Război, război, război!!! Un adevărat război!

Cățelușul Toto a fugit de acasă. Adela a alergat după cățelușul ei. A ajuns în zone pe care nu le cunoștea, mai exact, la periferie. Acolo erau numai case mici. Adelei îi plăcea să privească oamenii, îi plăcea mirosul florilor, mirosul pomilor, ciripitul păsărilor, îi plăcea lumea nouă pe care o  descoperise.

Dar totuși era foarte îngrijorată, nu-l găsea pe Toto. Observa că starea de calm anterioară începuse să se schimbe. Oamenii deveneau agitați, totul în jur se transformase într-o forfotă.

Se hotărî să abandoneze căutarile pentru moment, sperând că Toto va apărea, și să plece spre casă. Acolo se va simți în siguranță.

În timp ce Adela se întorcea spre casă, dezorientată, pe lângă ea treceau oameni, iar câțiva dintre aceștia vorbeau despre războiul iminent. Pe moment, ea s-a panicat, deoarece, cu puțin timp în urmă, auzise în casa familiei o discuție despre războiul ce urma să înceapă. Îndreptându-se spre casă, a observat câțiva oameni cam agitați, ce alergau spre locuințele lor. Era începutul războiului!

Armata română, nefiind formată din destul de mulți ostași, s-a luat decizia de a nu se mai lua în considerare limita de vârstă, de optsprezece ani, fiind modificată la șaisprezece ani. Mulți dintre tineri erau temători în privința războiului, dar nu mai aveau cale de întoarcere. Printre aceștia, se număra și Rareș.

Rareș, împreună cu toți tinerii, au fost recrutați și îmbrăcați în ținuta militară, dându-le fiecăruia câte o armă și o baionetă. Adela, încercând să gasească drumul spre casă, îl zărește pe Rareș, care era în ținută militară și se îndrepta spre front. Ea fuge spre el și îl întrebă:

– Ce se întamplă și de ce ești îmbrăcat așa?

– Începe războiul și ar fi bine să te adăpostești cât mai repede într-un loc cât mai sigur, adică în buncărul familiei.

– Buncărul se află în spatele casei, dar trebuie să găsești cheia cât mai repede, războiul e pe cale să înceapă!

– Bine, mă grăbesc! Dar nu uita să ai grijă de tine!

Apoi, Adela a plecat speriată spre casă. Îngrijorată și grăbită să ajungă acasă, la un moment dat, aleea pe care se afla ea a fost blocată de către armată. Cu teamă, s-a dus la unul dintre soldați să-l întrebe ce se întâmplă:

– Bună ziua! Mă scuzați, de ce ați blocat strada?

– Domnișoară, trebuie să vă îndepărtați de această zonă, deoarece este periculoasă.

– Poftim?! Păi și eu cum ajung acasă? spuse Adela cu lacrimi în ochi.

– Domnișoară, plecați acum!

Și, dintr-odată, se auzi o bubuitură. Adela se adăposti sub un copac. Ostașii se luptau între ei și trăgeau focuri de armă. În acel moment, fata a încremenit și a început să plângă.

O femeie înaltă, cu parul negru ca abanosul și cu ochii verzi, se apropie de Adela cu pași repezi, o luă în brațe, Adela leșinase…

După aproximativ trei ore, fata s-a trezit într-o căruță acoperită cu o copertină albă. Atunci, Adela a observat că lângă ea erau două fete. Ea a întrebat dezorientată:

– Cine sunteți? Și unde mă aflu?

– Salut! Eu sunt Mariana, iar ele sunt fiicele mele, Ana și Alexandra, și acum te afli în căruța noastră.

– Poftim? Dar cum  am ajuns aici?

– Nu mai ții minte?

– Nu…

– Te-am găsit leșinată pe jos.

– Bine, dar unde suntem acum?

– Suntem la periferia orașului.

– Ce!? Dar eu trebuie să fiu acasă, în buncăr.

– O, ne pare sincer rău, credeam că ești o fetiță orfană!

– Nu! Nu sunt, trebuie să mă întorc acasă acum!

