-o importantă funcție politică la București, venit împreună cu cele două fete ale sale, Maria și Ana.

– Care sunt noutățile? întrebă domnul Baciu în timp ce servitoarea îi așeza friptura în farfurie.

– Veștile nu sunt dintre cele mai bune, răspunse Marcel Iorgovan. Domnul colonel poate să îți confirme acest lucru. Ne străduim să alegem opțiunea cea mai bună pentru țărișoara noastră. Alături de cine să luptăm? Cine ne garantează libertatea în schimbul vieților ce se vor curma?

– Ce înseamnă acest lucru? întrebă speriată Adela. Adică există siguranța că vor muri oameni? Atunci, de ce să intrăm în acest război? Mergem de bunăvoie spre pieire?

– Te rog să nu intervii în discuțiile adulților, domnișoară! o mustră doamna Baciu cu severitate. Domnilor, poate ar fi mai bine să păstrați aceste discuții pentru cafeaua de după masă, în biroul soțului meu.

Domnii încuviințară, dar colonelul rămase surprins de intuiția fetei de doar 15 ani. Gânduri multe îi treceau prin minte, ideea intrării în război era un fapt inerent, plata aderării la oricare dintre tabere avea să fie foarte scumpă, presimțea acest lucru.

Masa continuă în liniște, conversațiile fiind banale: despre vreme, despre planuri și economii, despre faptul că țara se afla pe locul al III-lea în lume, după Statele Unite ale Americii și după Rusia, în ceea ce privea petrolul.

La ușă se auziră bătăile puternice ale colindătorilor. Diana Dumitrescu le deschise ușa, după datină, și vocile lor răsunară:

 

Staţi, fraţilor, în lături

Că şi eu ştiu nişte sfaturi

Care-s mai folositoare

Şi de toţi lăudătoare

Eu sunt împărat jidovesc

Mai bine ca toţi ghicesc

Cu sfaturile dumneavoastră,

Nu se umple punga noastră.

Ci cu sfaturi de-ale mele

Că umpli punga cu ele

Iar bunei gazde de loc

Dumnezeu să-i dea noroc!

Ne dă doi, trei sfănchiţei

Să umplem punga cu ei.

Sau colac şi cârnaţ

Că ţine bine de saţ

Sau unt şi brânză

Că ţine bine la rânză

Iar noi vom mulţumi

Tot bine le vom pofti

Dumnezeu să vă blagoslovească

Şi ce-aveţi să vă trăiască

Ca întru mulţi ani fericiţi!

 

– Mulțumim pentru urări, răspunse doamna Baciu politicos, uitându-se cu coada ochiului la cizmulițele pline de zăpada care se transforma în șiroaie ce inundau holul principal. Apoi le oferi nuci, colaci și mere și închise ușa, spunând mai mult pentru sine:

– Sper să se încheie odată urările astea!

Copiii simțiră răceala stăpânei și ieșiră, cu ochii lungiți după bradul frumos împodobit, după cadourile împachetate în hârtie colorată și după masa plină de prăjituri.

În același timp, în casa familiei Dumitrescu era mare veselie. Deși bradul lor era împodobit mai mult cu bucăți de hârtie transformate în diverse forme de animale, copiii râdeau alături de bunicii și de tatăl lor. Se înfruptau toți dintr-o bucată mică de carne, dar plăcerea de a fi împreună era imensă și depășea orice lipsă materială, resimțită constant în casa lor modestă. Zoe, pasionată de desen, spuse:

– Am pregătit câte un cadou pentru fiecare… știți cât de mult vă iubesc pe toți! Mi-aș dori să ajungă și mama mai devreme acasă, să desfacem împreună cadourile!

Dar mama întârzia și se așezară în jurul bradului. Zoe le aduse tuturor desenele pe care le făcuse pentru ei. Toți zâmbeau. Rareș primi în dar un portret al Adelei, cu care Zoe observase că s-a împrietenit. Cadoul îl făcu să roșească în fața celorlalți, deoarece toți își dădură seama că o plăcea pe fata familiei Baciu.

