Micul mare erou – Capitolul 30

Micul mare erou – Capitolul 29
noiembrie 22, 2018
Micul mare erou – Capitolul 31
noiembrie 30, 2018

Micul mare erou – Capitolul 30

„ÎN NUMELE LUI DUMNEZEU, EU, SOLDATUL, JUR  CREDINȚĂ  MAJESTĂȚII  SALE  REGELE FERDINAND I, SUPUNERE LEGILOR ȘI ÎNDATORIRILOR MILITARE, ÎN TOATE OCAZIUNILE, ÎN TIMP DE PACE ȘI ÎN TIMP DE RĂZBOI! AȘA SĂ-MI AJUTE DUMNEZEU!”

Într-o zi frumoasă, cu soare strălucitor, un vânt primăvăratic legăna ușor frunzele copacilor.  Aducea o briză răcoroasă ce le mângâia pielea. Adela și Rareș stăteau pe iarba moale și verzulie, mângâiați de razele soarelui. Rareș își plimba degetele prin cârlionții blonzi ai Adelei. Era fermecat de lumina aurie ce se răsturna pe ochii verzi ai acesteia. Totul era perfect. Asta, până când tatăl lui Rareș, Ion, a venit pentru a vorbi cu acesta. L-a luat în debaraua cu unelte, unde îi comunică posibila plecare a acestora în război.

Pe de o parte, Rareș era fericit că își putea ajuta țara, dar, pe de alta, trist că nu o va mai vedea pe Adela. Fermecată, dar totodată uimită de posibilele întâmplări în cazul unui război, Adela ascultă cu interes discuția celor doi, fiind interesată de ajutorul pe care l-ar fi putut oferi. Cu toate astea, știa că există posibilitatea să nu îl mai vadă pe Rareș o perioadă bună de timp. Însă, cu speranța și încrederea pe care o avea în el, știa că băiatul se va întoarce la ea. Mai știa și că acesta era visul lui și, de aceea, nu se putea opune.

Discuția celor doi se termină. Adela se întoarse în casă. Apăsă încet pe clanța veche a ușii, aceasta lăsând un scârțâit îngrozitor în urma sa. A mers cu pași hotărâți spre biroul tatălui său, unde îi spuse:

– Tată, tată, Rareș, împreună cu tatăl său, pleacă mâine la război!

– Știu, draga mea, dar războiul nu a luat încă amploare, nu îți face griji, suntem în siguranță.

– Asta nu contează, eu vreau să merg cu ei, pentru a ajuta ostașii răniți și neajutorați.

– Nici pomeneală! strigă tatăl ei. Să nu mai aud asemenea lucruri ! Acum, du-te în camera ta, iar mâine îl vei vedea pe Rareș, în ciuda comportamentului tău.

Degeaba încerca Adela să îi explice, domnul Baciu era de neînduplecat. Neavând încotro, Adela urcă tristă în camera sa. Se așeză în fața pianului și își vărsă toată furia acumulată pe clape. A doua zi, Adela își luă rămas-bun de la Rareș, sperând că îl va revedea curând.

Cei doi soldați plecară, lăsând-o pe Adela cu ochii în lacrimi. Totul părea ireal.

 

**

Adela era curioasă de viitorul ei din momentul în care va păși pe holurile spitalului.

– Viața ta poate fi pusă în pericol, zise Caterina.

– Pentru patrie și pentru apărătorii ei, îmi pot da chiar și viața!

Caterina, Diana și doamna Baciu o priveau înghețate. Mama știa că nu o mai poate întoarce din hotărârea ei. Cu toate astea, nu putea să rămână rece la plecarea fetei. O îmbrățișă. Ar fi dorit ca acea îmbrățișare să nu se mai termine niciodată. Adela își înghiți lacrimile.

În fața casei, o mașină militară aștepta. Mașina, condusă de un șofer cu o privire rece, îl avea în dreapta pe colonelul Vasile, un om bine făcut, cu o voce autoritară, îmbrăcat într-o haină gri-bleu-verzuie. Geamul mașinii coborî. Vasile spuse:

– Grăbește-te! Nu avem mult timp la dispoziție. Războiul nu ne dă timp!

Cuvântul acesta o înfricoșa pe Adela. Ori de câte ori îl auzea. Era conștientă că totul s-a distrus. Își putea pierde familia, prietenii și câinele. Dar, cu toate acestea, teama și frica ei o făceau mult mai hotărâtă să își apere țara. De când era mică își dorise să ajute oamenii. Așa că a decis să fie sanitar voluntar pe front! Să ajute persoanele rănite în război, care luptau cu speranță și cu putere pentru țara lor, indiferent de consecințe.

Se apropiau de destinație. Focurile de armă erau din ce în ce mai puternice. Inima îi era cât un purice. Cu fiecare secundă, pulsul creștea tot mai tare.

Fata era tristă că s-a ajuns la ziua aceasta. Dar trebuia să continue să spere că totul va fi bine și că vor câștiga.

***

Codrul răsuna. Păsările zburau speriate. Animalele se adăposteau înfricoșate. Era toiul războiului.

 

Septembrie 1916. Turtucaia

 

Soldații își dădeau sufletul pe front, știind ca luptau pentru viață și pentru revederea cu persoanele dragi. Cu toate astea, Rareș nu putea să se concentreze.

Privea fața măslinie și prăfuită a tatălui, gândindu-se că, poate, în această împrejurare, totul va lua sfârșit… Sau că se va întoarce triumfător acasă, cu laude și cu o moșie asigurată, unde va putea trăi cu Adela. Doar asta îi mai dădea putere să lupte.

Întâlnirea cu ochii albaștri ai tatălui îl teleportă pe Rareș într-o lume parcă paralelă cu cea în care se afla. Privea nestingherit cerul, stând pe iarba verde și fragedă din curtea din spate a familiei Baciu. În fața sa se întindea pădurea, unde obișnuia să se întâlnească, pe ascuns, cu Adela. Aceasta venea din livadă cu un coș plin de mere roșii ca sângele.

Deodată, visul frumos îi fu întrerupt de tatăl său. L-a apucat de braț și l-a aruncat în groapă. În urma lui, s-a rostogolit și dânsul. Dându-și seama unde se află și percepând mai bine cele întâmplate, a observat pe umărul tatălui picături roșiatice. Se prelingeau pe brațul său dintr-o pată sângerie. Și atunci a înțeles! Tatăl a fost împușcat! Sentimentul de vină începu să îi străbată mintea. Parcă îi străpungea inima…

Îmbrăcată în costumul său de infirmieră, cu o bonetă albă pe cap, din care bucle blonde și rebele ieșeau acoperindu-i obrazul, sora sanitară privea nostalgică pe geam. Se gândea la tot ce a lăsat în urmă și la ce ar fi putut avea dacă războiul nu ar mai fi avut loc. Desigur, alături de familie. O tânără domnișoară ce aproape își termina școala, cu un viitor în față și cu atâtea visuri de îndeplinit… Avea să plece din cuibul părinților, întemeindu-și propria familie.

Minunata închipuire îi fu întreruptă de scârțâitul scaunului pe care un soldat își așeză camaradul pentru a fi îngrijit. Katia, o altă infirmieră, cu părul roșcat ce se întindea în onduleuri, cu mici pistrui în obraji, sprâncenată și cu pielea albicioasă, o anunță că soldatul a avut și alte accidentări. A fost împușcat în umăr, dar nu era nimic grav, căci se vindecase cu ceva timp în urmă. Însă, acum avea nevoie de repaus din cauza oboselii. Casca militară îi acoperea fruntea și o parte din ochii soldatului. Privirea verde și melancolică a fetei se îndreptă către trusă. Începu să îl trateze pe soldat, gândindu-se la câte a sacrificat persoana din fața ei, la cum războiul i-a afectat viața, la familia îndurerată pe care a lăsat-o în urmă și la cum se simte când se află pe front, în plină luptă. Cu toate că îi părea rău pentru faptul că nu a putut să își continue cursul normal al vieții, fetei îi plăcea să aibă grijă de ostașii care își riscau viața pentru țară, părăsindu-și familiile și luptând pentru binele tuturor.

Când a terminat de îngrijit pacientul, și-a strâns trusa și a mers spre ieșire, fără să realizeze că cel îngrijit era tatăl prietenului ei.

Rareș tocmai întâlnise privirea verzulie a asistentei și rămase înmărmurit:

– Adela?!