– Ne pare rău, dar e prea târziu să ne întoarcem acum.

– Dar, spuse Adela cu lacrimi în ochi, eu trebuie să fiu acasă!

– Acum e prea târziu!

– Dar vreau acasă! spuse fata răstit.

– Nu poți pleca acum. Războiul a început.

Adela, cu lacrimi în ochi, a sărit din căruță. Fata fugea cât de repede putea. În jurul ei, se auzeau focuri de armă și strigăte. În oraș era un haos total. Ajungând în mijlocul orașului, Adela l-a văzut pe Rareș luptându-se cu un soldat ce avea pe uniformă steagul Imperiului Austro-Ungar. Băiatul a învins, dar Adela nu-l putea felicita, deoarece risca să-și piardă viața. Fata și-a continuat drumul, dar în spatele ei auzi:

-Adela! Stai!

Fata întrebă suspicioasă:

– Cine e?

– Sunt eu, Rareș. Am decis să nu te las singură. Voi veni cu tine în buncăr.

– Scuze, dar nu putem ajunge la buncăr. Strada despre care mi-ai spus este blocată.

– Mai există un drum, dar trebuie să ne strecurăm prin mulțime.

– Nu prea cred. Voi încerca să găsesc drumul înapoi spre casă. Du-te și luptă pentru țară!

Adela fugea înfiorată, vrând să găsească drumul spre casă. Pe jos erau multe trupuri neînsuflețite.

Rareș lupta pentru patria lui… Adela ajunse aproape de casă, dar, înainte să intre, a explodat o grenadă. Adela țipa cât o ținea gura, fiindcă se rănise la picior, și se lupta din răsputeri să ajungă în casa ei dărâmată, să-și salveze părinții. Cu greu, Adela intră în casă șchiopătând. Părinții ei erau plini de răni grave, iar Adela se lupta să le salveze viața, în timp ce, pe lângă ea, zburau gloanțele.

Dintr-un ungher, tremurând îngrozit, ieși ușurel Toto. Fetița a început să plângă din nou. Dar, de data aceasta, de fericire. Între timp, mama își reveni.

– Mamă, ești bine?

–Sunt bine, nu am pățit nimic, dar trebuie să ajungem în buncăr! spuse aceasta cu lacrimi în ochi.

– Haideți repede, mergem în buncărul din spatele casei!

Adela o ajuta pe mama, iar tatăl era ajutat de Rareș. Se îndreptau spre buncăr. Mai erau cinci pași până la buncăr, când Rareș spuse:

– Trebuie să vă las. Acolo au loc luptele.

– De ce trebuie să pleci?

– Trebuie să lupt pentru țara mea.

– O să te aștept…

– Intrați în buncăr! spuse Rareș, iar Adela izbucni în lacrimi.

– Draga mea, liniștește-te, o să se întoarcă!

A trecut jumătate de ora… Liniștea de afară o înfricoșa din ce în ce mai mult pe Adela. Cincisprezece minute mai târziu, tăcerea încă predomina, asta, până când Adela și părinții ei aud un strigăt:

– Ajutor, ajutor!

– Rareeș, strigă Adela din toate puterile, recunoscându-i vocea. Trebuie să îl ajut, le spuse părinților.

– Nu, nu te duci! strigă mama.

– Sunt de acord cu mama ta, nu te duci!

– E periculos, dar e prietenul meu, zise Adela ieșind pe trapă.

Adela încă auzea vocea lui Rareș, venea dintr-o clădire din apropierea buncărului. Clădirea era un bloc de două etaje, afectat de războiul neprevăzut. În timp ce fugea spre clădire, fata auzi strigătul mamei dinspre buncăr. În timp ce se întorcea spre părinți, doi soldați înarmați au înconjurat-o. Adela, conștientă că nu mai avea ce să facă, s-a predat. Aceștia erau în clădirea de lângă, cu etaj.

Destinul i-a unit din nou. Soldații austro-ungari au dus-o pe Adela fix lângă Rareș. Și el era imobilizat. Pe cât era de înfricoșată, pe atât de fericită era că îl revede pe Rareș teafăr. Soldații au lăsat-o îngenuncheată în fața ușii și au plecat să stea de gardă. Aceștia au rămas singuri în cameră.