– Îți mulțumim, îi spuse bunicul Ion. Uite ce avem noi pentru voi! Și scoase câte o pereche de șosete de lână colorată pentru fiecare copil. Ce bucurie!

– Ne va fi cald la picioare, spuse Ștefan fericit, deoarece veșnic se întorcea de la școală cu picioarele înghețate. De vină erau și ghetuțele învechite, dar nimic nu îl putea opri să fie prezent la școală în fiecare zi.

Colindătorii ajunseră și la ușa lor, iar bunica le deschise. Își începură urarea, diferită de cea care se auzise în casa familiei Baciu, deoarece urătorii aveau colinde diferite pentru oamenii înstăriți și pentru cei modești:

 

Eu sunt împăratul Petru

Care umblu ca vântul

Şi port cărţile

Prin toate curţile.

Cu bună simbrie sunt tocmit

Dar în traistă n-am nimic.

Fără o ploscuţă cu vin,

Dintr-acesta la toţi închin.

Eu sunt un diac

Cât un gândac

Atâta de mare

De nu mă văd din cărare.

De trei ani umblu la şcoală

Şi mâine tot coleşă goală

Duce-m-oi la porci

Caltaboşii-s groşi

Duce-m-oi la capre

Laptele îmi place

Nu-i de treabă

Caltaboşii s-or sfârşi

Şi caprele vor stârpi.

M-am socotit să învăţ puţină carte

Sau popă mă voi face.

Voi boteza, voi cununa,

Bună plată voi căpăta.

Cine va asculta această oraţie

Să-mi pună bani cu ţidulă

De hârtie în mână

Iar cine n-a dat nici dutculiţa

Să-i mânce cârnaţii mâţa!

 

Bunica le mulțumi și îi invită să se încălzească puțintel lângă sobă, apoi le oferi prăjituri și ceai de cozi de cireșe. Copiii îi mulțumiră, apoi plecară la alte case, bucuroși că fuseseră tratați atât de frumos în acea casă. Copiii familiei Dumitrescu dormeau când Diana ajunse acasă, tristă peste poate că nu reușise să își îmbrățișeze copiii în ziua de Crăciun.

– Au avut musafiri care au rămas peste noapte la conac. Am lăsat totul pregătit pentru mâine-dimineață, l-am rugat pe domnul Baciu să mă lase să mă duc doar când prânzesc.

– Bogații nu ne cred sărăcia… nici nu știu ei că mai de preț sunt copiii și nu leii… S-au bucurat azi copiii, au petrecut pe cinste! Am avut și colindători, deci sperăm că ne va merge bine anul ce vine.

– Așa să fie, cum spui, și Diana își făcu cruce și stinse lumânarea din odaie.

În casa familiei Baciu, doar fetele dormeau. Doamnele stăteau în camera de zi și beau ceai de mentă, vorbind despre moda de la București, despre pălăriile ce se purtau și despre jachetele dantelate asortate fustelor de crep. Bărbații, adunați în bibliotecă, fumau și beau cafea, vorbind parcă șoptit.

– Domnule Baciu, spuse colonelul, băiatul pe care l-ați trimis la București… ăăăă… Rareș Dumitrescu e băiat de ispravă. E isteț foc și a deprins repede mânuirea armelor! După cum se vede, nu va apuca să facă stagiul militar, că nemții se apropie… toți doresc pământul nostru.

– Da, interveni Marcel Iorgovan. Toată lumea a crezut într-o victorie rapidă după Bătălia de la Marna.

– Nu cunoaștem prea multe detalii, spuneți-ne și nouă, rogu-vă ce s-a întâmplat acolo…

– Prea bine, se arătă încântat domnul Iorgovan. Această bătălie a reprezentat una dintre cele mai spectaculoase victorii ale Antantei asupra Puterilor Centrale. Atunci am crezut că războiul se va sfârși înainte de a începe cu adevărat. Trupele germane au avansat pe teritoriul Franței după ce invadaseră Belgia și au ajuns la mai puțin de 50 de kilometri de Paris.