– Doamne! Rareș!

– Nu putură să se bucure de această revedere. Katia o strigă. O mașină militară adusese alți soldați. Își făcură promisiuni și se desprinseră din îmbrățișarea care sfidase timpul. Băiatul își luă tatăl, eliberând spațiul pentru cei grav răniți care tocmai fuseseră aduși.

Înfrângerea armatei române a adus tuturor și mai multă durere. Zona fusese ocupată. Trupele germano-bulgare înaintau. Au trecut Dunărea pe la Zimnicea  și visau încrezătoare la cucerirea de noi teritorii. Oamenii încercau să fugă. Să își lase casele și să ajungă pe un teritoriu liber, neocupat. Moldova era un vis pentru mulți. Guvernul și chiar și Curtea Regală se mutară la Iași. Inclusiv Bucureștiul fusese ocupat de cavaleria germană. Ziarele de front anunțau peste 150.000 de soldați români capturați.

 

**

Războiul înainta cu pași repezi și mușca cu colți feroce din viețile bărbaților români care își părăseau familiile și gospodăriile și mergeau la luptă împotriva trupelor germane și bulgare.

Ion Dumitrescu și domnul Baciu, deși bărbați puternici, curajoși și patrioți, nu ar fi vrut totuși să-și lase familiile singure, fără sprijin și fără ajutor. Dar nu avuseră de ales. Guvernul a fost cel care a dat ordinul să fie înrolați în armată. Lacrimi amare, de grea suferință, brăzdau obrajii soțiilor lor, la plecarea acestora pe front. Spaima de a nu-și mai vedea soții în viață li se cuibărea din ce în ce mai adânc în suflet. Toți se căsătoriseră din dragoste, iar copiii care veniseră după aceea le încununaseră atât de frumos dragostea. Nu puteau să conceapă că îi pot pierde și că pot rămâne văduve. Știau însă că ele, cu ajutorul rudelor, care le vor fi aproape, vor reuși să-și crească copiii. Dar soții lor? Singuri, printre străini, cu gloanțele vâjâind pe la urechi… Cum vor reuși să rămână în viață? Amândouă se închinară, se rugară la icoana Fecioarei făcătoare de minuni și își propuseseră să gândească tot timpul pozitiv. Să nu-și mai piardă nicio secundă gândindu-se la vești rele și la nenorociri, ci la fericirea pe care o vor simți când soții lor mult iubiți se vor întoarce acasă.

Sergentul Baciu, mare boier al vremii, om cu o cultură aleasă, scria, pe front, sub o falsă identitate, la ziarul „Frontul Mărășești”. Ținea astfel la curent familiile rămase acasă cu tot ce se întâmpla pe câmpul de luptă, cu victoriile pe care le înregistrau, dar și cu înfrângerile și cu pierderile de vieți omenești ale armatei române. Se împrietenise aici, în bătaia focului, cu marele poet și patriot George Topîrceanu, pe care îl plăcea foarte mult pentru sensibilitatea de care dădea dovadă și pentru cât de mult era impresionat de dramele soldaților răniți sau căzuți pe câmpul de luptă și de momentele teribile de șoc și de panică prin care aceștia treceau.

La doar zece zile după intrarea României în Primul Război Mondial, vine și dimineața fatidică a zilei de 7 septembrie 1916. Ziarul anunță, cu mare tristețe, că armata română care apărase capul de pod de la Turtucaia, redută cu o certă valoare strategică, pierduse bătălia. Vestea produse o undă de șoc în rândul tuturor românilor. „A fost o bătălie din care nu au lipsit nici lașitățile, nici incompetența sau infatuarea ofițerilor, dar nici faptele eroice ale ostașilor”, scria domnul Baciu în rândurile ziarului.

„Frontul Mărășești” publică „Pagina de doliu”, care cuprindea numele eroilor căzuți pe câmpul de luptă. Mare i-a fost suferința domnului Baciu când  văzu pe această listă numele lui Ion Dumitrescu, bunul și cinstitul său grădinar! La fel de mare îi fu supărarea când se gândi cât de mult va suferi familia acestuia, atunci când va afla cumplita veste.

Cum bine se știe, veștile rele circulă repede. Dimineața următoare, doamna Baciu citi cu sufletul la gură ziarul, înspăimântată de veștile pe care ar putea să le primească. Se sperie și se întristă îngrozitor atunci când află de înfrângere. Inima parcă i se opri din bătaie atunci când văzu coloanele lungi, unde apăreau, scrise cu litere îngroșate, de doliu, numele eroilor români. Cu sufletul la gură, cu ochii înotând în lacrimi, citea coloanele cu nume. Răsuflă ușurată când ajunse la finalul listei: numele soțului iubit nu se regăsea printre eroi.

Dar, deodată, inima îi îngheță în piept: un nume cunoscut îi atrase atenția. Era numele vecinului, al prietenului lor, omul harnic, priceput, cinstit și muncitor, cu vorba blândă și cu ochii înțelegători. Lacrimi amare începură să-i curgă incontrolabil pe obraji. „Dumnezeule mare, cum va reuși să dea această veste tragică familiei Dumitru?”, gândi doamna Baciu înspăimântată. „Cum vor reacționa Diana, Rareș, ceilalți copii sau familia Ifrim, socrii răposatului? Ce nenorocire! Câtă suferință!”

Își luă inima în dinți și, cu picioarele grele, cu pașii mici și mersul nesigur, se îndreaptă spre curtea vecinilor. Diana, care trebăluia prin curte, o văzu apropiindu-se și, prevestind parcă faptul că doamna vine cu o veste, se apropie rapid de poartă. Văzu privirea tristă, întunecată și fața brăzdată de lacrimi a acesteia și o gheară înghețată îi cuprinse inima. „Dacă s-a întâmplat o nenorocire? Doamne, fă o minune, să nu fi pățit ceva rău Ion al meu!” Dar privirea rănită, disperată, îngrozită a doamnei Baciu și faptul că aceasta plângea, fără a putea rosti vreun cuvânt, îi spuseră că lucrul de care se temea cel mai mult se petrecuse.

Un țipăt ca de fiară răsună în curtea mică. Înnebunită de durere, femeia plângea în hohote. Căzu în genunchi, bătu cu pumnii în pământ. Apoi ridică brațele spre cer, încercând parcă să-i ceară socoteală lui Dumnezeu pentru această durere nemeritată. Se adunaseră toți vecinii, alarmați de gălăgia din curte. Când aflară de nenorocire, toți se întristară și începură să-l bocescă pe răposat.

Între timp, într-un lagăr de prizonieri aflat în apropiere de Sofia, Ion Dumitrescu își plângea suferința alături de ceilalți soldați căzuți în captivitate la Turtucaia.

Soldații erau supuși muncii istovitoare, ducând o viață predestinată cotidianului și groazei. Nu se puteau spăla, potolindu-și setea bând apă din șanțuri sau mâncând zăpadă de pe câmp.

Din cauza condițiilor precare în care soldații au fost condamnați să se supună, în lagăr s-a declanșat o epidemie de tifos, acest lucru ducând rapid la îmbolnăvirea gravă a domnului Dumitrescu. Bulgarii, nedorind ca epidemia să se răspândească printre ei, s-au văzut nevoiți să cheme un medic, pentru a-i trata pe prizonierii bolnavi.

În ciuda eforturilor depuse de medic, mai mult de jumătate dintre prizonieri au fost răpuși de crunta boală ce a furat atâtea vieți.

Domnul Dumitrescu era unul dintre puținele cazuri „fericite”, în ciuda faptului că simptomele erau încă persistente.

În timpul perioadei de tratament, Ion și doctorul s-au împrietenit. Ion află că doctorul este un compatriot de-al românilor, originar din București. Numele său real era Cezar Enache. Soldații bulgari nu aflaseră acest lucru nici atunci. Dacă s-ar fi aflat, l-ar fi dus cu pași repezi și siguri către moarte. Acesta s-a oferit să-l ajute pe domnul Dumitrescu să scape din lagăr, înscenându-i moartea în fața soldaților bulgari. Acest lucru i-a dat șansa să iasă din iadul în care a fost ținut în captivitate atât amar de vreme. A trecut  neobservat datorită soldaților neinteresați de situație. Domnul Dumitrescu era, în sfârșit, liber.