– Rareș, nu pot să cred, ce ai pățit? Ce ți-au făcut?

– Nu avem timp! Trebuie să scăpăm!

Adela s-a târât până la Rareș. Panicați pentru că nu știau ce se va întâmpla cu ei, Rareș zări un ciob de la un geam spart pe jos.

– Adela, iute ciobul! Îl vezi?

– Da, îl văd! Încearcă să ajungi la el!

Târându-se, Rareș a luat ciobul cu mâinile legate la spate, dar auziră pașii soldaților care se întorceau în cameră. Atunci, Adela îi face semn băiatului să se întoarcă. Panicat, Rareș scăpă ciobul în timp ce se întorcea. Atunci, soldații intrară în cameră:

– Ce vreți de la noi? Lăsați-ne să plecăm, vă rog! spuse Adela cu lacrimi în ochi.

Soldații, neînțelegând ce spuse Adela, au luat-o și au dus-o în altă cameră a clădirii. Un soldat a continuat să stea de pază, iar celălalt a dus-o pe Adela în cameră.

– Lasă-mă, te rog! spuse Adela.

În timp ce fata se ruga de soldat să o lase în pace, un zgomot puternic se auzi din clădire. Adela se panicase și mai rău. Deodată, intră Rareș, cu un bolovan în mână. Soldatul nu era atent la Rareș, iar acesta a fost momentul lui. Băiatul, fugind spre soldat, i-a luat arma și l-a lovit cu ea în cap.

– Adela, repede, nu avem timp! spuse Rareș.

Adelei nu i-a păsat de situația în care sunt în acel moment și i-a sărit în brațe. Ieșind din clădire, văd trapa buncărului deschisă. Toată fericirea regăsirii s-a spulberat când și-au dat seama că părinții ei nu mai erau în buncăr.

– Ce să facem acum? întrebă Rareș disperat.

– Nu mai știu ce să fac! fata se lăsă pe vine, începând să plângă.

Văzând supărarea fetei, Rareș s-a dus și a luat-o în brațe, zicându-i:

– Totul o să fie bine, crede-mă!

Îngândurată, Adela se uită spre el și îi spuse:

– Mulțumesc că ai fost lângă mine!

– Nu ai pentru ce, și tu ai fost!

Neștiind ce să facă, Rareș și Adela s-au dus la fosta casă a fetei, în speranța de a-și găsi părinții. Peisajul apocaliptic îi aduce Adelei o stare ca și cum totul s-ar fi terminat. Începu să se simtă foarte rău, era amețită și galbenă la față. Rareș se panicase, niciunul dintre ei nu știau ce să facă.

– Adela, ce ai pățit?

– Am… Rareș, nu mă simt prea bine, spuse fata și, în acel moment, leșină.

Neștiind ce să facă, a luat-o pe Adela în spate și a dus-o acasă în siguranță. După câteva ore, Adela s-a trezit în patul ei de acasă, confuză, neștiind ce s-a întâmplat. Ea observase un scaun lângă pat, care nu era la locul lui. S-a ridicat din pat și a ieșit din cameră. Coborând pe scări, l-a văzut pe Rareș dormind pe canapea. Adela se liniștise, văzuse că Rareș nu pățise nimic. Fata și-a luat un scaun, l-a pus lângă canapea și s-a așezat pe el. Așteptând ca băiatul să se trezească, a adormit și ea.

– Adela, Adela, strigă Rareș, e gata mâncarea!

– Ce, ce s-a întâmplat?

– Am făcut mâncarea, trezește-te!

– Ce bine, dar ce ai făcut de mâncare?

– Omletă! Sper să îți placă!

– Și eu, zise zâmbind Adela.

După ce au mâncat, Adela și Rareș au plecat în căutarea părinților fetei.

– Adela, trebuie să plecăm! Hai repede! țipă Rareș.

– Imediat, stai un pic! Trebuie să fac ceva, spuse Adela în timp ce mergea spre camera părinților.