Bărbații îl ascultau cu multă atenție pe Marcel Iorgovan. Domnul Baciu tresărea din când în când auzind noutățile.

– Operațiunile germane se desfășurau conform Planului Schlieffen, al cărui principal obiectiv era înfrângerea rapidă a Franței, continuă domnul Iorgovan aproape fără să respire, încântat fiind de atenția ce i se arăta. La început de septembrie, Armatele 1 și 2 germane erau încercuite, iar generalul von Moltke a suferit o cădere nervoasă când a aflat aceste lucruri. Subordonații săi au preluat comanda, ordonând retragerea trupelor la Aisne, pentru o regrupare rapidă… Vă dați seama, domnii mei, câtă dorință de cotropire, câtă încredere în propriile forțe trebuia să simtă acest general? Se credea de neînvins, zic eu, de aceea i-a picat atât de greu blocarea propriilor trupe! Planul Schlieffen a eșuat câteva zile mai târziu, trupele nemțești s-au retras și nici nu era mijlocul lui septembrie. Moltke a raportat Kaiserului: „Maiestatea Voastră, am pierdut războiul.”

– Mulți oameni, prea mulți uciși de gheara nemiloasă a războiului, interveni colonelul pentru prima dată, care, de-a lungul istorisirii lui Iorgovan, se uitase în gol și dădea din cap ușor, părând pierdut printre rotocoalele trabucului… Prea mulți… pentru ce…bine se mira domnișoara Adela… chiar și un copil înțelege că acest război aduce doar durere.

– Francezii au avut peste 250.000 de victime, așa se spune, dintre care au fost 100.000 de morți. Nemții cam la fel, deși nu recunoasc… Englezii ăștia, puțini de toți… Greu războiul, greu… Și, după cum puteți înțelege, noi stăm pe dinafară momentan, până când, nu știu. Intrarea noastră în Primul Război Mondial este pe punctul de a se produce…

– Oare când?  Nu de partea nemților…

– Nu cred că vom intra de partea nemților, nu ne garantează nimic. Ei vor doar să stăpânească toate națiile pământului.

– Așa de grav este, domnule colonel? Cu cine vom lupta alături? Imperiul Austro-Ungar se extinde peste noi, dacă vom cădea la pace cu ei, vor urmări să ne dezbine, bine zic?

– Așa credem și noi… cred că de partea rușilor ne-om alătura… Ne tot promit, dar nu scriu nicio hârtie… Fiica dumneavoastră este foarte isteață și dânsa…

Și colonelul își aminti că pe Adela o cunoscuse atunci când ea se pierduse de casă, ajungând tocmai în celălalt capăt al orașului. Se prezentase foarte hotărâtă și îl rugă să o îndrume spre casă. Tot ea îi povestise de prietenul ei, Rareș, pe care îl învățase să citească și care dorea cu ardoare să lupte pentru patrie, să se înroleze. Domnul Baciu consimțise plecarea băiatului la București împreună cu colonelul, deoarece știa că acesta își va da cu părerea despre capacitățile lui Rareș.

– Mulțumesc, răspunse absent domnul Baciu. Știți, uneori, cred că acești copii dezleagă mai bine tainele viitorului decât o facem noi, au atâta însuflețire, atâta dragoste pentru ceea ce fac.

Trecuse miezul nopții când merseră cei trei domni la culcare, fiecare umbrit de propriile imagini ale viitorului ce se apropia parcă mai repede ca oricând.