*

Cu durere în suflet, familia Dumitrescu încă aștepta trupul neînsuflețit al lui Ion, eroul lor. Aveau speranța că vor putea să-l ducă pe ultimul drum în mod creștinesc. Că vor putea să-l privească pentru ultima dată și să-i ofere ultimul sărut.

După un timp de așteptare, au înțeles că dorința lor de a-l vedea pe domnul Dumitrescu pentru ultima dată este spulberată de crudul adevăr: trupul acestuia nu va mai ajunge acasă. Cu toate că trupul său putea fi în orice loc sau putea chiar să nu mai existe, Diana, soția lui, o femeie credincioasă și supusă în fața lui Dumnezeu, a decis să-i facă înmormântarea, fiind un omagiu adus preaiubitului ei soț.

Zilele s-au scurs, iar ritualul de înmormântare trebuia să fie inițiat. În loc de cadavrul lui Ion, preotul a citit un rând de haine pe care acesta le purtase acum ceva timp.

Preotul săvârși slujba. Bunica îl chemă pe Vladimir, cel mai mic copil al familiei, să rostească „Tatăl nostru”. Împreună cu persoanele aflate la priveghi, familia se ruga pentru iertarea păcatelor săvârșite de-a lungul vieții de către Ion.

Tatăl merse la biserică. În spatele său se afla familia și o parte dintre rude și prieteni. Odată ajunși, clopotul sună de trei ori. Familia îndoliată intră în biserică. Împărțiră mâncăruri preferate de răposat, pregătite cu durere în suflet de Diana. Și-ar fi dorit să facă aceste pregătiri cu drag, însuflețită de prezența soțului ei. Să fi fost familia reîntregită. Rareș, puiul lor, să se bucure de pregătirile mâinilor sale. Îi era așa de dor de vremurile bune…

Pentru că trecuseră mai mult de șase săptămâni, mama lui Ion s-a așezat pe un scaun și a început să plângă. Brusc, un scârțâit asurzitor tulbură liniștea apăsătoare care pusese stăpânire pe biserică. Din cauza durerii profunde pe care toți o simțeau, acest sunet nu a fost observat de nimeni.

O mână se apleacă ușor peste umărul Dianei, care stătea debusolată într-un colț al bisericii. Era chiar Ion! „Dumnezeule mare!” Nu-i venea să creadă ce vede. Drept urmare, rămăsese mută de uimire. Aceasta se aruncă în brațele lui, spunându-i:

– Tu? Chiar TU? Rugăciunile mele au fost auzite, în sfârșit! Îmi pierdusem orice speranță! Nu știi cât mă bucur să te văd! Cu toții credeam că ai murit! Am plâns zi și noapte… Până când lacrimile mele s-au uscat și n-am putut să mai fac nici măcar asta! Uite, îți făcusem și colivă. Dulce. Știam că așa îți place. Doamne, nu știu ce aș fi făcut în continuare fără tine!

 

**

Lucrurile mergeau din ce în ce mai prost pentru familia  Adelei. Trecuseră câteva luni de când zona și conacul lor fuseseră  ocupate de trupele inamice. Oamenii au fost nevoiți să plece. Gara fusese neîncăpătoare. Unii plecaseră cu căruțele. Alții și-au pierdut urma, fără să se mai fi auzit pe undeva de ei.

Adela era pe front. Tocmai reușise să plece din zona Cadrilaterului, care fusese cucerită. Divizia română, ce mai rămăsese din ea, se retrăsese. Ordinele fuseseră de retragere. Armata urma să se replieze. Era nevoie de apărare în alte zone.

Fata, sleită de puteri, martoră neputincioasă la moartea soldaților se simțea cu sufletul golit. Se tot gândea la momentele petrecute în copilărie cu  familia și la micul colț, unde se vedea cu Rareș pe furiș. La ce te poți gândi când îți este cel mai rău?

Dorul de casă o cuprinse. Nu mai știa nimic de ai săi. Tot ce auzea era numai de rău. Tot mai multe zone din țară erau cucerite. Ce face mama? Dar tata pe front? Rareș? Ah! Ce face Rareș? Nu mai știa de el nimic. Din ziua în care l-a văzut la Turtucaia. Când fusese cu tatăl lui la cortul sanitarilor. Nu putuseră să vorbească. Cortul era plin de soldați grav răniți. Au schimbat câteva vorbe în fugă. S-au îmbrățișat la plecarea lui, domnul Dumitrescu neavând nevoie de staționare la cort. Rana sa nu fusese gravă. Își promiseseră că vor avea grijă să nu se întâmple nimic rău cu ei. Juraseră că se vor reîntâlni cu bine.

Se gândea la începutul romanței cu Rareș. Căci ce altceva ar fi putut fi prietenia lor? O romanță. O melodie. Sufletul îi era pe jar. În toată această învălmășeală de simțiri și de gânduri, fata îsi aminti de lăntișiorul primit în dar de la Rareș. Îl lăsase la conac.  Deși se afla la zeci de kilometri de conac, știa că nu s-ar fi putut ierta vreodată dacă acesta s-ar fi pierdut în mâinile dușmanilor… Dușmani care ar fi putu să îl răpună și pe Rareș. Ea ar fi rămas doar cu amintirile despre el.

Într-o dimineață, plecă cu ajutorul unor țărani pe care îi văzuse cu căruța când batalionul se oprise. Aceștia au lăsat-o în apropiere de conac. De acum, trebuia să se descurce pe cont propriu în zona de război. Fata se gândi că, dacă va pleca pe timp de zi, ar putea fi văzută și chiar împușcată. Se hotărî să plece după căderea întunericului. Va ocoli tranșeele inamice ca, până la amiază, să fie acasă.

Când veni timpul să plece, trecu pe lângă un soldat căzut în luptă. Soldatul avea un pistol cu câteva cartușe în el. De ucis, nici ea nu se credea în stare. Dar nu putea pleca pe teritoriu inamic neînarmată.

Odată trecută de frontul aliat, aceasta se avântă pe tărâmul inamic, unde orice i se putea   întâmpla. Deși era noapte, mereu erau soldați de veghe. Așa că s-a întins pe burtă și a început să se târască. Cinci sute de metri i se păreau o veșnicie. Dar acel colier plin de amintiri era neprețuit pentru ea.

Trecând de tranșeele inamice, orașul începu a se contura în depărtare. Se bucură. Dar, văzând luna, realiză că mai are doar vreun ceas până se crapă de ziuă. Așa că, se ridică și începu să meargă tiptil.

Soarele începu să se arate. Mica eroina ajunse la conac.

Păși prevăzătoare în hol prin ușa mare a conacului. Era aceeași clădire impunătoare, dar ceva îi părea străin. Oare ce? O liniște impunătoare pusese stăpânire peste acesta. O  liniște pe care nu o mai simțise până atunci. Sălile mari, cândva pline de viață, căzuseră acum într-o monotonie greu de imaginat.

Deodată, această liniște fu tulburată de un zgomot brusc de la etaj. Cineva trântise ceva pe jos.

Fata fugi speriată și se ascunse după perdea. Putea urmări ceea ce se întâmplă. Subit, se auziră, parcă exagerat de ostentativ, două voci. Se apropiau.

– Cum stăm cu proviziile? întrebă prima voce.

– Să trăiți, domnule ofițer! spuse celălalt. Nu prea bine, adăugă deznădăjduit. Ceilalți au plecat în sat după hrană. Nu cred că vor izbuti să găsească prea multă. Oamenii din zonă au plecat și au lăsat casele pustii.

– Nu mă interesează pe mine asta! tună furios ofițerul. Trebuie să găsiți o soluție cât mai repede!

– Am înțeles. Să trăiți!

Pașii parcă au început să se îndrepte în direcția opusă. Adela ieși din ascunzătoare, crezând ca a rămas singură.

– Hei, domnișorică! Încotro? Cine ești și cum ai ajuns aici? întrebă ofițerul.

– Eu… eu sunt Adela Baciu, răspunse fata cu o oarecare sfială și cu fața albită.

Teama o părăsește însă repede și continuă cu mare trufie:

– Sunt, de altfel, moștenitoarea acestui conac. Este de ajuns?

– Vaai, adăugă ofițerul cu un oarecare dispreț. Văd că domnișoara este foarte vitează.

– Aceasta este casa mea!

– A, da? Atunci, rămâi cu mine aici. Amândoi vom fi stăpâni. Mai bine zis, eu voi fi stăpânul, iar tu vei fi „mica prizonieră îndrăzneață”.