Curios, Rareș s-a dus să vadă ce face fata.

– Ce faci aici?

– Mi-e dor de părinții mei! Mă uitam la poze cu ei!

Rareș, auzind acestea, a luat-o în brațe, spunându-i că nici el nu știe nimic de părinții lui.

– Bine, gata cu vorba! Trebuie să plecăm după părinții tăi, spuse Rareș, ștergând o lacrimă de pe obrazul fetei. Când au ieșit din casă, au fost uimiți. Cerul era negru, din cauza fumului provocat de bombe. Totul părea fără viață. Toți copacii care odată erau verzi, acum sunt pe jumătate tăiați, arși și fără culoare. Pământul era distrus, iar peste tot era cenușă… ieșeau oamenii cu copiii lor terifiați de dezastrul provocat. Strigătele lor se auzeau din toate părțile. Adela și Rareș erau copleșiți.

– Este oribil, spuse Adela. Ce se va întampla cu noi acum?

– Nu-ți pierde speranța! Îți vom găsi părinții, iar totul va fi bine, o încurajă Rareș.

Apoi, cei doi și-au reluat căutările. Ajungând în centru, totul era schimbat. Cu câțiva metri în fața lor, Adela și-a fixat privirea pe ceva ce strălucea. Era lanțul mamei sale.

– Rareș, uite! Acela e lanțul mamei mele! exclamă Adela.

– Ești sigură? Acesta ar putea fi un semn!

– Da, bineînțeles că sunt. Îl purta în permanență la gât. L-a primit de la mama ei înainte să moară. E special.

Fata se duse și luă lanțul în mână. Se gândea la familia ei, la faptul că aceștia au dispărut fără urmă. I se părea totul prea dubios.

După cele întâmplate, Adela a decis să se întoarcă în casă pentru a căuta mai multe indicii despre locul în care se aflau părinții ei. Avea presimțirea că părinții ei nu au fost luați prizonieri și nu sunt morți, ci s-au ascuns.

– Rareș! îl strigă Adela pe băiat, acesta oprindu-se din mers.

– Da, ce ai pățit? spuse acesta îngrijorat.

– Am o presimțire că părinții mei s-au ascuns undeva.

– De ce crezi asta?

– Mama niciodată nu și-a lăsat lanțul, mereu era bine ascuns sub hainele ei. Eu cred că este un indiciu pentru noi.

– Dacă spui tu, atunci, hai să căutăm mai multe indicii prin casă, poate găsim ceva important!

Rareș o luă de mână pe fată și porniră spre casă. Adela simțea această apropiere ca fiind ceva mai mult. Era foarte bucuroasă să-l știe pe băiat aproape de ea.

– Mulțumesc! zise ea după un timp.

– Pentru? întrebă Rareș confuz.

– Că ești aici să mă ajuți, mereu îți voi fi recunoscătoare.

– Iar eu mereu voi fi aici pentru tine.

Ajunși în casă, cei doi au pornit spre pod. Podul era prăfuit și plin de cutii mari și mici. Fata era în căutarea jurnalului mamei sale, știind că poate afla informații. După un timp de căutări, au găsit. Adela a deschis jurnalul, gândindu-se dacă era bine ceea ce face.

– Citește! zise Rareș, gesticulând spre jurnal.

– „Acum câteva zile, am descoperit că înăuntrul lăntișorului dăruit de mama se află o cheie, așa că eu cu prietenul meu cel mai bun am decis să mergem în subsol, pentru a-i descoperi semnificația… Era cheia unei uși secrete, de care nimeni nu știa…”

După ce au citit cuvintele scrise de mama sa, fiind uimiți, primul loc în care au mers a fost subsolul. Adela simțea bucuria din sufletul ei, gândindu-se că părinții ei sunt acolo.