Timpul nerăbdător parcă o luase din loc. Schimbările erau resimțite, încet-încet, de toată lumea, de la cei înstăriți până la cei mai nevoiași. Domnul Baciu începu să facă economii, pentru „zile negre”, spunea el când era întrebat de consoartă de ce nu-și mai poate cumpăra pălăriile noi cu pene aduse tocmai din capitală. Taxele creșteau și afectați erau în primul rând cei care se descurcaseră destul de rău și până atunci. Diana Dumitrescu mergea la familia Baciu doar până la prânz, apoi se întorcea la familia sa, bucurându-se de cei mici și de timpul pe care nu îl avuseseră vreodată nelimitat. Adela întrerupse cursurile de pian, tatăl său îi spusese că domnul Sălățeanu se îmbolnăvise, dar fata nu îi dădea crezare, întrucât percepea schimbările din jurul ei: rămaseră cu o singură servitoare, o doamnă în vârstă, despre care știa că e singură pe lume și nu avea unde să se ducă, grădinarul venea mai rar, mama nu mai cumpărase semințe de flori și trandafiri ca în alți ani, Diana stătea tot mai puțin în casa lor și mesele nu mai erau atât de pline ca înainte.

Continua să se vadă cu Rareș, deoarece acesta urma să plece la București la începutul lunii iunie. Domnul Baciu era de acord cu întâlnirile lor, părea mai absent ca de obicei, arătând că era preocupat de ceva. Doamna Baciu nu înțelegea ceea ce fiica lor vedea: tatăl se temea de venirea războiului și de urmările acestuia asupra familiei sale.

Luna august 1916 a fost luna care a adus vestea cutremurătoare: țara avea să intre în război! Acel cuvânt temut de toți prindea viață în fața tuturor. Adela nu mai știa nimic de Rareș de două luni, de când plecase în capitală, fiindcă îl chemase de urgență colonelul. Nu știa unde se afla, era sigură că acesta se înrolase deja, fiind pregătit să intre în război să își apere pământurile. Simțea un jind care îi sfârteca sufletul și își dădu seama că îi era frică pentru prietenul ei bun. Îl lua pe Toto și se plimba prin grădină, deși tatăl începuse să îi interzică să mai iasă afară din casă, deoarece starea de alertă fusese declarată.

Începură să mișune soldații, să ceară adăpost și hrană, iar poveștile lor erau înfiorătoare. În luna decembrie, ajunseră niște soldați, scăpați din Bătălia de la Turtucaia, iar descrierea pe care o făceau părea un coșmar oglindit într-o luptă:

– Când te afli acolo, pe câmp, spunea cu privirea pierdută Gheorghe Ionașcu, când patul tău e în tranșeele mlăștinoase, când fumul te cuprinde și te ustură și când respiri, știi că ai ajuns în iad… sau că a coborât iadul pe pământ. Să îți ții în brațe prietenul omorât de un obuz, să mănânci pământ și să bei apă din ochiurile puturoase de pământ… e infernul, dați-mi crezare… Dar trebuie să scăpăm, să luptăm până la moartea ultimului dintre noi. Nu ne vindem țara!

În glasul aspru i se citea durerea față de nedreptatea destinului, în fața unui război-monstru care omorâse deja peste 100.000 de oameni. Doamna Baciu îl privea cu atenție, se schimbase mult în ultima vreme. Moda dispăruse din viața ei și se resemna cu gândul că va reveni la un moment dat, începuse să gătească, deoarece nu o mai plăteau pe Diana, și îi ajuta pe soldații care înnoptau la ei cu ceea ce putea. Simțeai că nu îi face plăcere, dar eleganța îi era desăvârșită chiar și cu ultimul soldat care îi trecea pragul. Colonelul îi trimitea la familia Baciu, știind că se poate baza pe aceasta. Zvonurile anunțau că Bucureștiul va fi ocupat și mulți oameni se retrăgeau deja din sudul țării. Zilnic treceau trăsuri cu oameni, ale căror fețe erau triste, iar domnul Baciu se pregătea și el să ia o decizie în ceea ce privea soarta familiei lui.