Bărbatul se apropie de Adela și o prinse de mână. Fata încercă să scape, dar fără succes. Aceasta fu dusă într-o încăpere de la parter.

– Aici vei rămâne!

– Nu prea cred!

– Ba da! Vei rămâne aici până vei deveni mai înțelegătoare și mai supusă.

– Niciodată! Ai să vezi! Sunt româncă! Sângele latin îmi curge prin vene. Neamul nostru e liber. Niciodată nu ne vom lăsa capetele plecate în fața dușmanului.

– Ai terminat cu discursul ăsta de doi bani? Atunci, de ce ați părăsit conacul și n-ați rămas  să-l apărați?

– De asta m-am întors. Să vă determin pe voi să plecați!

– Mai vedem noi… răspunse ofițerul rânjind, deranjat de atitudinea fetei.

Pe peretele din spatele ofițerului era tabloul! Tabloul de George Braque. Un pictor francez foarte apreciat de mama ei. Iar în spatele lui… Ah! Dacă ar putea păși spre el!

– Uite! Vezi? Vezi tabloul acesta? Neprețiut pentru mama mea. Va fi al tau…

Fata păși spre tablou. Întinse mâna spre el.

– Jur că va fi al tău!

În timp ce îi vorbea ofițerului, luă tabloul de pe perete. Cu o mișcare fină, își trecu mâna pe spatele lui. Reuși! Prinse colierul!

–  Va fi al tău. De fapt, ți-l fac cadou. Așa… amintire a faptului că românii sunt oameni buni.

Întinse cu o mână tabloul spre omul nedumerit. Cu cealaltă dădu drumul colierului în buzunar.

– Acum, lasă-mă să plec. M-am răzgândit. Vă cedez conacul. Armata română va fi curând aici. Ne vom recupera, oricum, ce este al nostru.

Ofițerul, agresat de vorbele fetei, lovi tabloul de zid. Porunci unui soldat s-o ia pe micuța enervantă, să o lege și să o încuie în bucătărie.

După câteva ore de făcut planuri imposibile de scăpare, Adela auzi niște pași și un zgomot.

– Fir-ar să fie, cum puteau trăi oamenii aceștia cu atâta mobilier înghesuit?!

Era un soldat neamț. Venea spre bucătărie și se împiedicase de mobilier.

Adela intră în vorbă cu el. Fără să știe de ce, se văzu desfăcută din legătură.

– Cum de ești aici? Zona asta a fost cucerită de armata germană.

– Poate că a fost cucerită, dar casa rămâne tot a mea.

Soldatul o privea zâmbind. Era așa de calm… Fata văzu că, dacă se apropie, acesta nu are nicio reacție. Același zâmbet prostesc. Întinse mâna spre pistolul lui. Nici vorbă ca acesta să înțeleagă ce vrea. Pistolul era în mâna ei.

– Nu trebuie să țintești pistolul spre mine. Și,oricum, nu e armat.

Fata se uita speriată.

– Puteam să te omor de mult timp, dacă doream. Dar și eu am nevoie de puțin ajutor.

– Cu ce ai vrea să te ajut? întrebă fata mirată.

Bărbatul lăsă mâinile în jos și spuse:

– Sunt Ion, soldat în armata germană. La origine sunt român. Cum văd ca ai locuit aici, probabil că tu cunoști o ascunzătoare. Nu-i așa?

– Desigur. Cunosc. A fost casa mea.

– Ei, bine. Fii atentă… Trupele din partea de front par să fie slăbite de puteri. Aș vrea să mă lași să mă ascund aici când armata română își va recăpăta teritoriul. Nu am motiv să lupt contra națiunii mele.

Fata părea  încântată să îl ajute pe Ion.

– Este bine. Camera cu picturi formate din cuburi. În spatele dulapului, găsești o cămară. Mergi în recunoaștere. Apoi, ascunde-mă acolo.

Timp de două zile, ofițerul, turbat de furie, o căută pe fata dispărută. Ion îi ducea mâncare și apă în ascunzătoare. După patru zile, încep să se audă gloanțe și tunuri în apropiere. Armata română schimbase strategia și încerca recuperarea  zonei.

Adela aude cum dulapul este dat la o parte. Îl vede pe Ion.

– Gata! Acum vom scăpa amândoi vii, zise el cu un glas plin de bucurie.

Eroina îi mulțumi pentru ce a făcut.

Nu dură mult și armata română recuperă zona. Deci și conacul. Ion și Adela așteptară până  sunetul gloanțelor se opri. Apoi ieșiră amândoi din ascunzătoare. Îi opri un soldat român. Acesta văzu uniforma nemțească și ținti arma către Ion. Adela strigă:

– NU TRAGE! Suntem români!

Strigătul acesteia aproape îl făcu pe soldat să scape arma.

– Tu ești româncă.  Dar el? În uniforma asta?!

– Și eu sunt român, domnule. Dar am fost obligat să servesc armata germană.

– Ieșiți mai repede! Vedem noi ce vom face cu voi.

Cei doi ies din conac. Afară erau o mulțime de ostași români.

– Nu trageți, oameni buni! Sunt români! spuse soldatul. Eu sunt maiorul Gheoghe, li se prezentă acesta. Voi?

– Sunt Adela. Fata a cărei familie deține acest conac.

– Eu sunt Ion. Român forțat să lupte împotriva neamului său!

Maiorul îi primi în cortul lor și îi spuse Adelei:

– Fata mea, trupele române au primit ordine noi. Strategia de luptă s-a schimbat. Detașamentul nostru se va muta spre Mărășești. Nu vrei să vii cu noi?

 

August 1917

 

Adela ajunge pe frontul de la Mărășești. Visul ei de a ajuta soldații răniți își continuă împlinirea. Ca în copilărie, aceasta era cu Toto, cățelușul ei, care o însoțea mereu și care îi era alături la fiecare pas. La un moment dat, Toto vede ceva și iese rapid din cort. Îngrijorată, Adela merge după el. Când a ajuns, Toto adulmeca un băiat înalt, brunet, cu ochii verzi, care era ascuns după un copac, împușcat. Speriată, aceasta încearcă rapid să vadă ce are, analizându-i rana. Se duce repede să aducă un bandaj și încearcă să-i mai amelioreze durerea.

Privi ochii acestuia. Acea privire și acel zâmbet… Îi aminteau de Rareș. O lacrimă se rostogoli peste obrajii îmbujorați ai fetei. Cu toate că acesta abia putea să se miște din cauza rănii, face un efort și întinde mâna spre Adela, pentru a-i șterge lacrima. Când a atins-o, rana și toată durerea lui parcă dispăruseră. Totul dispăruse în clipa în care a atins lacrima caldă. Simțea ceva ce nu mai simțise niciodată. Un sentiment care l-a făcut să uite până și de rană. Se uita adânc în ochii verzi ai fetei, simțind că de acum va putea să lupte din nou. Acest lucru i-a dat o speranță mai mare și l-a făcut să fie mai puternic. S-a ridicat,  i-a mângâiat buclele Adelei și i-a mulțumit.

– Care este numele tău?

– Numele meu este Adela. Încântată de cunoștință! Tu cum te numești?

– Numele meu este David. David Ionescu. M-ai vindecat și-ți sunt dator. Trebuie să fac ceva să mă revanșez.

– Dar nu te-ai vindecat. Ți-am oprit doar sângerarea.

– Eu mă simt foarte bine. Nu mai am nimic. Mă voi duce la luptă și promit că mă voi revanșa!

Acesta o ia în brațe pe Adela. Își ia arma plină de sânge și pornește la luptă. Plin de forțe proaspete e gata să înfrunte inamicul fără teamă. De-acum, știa că într-o zi vor birui!

La sfârșitul zilei, Adela se întorcea din spatele frontului spre cortul unde erau repartizate ajutoarele medicale. Se auzi o bubuitură puternică. Nu departe de școala satului. Școla fusese bombardată, prăbușindu-se la pământ.  De pe locul ei se vedea fumul ieșind și ruinele unei vechi instituții.