Ajunși în locul unde au deschis lanțul, cheia a căzut la picioarele lor. Era o cheie veche și uzată. Au căutat cu privirea ușa secretă, văzând pe unul dintre pereți un semn de încuietoare. Au potrivit cheia acolo, ușa deschizându-se. Intrară, dar nu era nimeni. În mijlocul comorii, se afla un bilet. Adela și Rareș au înaintat spre el. Aici erau scrise următoarele cuvinte: „Suntem bine, nu îți face griji. Ne vei găsi, doar urmărește indiciile.”

Cei doi erau confuzi, știau că trebuie să asculte și să caute indicii mai multe.

– Te simți bine? Știu că îți este greu, dar facem tot ce putem! Nu te amăgi!

– Sunt bine. Sunt sigură că îi vom găsi, spuse Adela cu speranță în voce.

Amândoi s-au dus spre bucătărie, plecând din subsol. Adela a luat jurnalul cu ea și a început să citească restul paginilor. Se gândea la tot ceea ce au pățit în ultima vreme. Continua să spere că totul va deveni la normal, deși înăuntrul ei știa că totul se va schimba radical.

– La ce te gândești? o întrebă Rareș. Și el era la fel de îngândurat și de trist ca prietena lui, însă optimist.

– Nimic important. Ce părere ai de biletul acela?

– Păi, sincer, însă Rareș fu întrerupt de o bătaie în ușă.

Adela s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă. Acolo era… Era chiar el, Vladimir, fratele lui Rareș, bucuros pentru că i-a regăsit, dar și un pic speriat.

Adela, fiind încrezătoare de regăsirea fratelui, acum mai mult decât oricând, era sigură că-și va regăsi părinții. Împreună urmau indiciile lăsate de părinți.

Au coborât în subsol, iar după multe căutări, rezemat de un perete, Rareș a căzut.

– Ajutooor! țipă Rareș.

– Ce-ai, găsit? Ești bine? țipă Adela.

– Nu văd nimic, cred că sunt bine, zice Rareș.

Adela aprinde un felinar și vede o ușă deschisă. Rareș era pe jos.

– O ușă secretă, cred că duce spre un tunel. Vladimir, vino!

– Da, imediat! Ce faci, Rareș, pe jos?

– Mă odihneam lângă perete și am căzut, descoperind această ușă.

– Unde o duce? întrebă Adela.

– Hai să vedem! zise Rareș.

– Nu-i periculos? întrebă Vladimir.

– Nu-ți fie frică, suntem împreună, frățiorul meu!

Mergând prin tunel, cei trei auzeau tot felul de zgomote ciudate. Dar, curajoși din fire, nu s-au oprit deloc.

La un moment dat, Adela a călcat strâmb într-o gaură, iar Rareș, fiind cel mai mare, o sprijini pe Adela.

În tunel au întâlnit diverse insecte, pânze de păianjeni și rozătoare, dar nimic dintre toate acestea nu i-au oprit din drum. În întunericul profund, ceva strălucea în depărtare.

– Rareș, ce stălucește? zise Vladimir.

– Unde, unde?

– Mai în față! acesta ia felinarul și o lasă pe Adela sprijinită de perete.

– Ce ați găsit? întrebă Adela.

– Uite, ceasul tatei, cred că este un alt indiciu.

– Da, este al tatei.

– Să continuăm căutările, suntem pe drumul cel bun, spuse Rareș.

În timp ce mergeau, au deschis ceasul și-au găsit un bilețel în interior.

– Iată! Un bilețel!

– Ce scrie?

– Spune: „Dragi copii, văd că ați găsit ceasul. Nu mai aveți mult. Urmați limbile ceasului ca să ajungeți la noi. Semnat, mami și tati”.

– Super, nu mai avem mult!

După ce-au mai mers, au ajuns în fața unei uși aurii. În fața ei, se afla un cățel. Pe carnețel, era scris un cod.

– Adela! Uite, trebuie să știm această parolă pentru a deschide ușa. În sfârșit, ne vom vedea din nou părinți!

– Super!!!

– De abia aștept!!

După ușă, era o lumină puternică. Intrând înăuntru, s-a auzit un țipăt de bucurie. Printre lacrimi, părinții Adelei îi îmbrățișau cu cel mai mult drag pe cei trei copii.

Oare ce vor face mai departe?