Nici nu se desprimăvără, la început de martie 1917, familia Baciu împacheta de zor. Domnul Baciu anunță și familia Dumitrescu, de care se apropiase destul de mult, invitându-i să îi însoțească, deoarece se auzea că Bucureștiul fusese ocupat, iar oamenii fugeau din calea morții. Singura opțiune pe care o aveau era să se retragă la Iași, deoarece Moldova era singura parte liniștită, neatinsă de arme, unde puteau să se retragă. Urcați în trăsuri, cu lucrurile necesare luate la ei, lăsară în urmă trecutul lor în camerele numeroase ale conacului. Sperau să se întoarcă într-o zi și să găsească toate lucrurile dosite în beciul casei, printre pânze de păianjeni, ferite de ochii prădătorilor străini. Trăsurile porniră, dar la periferie, Vasile, poștașul gârbov ce aducea noutăți, strigă după ei și îi dete Adelei un plic murdar. Aceasta recunoscu imediat scrisul discipolului ei, și ochii i se umeziră.

 

București, septembrie 1916

 

Draga mea Adela,

 

Îți scriu aceste rânduri, ca să afli că sunt bine, bine pe care ți-l doresc și ție. Sper ca scrisoarea mea să te găsească veselă, așa cum sunt și eu când mă gândesc la tine și la plimbările cu Toto, la părinții și la frații mei. Imaginea tranșeelor este cumplită, moartea îți suflă în ceafă mereu. Dacă anul trecut ne amuzam prin livadă, anul acesta simt că am picioarele de plumb. Războiul acesta nu glumește și, de aceea, aș vrea să îți spun ce simt, poate nu va mai exista o dată viitoare, poate mâine nu este pentru toți. Mi-ai căzut dragă de prima dată când te-am zărit, de prima dată când am auzit muzica divină ce ieșea din mâinile tale. Pentru bunătatea și pentru inteligența ta, te respect enorm, pentru toate lucrurile bune pe care le-ai făcut, te îndrăgesc și îți mulțumesc că ai scos din mine tot ce a fost mai bun.

 

Te îmbrățișez,

Rareș

P.S. Îmbrățișează-i pe toți de acasă, nu știi cât de dor îmi este de voi toți!

 

Scrisoarea ajunsese abia după șase luni. Adela se hotărî să îi răspundă în momentul în care se așeza undeva la Iași. Citea și recitea o scrisoare ce îi declara dragostea și prețuirea… eforturile ei dădeau roade, dar ce folos că dădeau roade acum, când întreaga lume era în război?

 

Iași, aprilie 1917

 

Dragul meu Rareș,

 

Am citit cu mult drag rândurile scrise de tine… Află că ne-am mutat la Iași cu toții, părinții și frații tăi sunt toți bine, bunica nu mai este, dar bunicul este lângă ei. Și Toto îți simte lipsa… oare ne vom mai întâlni? Te voi aștepta atât timp cât nu îmi găsesc curajul de a fugi către tine, încercând să te regăsesc în chipurile soldaților dornici de luptă, care se întorc răniți sau schilozi de pe front… măcar ei se întorc… Să ai grijă de tine!

Cu drag,

Adela

 

Vara anului 1917 a adus doar vești proaste. Deși înfrângerile Puterilor Centrale de pe fronturi reprezentau un motiv de bucurie pentru români, vestea că Rareș fusese grav rănit la trecătoarea de la Oituz picase ca un obuz asupra familiei sale și o rănise enorm pe Adela. Ofensiva Armatei 1 austro-ungare, întărită cu trei divizii germane, având ca scop forțarea Carpaților Orientali, fusese dură și nemiloasă. Nu se știa unde era, zvonurile spuneau că ar fi fost transportat la București, la Spitalul Militar, întrucât trecuse repede de la soldat la fruntaș și apoi la caporal, apoi, la locotenent-colonel al forțelor armate terestre, în urma curajului și a iscusinței de care dăduse dovadă în apărarea trecătorilor de la Tulgheș, Bicaz, Trotuș, Oituz.