Fata alergă într-acolo. Din fericire, nimeni nu fusese prin preajmă. Nu erau răniți. Își reluă drumul spre cort. Ajunse printre figurile cunoscute ale soldaților primiți în ultimele două zile. Îi cercetă pe fiecare. Brusc, un mers șovăitor se auzi. Dinspre ușa cortului se zări silueta șchiopătândă a lui David Ionescu. Fata sări spre el. Se temea că băiatul a fost iar rănit. Acesta, cu un zâmbet acuns, îi spuse:

– Draga mea salvatoare! Iată! Port însemnul unei răni. Am fost decorat pe mâna dreaptă. M-am întors să îți mulțumesc.

De sub vestonul ponosit, David scoase ceva. Întinse mâna spre fată. Pe drumul spre front, într-o poieniță, zărise un colț cu flori. Culesese câteva. A venit să i le ofere Adelei. Printre atâtea zile sumbre trebuia să existe și ceva pur pentru o astfel de fată.

Emoționată, îl îmbrățișă, mulțumindu-i. Îi făcu un semn cu mâna. Băiatul înțelese. Adela avea să se roage pentru soarta lui pe front.

La scurt timp de la plecarea lui David, în cort intră o fetiță scundă, murdară din cap până în picioare, care ajuta un soldat rănit să înainteze spre pat. Măriuca era o fetiță curajoasă, în vârstă de 12 ani. Locuia nu departe de frontul Mărășeștilor, în apropierea căruia se afla cortul sanitar. Se născuse în satul Pădureni. Locuia împreună cu bunicul, Ion Zaharia, în satul Haret, aproape de frontul de la Mărășești. La fel ca Adela, își dorea să își ajute țara.

Adela așeză soldatul rănit pe marginea patului, acesta scârțâind ușor. Soldatul avea o rană deschisă pe gambă și, cel mai probabil, o luxație în zona gleznei. Aceasta șterse ușor rana soldatului cu o bucățică de tifon pe care turnase niște spirt.

– Cred că te va ustura puțin, zise ea, atingând cu grijă rana.

Un suspin ușor se auzi din pieptul soldatului, care acum ținea ochii strâns închiși și pumnii încleștați de durere. Măriuca privea cuminte și parcă uimită de dibăcia cu care Adela bandaja glezna soldatului. După ce termină, fata îl ajută să se întindă și se întoarse spre Măriuca. Cele două se priviră scurt. Adela rupse tăcerea:

– Cred că va mai rămâne un timp pe aici. Rana de pe gambă se va vindeca în cel mult două zile, dar gleznei îi va trebui mai mult timp să se retragă. Acum este foarte umflată.

– Pare să fie pe mâini bune aici. Se vede că pui suflet în tot ceea ce faci și asta pare să-i facă și pe ei mai optimiști, spuse Măriuca privind spre soldații răniți din cort.

– Este tot ce îmi doresc. Să-i ajut. Să-i impulsionez să aibă o gândire pozitivă. Să le aduc căldură în suflet și zâmbete pe buze, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. Să-i fac să uite pentru puțin de locul în care ne aflăm, unde s-ar putea sfârși totul.

– Aici avem un lucru în comun. Și eu vreau să-mi ajut țara, chiar și cu cel mai mic gest. Să-i dau un pahar cu apă unui soldat, să salvez o potaie de la moarte, orice. Și, după ce totul se va termina, să ofer îmbrățișări persoanelor îndurerate și lovite de cruda soartă. Să aduc omagii celor care au murit pentru a ne apăra țara, pentru împlinirea visului de întregire a patriei.

– Vorbe mari de la o ființă mică. Îmi place că ai încredere în tine. Bunătatea ta parcă se emană în jur. Vorbele tale aduc speranță în trupurile și sufletele noastre. Numele meu este Adela.

Fata întinse mâna în față. Măriuca făcu la fel, spunând pe un ton hotărât:

– Eu sunt Măriuca. Și vreau să îmi ajut țara!

Mâna mică și aspră a Măriucăi o cuprinse pe cea a Adelei într-o strânsoare ușoară. Cele două fete se priviră. Ochii verzi ai Adelei îi întâlniră pe cei ai Măriucăi. Ochi de copil! Privirea aceasta o pătrundea până în inimă.

Zi peste zi, noapte peste noapte, timpul trecea. Cele două fete deveneau din ce în ce mai apropiate.

Zilnic, o doctoriță venea să o ajute pe Adela și pe ceilalți sanitari de la cort. Era o femeie înăltuță, slăbuță, cu părul creț, căzând peste umeri. Un zâmbet îi lucea în permanență pe fața ușor rotunjoară și albă. Numele ei era Ileana Ciobanu. Aceasta lucra la spitalul improvizat din Mărășești. Era foarte bucuroasă când venea să petreacă timpul la cortul din spatele frontului în care îngrijea răniții Adela.

Într-o zi, pe când se plimba cu Toto prin sat, în jurul caselor lovite de razele jucăuse ale soarelui, Măriuca auzi un zgomot puternic și nori grei de praf se iviră pe cerul albastru. Începuse. Erau mai aproape ca niciodată. Sfârșitul avea să se apropie.

Dintr-odată, micuța rămase nemișcată. Amuțise și încremenise la gândul că în câteva clipe viața ei se poate transforma în cel mai groaznic coșmar… Dar nu! Măriuca nu era o fetiță sensibilă. Măriucăi nu îi era frică! Sub ochii ei se desfășura un adevărat dezastru. Oamenii se agitau. Femeile își plângeau bărbații care trebuiau să plece la luptă. Copiii strigau în urma camioanelor încărcate cu militarii care, cu mândrie, mergeau spre infern.

Măriuca merse în grădina bunicului, sub nucul din care un soldat transmitea ofițerului locul unde erau trupele adverse. Fetița asculta atentă la ceea ce spunea soldatul. Începură să se audă focuri de armă. Vorbele soldatului o alarmau.

– Vin, vin… Sunt o multime!

Cu un zgomot dureros, soldatul cade la pământ fără suflare, chiar sub ochii copilei. Înlemnită, fata trage aer în piept. Cu un oftat adânc, îl dă de o parte pe Toto.

Un singur gând avea fata: „Vreau să fac și eu ceva pentru țara!”

Fără prea mult efort, se urcă în copac. Se așeză comod pe un pat de frunze, pe care le îndoise soldatul. Degeaba telefonistul Gherghina ar fi vrut ca ea să plece… Începu să transmită. Raporta tot ce vedea. Era tot mai implicată. Dădea chiar ordine telefonistului de sub nuc. Tot ceea ce vedea ea, era transmis pe front. Așa, soldații știau care era poziția nemților. Habar nu avea ea cum ajuta la slăbirea forței inamicului. Dar… nemții au dibuit copacul. Trăgeau cu tunul. Fata se încăpățâna să continue transmisiunea. Gherghina știa… e prea periculos pentru copilă. Un al doilea atac de tun a nimerit nucul. Eroina băiețoasă și inimoasă, cu ochii împăienjeniți, își dădu sufletul. Își dădu viața pentru țelurile patriei! Alaturi de ea, „amicul” Gherghina căzu și el rănit. Plângea. Erau lacrimi de durere. Durere fizică și durere sufletească. Tovarășa sa de transmisiune se sacrificase. Toto îi dădea târcoale. Părea că și cățelul plânge. Adulmeca. O luă la fugă lătrând, de parcă ar fi înțeles că fata era moartă. Schelălăind, se îndrepta către cortul unde știa că își găsește stăpâna.

Adela tocmai îi curăța rana unui militar. Îl auzi pe cățel. Se întoarse spre el. Era aproape negru de la fumul și praful de afară. Citi, în ochii lui migdalați, spaima. Își ridică privirea spre deschizătura cortului și șopti ca pentru ea:

– Măriuca…

Îl urmă pe Toto până la locul unde pierise Măriuca. Cu lacrimile șiroind pe obrajii murdari de țărână, cu mâinile tremurânde și pline de zgârieturi, se aruncă peste trupul acum rece al Măriucăi. O trosnitură puternică o făcu pe Adela să trăsară. Nucul sub care stăteau, ce mai rămăsese din el, trosni a doua oară și se prăbuși cu un bubuit asurzitor. Fata simți cum cineva o apucă de talia ei subțire și o trage de sub mormanul de crengi și frunze.