Rareș se afla la București la Spitalul Militar, fiind mutat cu rapiditate într-o clinică improvizată, la vreo 50 de kilometri de Iași. Fusese o perioadă în comă, așa îi spuseseră asistentele, apoi începu ușor să reacționeze și să își vină în fire. Era imobilizat și își petrecea timpul încercând să își amintească îngrozit momentele prin care trecuse, teroarea și suflul morții, o stare de permanentă teamă. Încerca să uite chipurile camarazilor, pline de sânge și de praf, foamea cumplită pe care o simțise de când se înrolase, frigul și cizmele rupte prin care pătrundea noroiul îmbâcsit, argilos. Nu i se părea corect faptul că el era țintuit la pat, iar ceilalți erau pe front, luptând fără oprire. Știa că ar mai fi putut să le fie și altor soldați un model demn de urmat, cum le fusese colegilor de la trecători… știa că fața lui neînfricată îi făcuse și pe ceilalți să fie curajoși, că îi îndemnase și îi conduse cu multă dibăcie.

Visul lui era acum împlinit: își servise patria, luptase pentru a o apăra, pentru a nu lăsa dușmanul să intre în inima ei.

Apoi se gândea la Adela, fata care îl fermecase cu sunetele de pian magice, ce răsunau în conac și în grădinile care îl împrejmuiau. Plimbările prin pădure, când o aștepta pe Adela să apară însoțită de Toto… ce s-o fi întâmplat cu Toto? Pe unde era oare minunea cu ochii ca mărgelele? Îi veneau în minte și clipele când Adela încerca să îl facă să descopere tainele cititului și el buchisea cuvintele „a fossst o-da-tă”, iar ea zâmbea, încurajându-l să continue. Așa învățase Rareș să citească, însoțit de nemărginita răbdare a fetei care îi căzuse dragă, deși statutul lor social foarte diferit îi făcuse să devină incompatibili. Era conștient de acest lucru, dar, în adâncul sufletului, îi încolțise dorința de a o lua de soție pe Adela, dacă s-ar mai fi întâlnit vreodată, la sfârșitul acestui război crunt.

Gândurile și amintirile care îi însoțeau zilele îi fuseseră curmate într-o zi însorită, când acel spital improvizat primi o vizită neașteptată. Tocmai Regina Maria, soția Regelui Ferdinand I veni să viziteze spitalul. Cu o blândețe covârșitoare, aceasta se oprea la patul fiecărui bolnav, ascultându-l și încurajându-l.

– Bună ziua, se auzi o voce caldă și, deschizându-și ochii, Rareș zări o femeie frumoasă, îmbrăcată în alb, cu ochi curați și zâmbet vindecător. Cum te numești?

– Numele meu este Rareș Dumitrescu…

– Faimosul nostru locotenent! Cât curaj ai în sufletul dumitale, Rareș Dumitrescu! Ai familie?

– Da, am lăsat în urmă părinți și bunici, frați și surori… și ochii i se umeziră… și prieteni dragi…

– Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi vei reîntâlni când vom fi din nou liberi… să nu îți pierzi niciodată speranța…

– Vă mulțumesc, doamnă, pentru ceea ce faceți pentru soldați. Pentru că sunteți aproape de poporul care vă iubește și care vă respectă.

– Îți mulțumesc pentru frumoasele cuvinte, tinere. Să dea bunul Dumnezeu să fim liberi!

Și Regina Maria merse mai departe, oprindu-se la alte paturi și stând de vorbă cu alți soldați, insuflându-le curaj și speranță fiecăruia dintre ei. Poveștile care circulaseră despre ea erau toate adevărate. Mersese pe front de nenumărate ori, le era alături celor care luptaseră. Era o femeie foarte frumoasă, de o simplitate desăvârșită, astfel că nu puteai să faci diferența între ea și celelalte femei de pe front. Nu purta mănuși și nu îi era frică de bolile ce le putea lua, chiar dacă unul dintre copii murise de tifos. Se zvonea că era și o artistă desăvârșită, realizând diverse obiecte de mobilier sau înfrumusețându-le prin pictură, preferând crinii și panseluțele mov. Prezența ei le făcea bine răniților, deoarece îi încuraja, spunându-le cuvinte calde ce ajungeau la sufletele lor în suferință. Avea acea răbdare pe care doar o inimă nobilă o poate arăta soldaților care visau să își îmbrățișeze familiile, să-și revadă copiii și locurile natale. Toți o respectau și o iubeau necondiționat. Războiul nu omorâse ceea ce era bun în sufletele oamenilor, iar ideea de libertate strălucea mai tare decât oricând. Pământ eliberat, unire în simțiri, libertatea deplină a neamului românesc, fără asupriri.