Se trezi în cortul bine cunoscut. Fusese adusă de Tudor. Băiatul îi dădu o cană de apă. Acesta venise cu tatăl și cu fratele lui mai mare să lupte pe front. Începu să vorbească cu fata. Să-i povestească despre ce îi plăcea să facă atunci când nu lucra la ferma vecinilor lui. Despre viața liniștită pe care o ducea împreună cu familia sa în casa lui modestă, moștenită de la bunici. Vocea i se subția în timp ce vorbea despre familie. Faptul acesta o făcu pe Adela să își ridice privirea. Tudor își înnăbuși plânsul. Îi spuse fetei că acasă îl așteptau încă patru frați și mama sa, care se îmbolnăvise nu cu mult timp înainte ca el, fratele și tatăl lui să fie nevoiți să plece. Adela se emoționă la sinceritatea cu care acesta rostea fiecare cuvânt. Fără să își dea seama, îl apucă de mână. Privirea îi era ațintită asupra mâinilor lor împreunate ca într-o îmbrățișare. Nu știa de ce, dar ceva o lega de acest tânăr fermecător. Ceva o făcea să îl îndrăgească și să sporească în ea dorința de a-l ajuta. Poate… ochii lui. Ochi de un verde care te hipnotiza… Sau faptul că îi aducea aminte de o persoană de care îi era cumplit de dor: Rareș. Da. Tudor îi amintea de Rareș.

Războiul o rupsese de tot. Erau momente în care uita de tot. Activitatea pentru salvarea celor răniți o ținea departe de gânduri.  De data aceasta, își aduse aminte de casă. De mama, care o încuraja tot timpul să facă ce-i spune inima, de delicoasele plăcinte făcute de Diana. De mireasma florilor care intra dimineața pe ferestrele mari ale camerei sale, flori îngrijite de tatăl lui Rareș. Își aduse  aminte de după-amiezile petrecute în grădină alături de Toto, de orele pe care le petrecea în fața pianului, cântând. Fata simți clapele sub degetele ei firave. Deschise ochii. Reveni la realitate, la cruda realitate. Ochii lui Tudor o fixau, iar ea simțea în acea privire că totul va fi bine.

Oboseala începu să o ajungă. Pleoapele îi deveniră grele. Abia dacă putea sa își mai țină ochii deschiși. Se întinse pe pat și adormi, visând la revederea ei cu Rareș.

Trecură câteva zile, iar vestea despre moartea Măriucăi a zdruncinat întreg poporul. Mamele își strângeau fiicele în brațe și se bucurau de faptul că sunt în viață. Sentimentul siguranței nu mai exista. Însă credința și speranța că Dumnezeu va ajuta poporul le dădea putere oamenilor de pe o zi pe alta.

Pe un pat gol, pe care tocmai se stinsese un soldat cu scrisorile de la femeia lui în brațe, Adela privea în gol. Trupul îi era greu. Sufletul frânt. Pentru fiecare soldat pe care îl îngrijea, își dădea o părticică din suflet. Iar când vreunul murea, lua cu el și părticica din sufletul ei. Însă, după moartea Măriucăi, durerea devenise mult mai intensă. Simțea de parcă tot sufletul ei se golise. Neputința în fața morții o sleise de toate puterile și o făcea să amorțească. Avea în ochi chipul fetiței. Fetița care le dăduse apă în ziua aceea… Ziua în care pierduseră speranța victoriei.

Fetița care le înviorase privirile. Care a adus zâmbete pe fețele celor îndurerați. Un oftat prelung scăpă din pieptul Adelei.

– Mă-ri-u-ca…, șopti ea. Măriuca! Copilul simbol al elanului nostru! Da! Trebuie! Pentru Măriuca, vom învinge!

Se ridică. Începu să se plimbe dintr-un capăt în altul al cortului. Nu vedea nimic în jurul ei. Imaginea Măriucăi era peste tot. Flash-uri peste flash-uri îi veneau în minte amintirile. Veneau de-a valma.

Dintr-odată se opri. Luă poziția de drepți. Duse mâna dreaptă la frunte. Dacă nu ar fi fost îmbrăcată în rochia albă primită de la doctorița Ciobanu, ai fi jurat că este un soldat adevărat.

– În numele Măriucăi, noi vom învinge!

Soldații o priveau înmărmuriți. Și ei fuseseră loviți de vestea că fetița murise pentru țară. Înțelegeau perfect stările Adelei.

Suferință, lacrimi, durere și dor. Acestea erau cuvintele care descriu cel mai bine ce simțeau soldații. Prea puține erau momentele de fericire… Aproape că puteai vedea aburul fricii ce punea stăpânire pe oameni. Copii rămași fără tată și soții îngrijorate devenite mai apoi văduve.

Acest război lăsa în urma lui mii de suflete stârpite, familii destrămate și copii fără niciun viitor.

Acestea erau gândurile Adelei, care era vizibil marcată de efortul pe care îl făcea în fiecare clipă pentru a învinge lupta cu moartea.

Lacrimile au început să i se rostogolească pe obrajii ei fierbinți. Amintirea lui Rareș îi bântuie din nou gândurile, lăsând-o cu un gol în suflet și speranțe ce acum nu mai au importanță.

Rezemat de stâlpul central al cortului, stătea Tudor. Tânărul fusese alături de Adela tot timpul. El a fost cel care a contactat-o pe doctorița Ciobanu și i-a spus ce s-a întâmplat cu Măriuca. I-a povestit despre stările prin care trece Adela. A ajutat în terapia  de revenire a fetei de sub șocul produs de moartea Măriucăi. Tot el aducea materialele de care aveau nevoie pentru îngrijirea răniților. Și… tot el îl salvase pe domnul Sălățeanu în urma unui atac inamic, aducându-l la cort.

Domnul Sălățeanu stătea pe al doilea pat din partea stângă a cortului. Adela se duse să vadă cum se mai simte dragul ei profesor. De câteva zile nu scosese niciun sunet. Avusese frisoane. După ce Adela reușise, împreună cu doctorița Ciobanu, să îi oprească sângerarea, rana se infectase.

Doctorița a făcut tot ce a putut pentru a stopa extinderea infecției. Organismul, slăbit, în urma pierderii mari de sânge, făcea față cu greu. Frisoanele fuseseră tot mai dese și intensitatea tot mai mare. Adelei îi era teamă că îl va pierde și pe el. Dragul ei profesor…

– Mă doare, șopti Sălățeanu.

– Știu, răspunse fata.

De data aceasta, fața i se lumină și un zâmbet se arătă pe chipul ei. Îi sărută mâna profesorului ofițer și, plină de curaj, îi spuse:

– Vom învinge, domnule profesor! Vom învinge! Dumneavoastră deja ați învins!

Alergă după doctorița Ciobanu, pe care o găsi sterilizând ustensilele medicale.

– Veniți! Dumnezeu face minuni! Domnul meu profesor s-a întors la viață!

Alergară împreună spre patul acestuia.

Îi dădură apă rănitului. Îi schimbară pansamentul, dezinfectând și analizând rana. Părea mai bine. Nu mai era roșie, iar raza infiecției scăzuse vizibil. Tratamentul doctoriței avusese efect.

Adela se duse să îi aducă profesorului puțină supă. Doctorița se întoarse la trusele pentru sterilizat. Trebuia să termine. Veneau zile grele. Zile în care răniții aveau să se înmulțească.

*

Adela plângea. Era vineri. Ziua rătăcirii sale în oraș. Totul era confuz. Nu mai știa dacă era o zi importantă sau nu. Ajunsă acasă, nu dădea de Rareș, bunul ei prieten.

De fapt, dacă își căuta adânc în suflet, acesta era muuult mai mult decât un prieten.

Acum că nu îl găsea și simțea disperare, știa! Nu se mai putea minți! Ceea ce simțea pentru prietenul ei nu mai simțise pentru nimeni. Adela iubea. Acesta era cuvântul!

Singura variantă neîncercată era să meargă la bucătăreasa lor. Diana trebuia să știe!

– Spuneți-mi! Vă rog! Pe unde umblă Rareș? De când am venit îl tot caut și nu dau de el.

Cu fața tristă și sufletul îndurerat, Diana răbufnește în plâns.

– Rareș și-a dorit neapărat să facă ceva pentru țară… Spunea că e un vis al lui…

Fata se apropie și o strânse în brațe pe femeie. Plângea și ea. Apropierea de Diana o făcu să se simtă mai bine. Era mama lui Rareș!

Dintr-odată, Adela simți clapele pianului sub degete. Ce ciudat…

Cânta… Ba chiar fără partitură. Erau notele inimii sale.