Mânată de răzbunare și dornică de a-și servi patria, la fel ca Rareș, Adela fugi într-o noapte de acasă, lăsând în urmă câteva rânduri în care explica motivele pentru care plecase: dorea să se înroleze, să contribuie la eliberarea țării, să găsească un rost vieții ei. Din acel moment, nimeni nu mai află nimic de ea. Unele zvonuri spuneau că ar fi ajuns soră medicală pe front la Mărășești, iar ai ei urmăreau știrile care veneau de pe front cu sufletul la gură. Bătălia de la Mărăști a fost prima dintre marile bătălii desfășurate pe teritoriul României, în timpul campaniei anului 1917. Anunțul câștigării luptei de către ai noștri i-a bucurat pe cei din familia Baciu, dar i-a întristat totodată, fiindcă de Adela nu mai știau nimic.

În luna noiembrie 1918, după ce războiul se încheie, Regele Ferdinand I îi convocă la București pe toți eroii războiului… pe toți cei care au rămas în viață, pentru a le mulțumi și pentru a-i decora pe cei merituoși. Familia Baciu și familia Dumitrescu se aflau în marea sală deoarece veniseră să îl însoțească pe Rareș, care își revenise destul de bine: se putea mișca, iar durerile erau din ce în ce mai neînsemnate, doar urmele gloanțelor de pe corp stăteau mărturie vitejiei cu care luptase.

După multe enumerări de nume, de titluri, de oameni care mergeau sfios în fața tuturor, mândri că își serviseră țara vitejește, triști pentru numeroșii camarazi avuți și pierduți în ghearele morții, Regele Ferdinand I a spus răspicat:

– Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, îi revine lui George Silvestru, om de bază al frontului românesc, sufletul Bătăliei de la Mărăști, neînfricat și dârz român. Îți mulțumim pentru dragostea arătată patriei tale, pentru grija ta pentru soldații răniți în luptă, pentru că ai salvat ce nu au putut ei să ucidă…

Atunci, lacrimile șiroiră din ochii Adelei. Se simțea obosită. Fuseseră niște ani lungi și acum parcă respira liniștită.

– Cu tot respectul, Excelența Voastră, numele meu este Adela Baciu. Am 18 ani. Vă rog să mă iertați. Nu ar fi acceptat vreodată cineva să lupte pe front o fetișcană.

Toată lumea rămase încremenită. Doamna Baciu scoase un sunet ascuțit, ce arăta uimirea. Toți erau șocați. În spatele acelei vitejii și al curajului de nedescris, se afla un suflet blând, care își căuta răzbunarea celor ce au apărat țara și pieriseră prea devreme… Aplauzele nu se mai opreau. Apoi ieșiră toți din marea sală și se urcară în trăsuri. Familia Baciu se regăsise și toți zâmbeau. Adela își află părinții îmbătrâniți de nenumăratele griji pe care și le făcuseră în lipsa ei. Toți aveau la dispoziție puține zile pentru a ajunge la Alba Iulia, unde promisiunea râvnită de toți avea să prindă aripi. Acolo spera să se întâlnească și cu prietenul ei, Rareș. În ochii lor se putea zări dorința libertății, iar pe buze puteai citi cuvintele care îi ținuseră în viață până atunci: LIBERTATE. UNIRE. ROMÂNIA MARE!