– Hai la masă, fata mea, se auzi glasul mamei. Diana a preparat ceva ce ție îți place mult. Mămăligă cu ouă fierte și brânză de oaie. Hai!

Fata nu se atinse de mâncare. Domnul Baciu știa de plecarea lui Rareș. N-o întrebă însă nimic. Adela fugi la casa vecinei Irina.

– Sărut  mâna! Știați de plecarea lui?

Femeia îi întinse o scrisoare. Spunea ceva despre faptul că băiatul o rugase să-i înmâneze personal scrisoarea Adelei.

– Repede! Repede, vă rog!

Adela sare speriată. Adormise imediat după plecarea doamnei Ciobanu. Doamne… Visase. Doi soldați sanitari intrară valvârtej pe ușa cortului.

– Un medic! Repede! Altfel, va muri!

Aduseseră un soldat rănit grav. Medicul sosit în schimbul doctoriței își făcu imediat apariția și preluă cazul.

**

După o lungă zi pe frontul de luptă, sergentul Gheorghiță, bunul prieten al lui Tudor, se retrase obosit în cortul său. Împovărat de frica invaziei trupelor inamice, acesta își dădu jos glorioasa uniformă de un gri-bleu-verzui, făcută dintr-un material textil compozit. Aproape adormit, își puse hainele pe scăunelul din fața unei mese, construită din trunchiul unui vechi stejar. Observă pe lemnul maroniu o hârtie ce nu îi era cunoscută. O hârtie ce avea pe ea un timbru colorat și scris un nume caligrafic. Era o scrisoare. O scrisoare pe care a așteptat-o cu nerăbdare încă de când a intrat în război. O scrisoare de la soția lui, Daniela, care îi scrisese pentru a-l înștiința ce s-a mai întâmplat pe acasă. Sergentul, cufundat în emoție și curiozitate, se așeză încet pe scăunel. Ia chibritul și aprinde lampa de pe marginea mesei. Începe să citească nerăbdător. Încă de la primele cuvinte simte cum lacrimile îi umplu ochii de un negru profund. Îl cuprinde un dor nemărginit de casa părintească, de grădina de flori parfumate, unde petrecea diminețile calde de vară, de familia lui iubitoare. Îl năpădește un val de amintiri imediat ce începe să citească. Amintiri alături de Daniela.

 

Scumpul meu soț,

                    

Îți scriu această scrisoare cu speranța că aceste câteva rânduri, pornite din suflet, vor ajunge la tine. Deși nu a trecut foarte mult timp de când ai plecat, gândul meu este numai la tine. Nu vreau să te împovărez cu gândurile mele, știu că treci prin clipe cumplite, dar simt că nu mai pot și îmi doresc să se termine cât mai repede acest război și să  te întorci acasă. Aș vrea să pot fi acolo, să-ți fiu aproape, dar știu că nu e posibil, mai ales acum. Și spun asta deoarece s-a întâmplat o minune. Și, deși nu o putem trăi amândoi aici, aproape, voi încerca să îți fac cel mai frumos cadou. O veste bună printre atâtea lucruri rele  este ca o binecuvântare. Știu că aștepți, ești nerăbdător, dar ceea ce îți voi spune îți va lumina ziua și sufletul, așa cum mi-a luminat mie viața. Dumnezeu ne-a dat un dar: un copil. Sunt însărcinată, dragul meu. Vom avea un copil.

Aștept cu nerăbdare să te întorci acasă.  Cu sufletul rănit, cu inima zdrobită de lipsa ta, nu mă pot gândi acum decât la această minune. Sper să te bucure această veste, sper să îți dea putere. Să te mobilizeze să lupți, să fii un viteaz. Pentru mine! Pentru copilul tău, al nostru!

Și, dacă ceva îți stă în cale, să știi că noi suntem aici, te sprijinim, suntem alături de tine de la mii de pași depărtare.

Dragul meu, îmi lipsești, dar speranța mă ține vie și știu că va veni curând momentul când te voi ține în brațe. Nu renunța să crezi, să speri, să lupți! Luptă pentru țară, pentru tine, pentru noi.

Te așteptam acasă!

 

                                                                               Cu drag,

                                                                                          Daniela

 

Citind această scrisoare, Gheorghiță era din ce în ce mai fericit. Lacrimile îi stăpâniseră complet fața. O minune urma să se întâmple. Va deveni tată! Dumnezeu îi binecuvântase. Nu știa cum să îi mai mulțumească. Observă că în plic mai avea și o iconiță cu chipul Maicii Domnului. A luat-o și a pus-o în unul dintre buzunarele uniformei sale. În acel moment își dorea foarte mult să fie lângă soția sa. Să o ia în brațe. Să se bucure împreună de minunea ce avea să apară în viața lor. Cu speranța că îl vor ajuta Bunul Dumnezeu și Maica Domnului să prindă ziua în care își va legăna pruncul pe brațe, își deschise jurnalul și, uitând de trupul său epuizat, așternu câteva rânduri:

 

   Septembrie 1917

        – ziua a IV-a –

 

Am aflat  că  voi avea  un copil. Mă încearcă  sentimente  de agonie și de extaz, de melancolie, de iubire.  Dar  dăinuie  fericirea în inima  mea.

Un copil, un suflet pur ce  mi-a fost dăruit de la Dumnezeu. Închid ochii și visez că sunt aproape de cei dragi. Le simt mirosul și le văd  privirea împânzită  de lacrimi de cristal. Uit pentru un moment de locul în care mă aflu. De cadavrele  și de bucățile  de material împrăștiate  pe jos, de  urletele și  suferința  prin care trec oamenii nevinovați. Uit de mâhnire, de melancolie, de dezamagire, de  toate  aceste  sentimente  ce mă cuprind   în   fiecare zi.

Acest  dar… această  veste  minunată  mi-a  amintit  că pot zâmbi,  că mă pot  bucura  din  nou  de viață, că am o motivație să duc acest război la bun sfârșit.

Voi  lupta  pentru a-i  asigura  copilului  meu o țară liberă  și un viitor mai bun.

***

Domnul Baciu se gândea la măcelul de pe front. Acum era ofițer și le dădea ordine soldaților. Oamenii mureau pe capete și el era prins în această situație fără scăpare. Se gândea la fiica lui. Dacă era bine… Sau dacă nu cumva pățise ceva în încercarea ei încăpățânată de a-i ajuta pe ceilalți, așa cum făcuse dintotdeauna. Acest gând îl înfricoșă nespus. I se strânse inima. Simți în piept o durere insuportabilă. Nu putea decât să spere că ea va fi bine. Atât!

Între timp, câțiva soldați bulgari pătrunseseră în casă. Uciseseră gărzile de la ușa ofițerului. Împușcaseră câțiva soldați, iar pe restul îi luaseră prizonieri. Totul se petrecuse atât de repede, încât nimeni nu avusese timp să reacționeze. Toți erau șocați și speriați. Acum, soarta lor depindea de domnul ofițer Baciu și de ceea ce avea să le spună.

– Predă arma! ordonă ofițerul bulgar. Mâinile sus!

– Nu te mișca! îl avertiză unul dintre soldați. Altfel, trag!

Soldatul era înalt, cu o înfățișare aspră, cu părul șaten, tăiat militărește. Așa cum era îmbrăcat, în uniformă militară, părea că are în jur de 30 de ani. Țeava puștii sale era îndreptată asupra ofițerului Baciu, care respira precipitat.

– Dă-ne lista! ordonă ofițerul bulgar.

– Nu știu despre ce vorbiți.

– Împușcați-l!

– Nu, vă rog! Așteptați! Am o familie. Nu-i pot lăsa fără spijin.

– Atunci, pentru ultima oară, dă-mi lista!

– Lăsați-ne în viață, pe toți de aici… Și vă voi da lista. De asemenea, vă voi ajuta să vă infiltrați.

– neobservați prin oraș. Vă voi da un soldat să vă ajute. Numai lăsați-ne în viață!

– Bine, încuviință ofițerul bulgar. Fie! Dar ne vom alege noi soldatul.

– Cum doriți!

Ofițerul făcu ochii roată prin încăpere. Privirea luicăzu pe un soldat care părea ireal, un copil cu prea multă hotărâre și încăpățânare în ochii săi verzi, atât de verzi că ardeau.

– Îl luăm pe acesta, arătă spre Rareș.

Fața lui Baciu îngălbeni.

– Este fiul tău?

– Dar se poate spune. A crescut sub ochii mei.

– Atunci, cu atât mai bine! Dă-mi lista!

– Iat-o, îi întinse cu mâinile tremurânde o bucată de hârtie șifonată.

– Așadar, voiai s-o arunci, să scapi de ea și să ne păcălești, tună bulgarul.

– Era de datoria mea să mă asigur că nu ajung pe mâini nepotrivite asemenea documente.

– Da, râse sinistru un soldat. Admir curajul dumitale, dar, din păcate, e prea târziu.

– Să ne retragem! dădu comanda ofițerul. Nicio mișcare greșită, altfel… și îl arătă cu țeava puștii pe Rareș. Dacă ne vei duce în eroare, soldatul dumitale va muri, iar dumneata vei fi singurul responsabil pentru asta.

– Nu, are ordin de a face totul pentru a rămâne în viață.

– Înaintează! îi porunci lui Rareș soldatul ce îl escorta cu pușca în ceafă.

Soldații îl părăsiră pe Baciu, dar îl luaseră cu ei pe Rareș. Bine că nu venise și Adela aici! Acum, domnul Baciu binecuvântă munca ei de sanitar. Nu se gândea niciodată că aceasta îi va salva fiica.

Și totuși… Își făcea griji, știind cât de afectată va fi Adela când va înțelege că prietenul copilăriei ei a fost luat prizonier. Soarta lui Rareș era incertă.

Rareș îi conduse pe soldații bulgari pe cărările noi, puțin umblate, ale păduricii care se afla la marginea orașului. Acum trebuia să se strecoare cu ei prin oraș. Asta era o adevărată încercare, conștient fiind că orice nesupunere îi poate costa viața, nemaipunându-se problema în cazul unui eșec.

Intrară pe întuneric în oraș. Erau îmbrăcați cu paltoane militare de-ale armatei române peste uniformele lor de soldați bulgari. Sperau că nu-i va întreba nimeni nimic. Și că nu vor întâmpina vreo patrulă curioasă, care să-i întrebe ceva și, astfel, să declanșeze dezastrul. Atunci, ar fi trebuit să deschidă focul.

Situația lui Rareș era periculoasă. Dacă l-ar fi prins soldații români ajutând inamicul, ar fi fost judecat ca infractor. Nimeni nu l-ar crede. Dar el se gândea la Adela. Pentru ea ținea dușmanul departe de tot ceea ce conta atât de mult… Înfrunta moartea cu dragoste, cu iubire pentru ființa cea mai dragă din lume. Sufletul îi cânta ori de câte ori gândul îi zbura către fată.

Întoarseră pe una dintre străzile întunecate ale orășelului. Rareș aflase de la domnul Baciu că Adela se afla la spitalul de la colț, unde fusese nevoie de întăriri medicale. Se gândi, cu inima  înghețându-i, că la capătul acelei străzi acum muncea ea, până târziu, de multe ori apucând dimineața. Avea atâta dăruire! Îi plăcea să vadă chipul pe care citea compasiune și dăruire. Cu câtă răbdare accepta ea, de bunăvoie, să aline suferința atâtor nefericiți. Nefericiți în mintea și sufletul cărora războiul lăsase traume adânci. Pe trupul cărora fuseseră scrise ororile războiului.

Dintr-odată, se auziră pașii unei patrule.

– Fugiți, șopti Rareș. Duceți-vă în capătul străzii!

Adela făcu doar câțiva pași. Se trezi că cineva îi pune mâna la gură și o trage în întunericul nopții. Ar fi vrut să se lupte. Să țipe și să scape cumva. Dar nu avea putere.

– Fă liniște, șopti vocea.

Și atunci inima fetei începu să bată de emoție. Sângele îi năvăli în obraji. Era Rareș. Acum nu se mai temea. Au stat o vreme îndelungată ascunși, până ce Rareș a crezut că au scăpat de patrulă și de soldații bulgari. O trase ușor de mână pe Adela. Îi trase mâna în mâna lui aspră și îi zise:

– Să mergem!

Cuvintele lui sunară ca o rugă, ca o implorare. Adela se supuse. Fără să întrebe. Inima îi bătea nebunește.

Rătăciră un timp pe străzile întunecate ale orașului, ascunzându-se și temându-se la cel mai mic zgomot.

– Ce se întamplă? șopti fata.

– E vorba despre tatăl tău. Nu te teme. Acum e bine. Dar e o poveste lungă. Sunt în pericol. Acum și tu esti. Nu pot risca. Trebuie să te pun la adăpost.

– Dar nu înțeleg…

El îi puse degetul pe buze, în semn de tăcere. Chiar în clipa aceea, un soldat le puse pușca la ceafă.

– Te căutam. Mergi!

Rareș îi făcu Adelei semn să plece.

– Nu! Rămâne și ea! spuse soldatul.

Era ofițerul bulgar.

– Te implor! Nu o amesteca și pe ea.

– Prea târziu. Acum e și ea prizonieră.

– Ticălosule! spuse Rareș. E doar o copilă. Las-o în pace!

– Taci sau vă împușc pe amândoi! Acum!

Era spre dimineață. Încă puțin și se iveau zorii. Părăsiseră de ceva timp orașul și intrară într-un sătuc din care mai rămăseseră neatinse de urmele dezastrului doar câteva case. Una, de la marginea satului, părea o casă mare, în care cândva, probabil, domnea bunăstarea, liniștea și râsetele vesele ale unor copii. Acum, moșia fusese părăsită de proprietari, aceștia adăpostindu-se în locuri mai sigure până vor trece ororile războiului.

Intrară în casă. Toate păreau părăsite în grabă. Proprietarii luaseră în fugă ce apucaseră și dispăruseră. Deodată, Adela și Rareș s-au trezit într-o încăpere, asemenea unui fost  birou. Era clar că erau într-o casă ce a aparținut unei familii înstărite. Umezeala din tavan se strângea într-un colț, formând flori de mucegai de o culoare verde smarald. Covorul ponosit, plin de praf, într-o altă ipostază, putea fi pata roșiatică ce dădea culoare oricărei camere, asigurând tabloul coloristic al acesteia. Tapetul cenușiu, sfâșiat de pe pereți, crea o atmosferă sinistră. Câteva stinghii erau dezlipite din niște bucăți mari de carton, asemenea celor folosite în criminalistică. Scândurile din fostul parchet erau împrăștiate peste tot. O prelată acoperea ceva ce părea a fi chiar un pian. Privirea fetei se opri aici.

– Caută ceva de mâncare, porunci ofițerul bulgar soldatului său.

Apoi urmări privirea Adelei.

– Știi să cânți?

– Puțin, răspunse fata surprinsă și înfricoșată de privirea ofițerului.

– Cântă! porunci el, descoperind pianul de sub prelată.

Fata trase un scaun ruginit și se așeză în fața pianului. Puse mâinile pe clape într-o mângâiere ușoară. Urmă o clipă de liniște, de pace. Câteva clape lipseau. Dar tânăra blondă improviză. Sunetele melodice umpleau camera cu un ecou plăcut. Acestea relaxau și cea mai tensionată persoană. Muzica curgea  lin, ca o vrajă. Vrajă care a pus încet-încet stăpânire pe toate lucrurile și ființele din încăpere. Sunetele și-au desfăcut aripile, învăluind inimile și luând mințile ca o nălucă, precum ielele din povestea bunicii, învingând demonul morții și al războiului.

Rareș, reușind cu greu să se rupă din magie, analiză situația. Făcu repede un bilanț. Trebuia să profite de orice situație. Trebuia să scape și s-o elibereze pe Adela. S-o știe la adăpost.

Ofițerul își lăsase tunica și pistolul să cadă pe scaunul de lângă el. Rămăsese în cămașă și asculta cu admirație aria fetei. Cândva, soția lui cânta la pian. Murise de mult timp… Fusese o ființă prea delicată pentru această lume. Adela răscolise aceste amintiri. Amintiri închise într-un ungher stingher al sufletului, fiindcă erau prea multe regrete și suferință în spatele lor.

„Acum. Acum e momentul!”, își zise Rareș ca un gând, ca vântul care, din adiere liniștită, se transformă în rafală.

Cu destulă greutate își desfăcu legăturile de la mâini. Se repezi, smulse pușca soldatului care păzea  ofițerul. Îl împușcă. Se întoarse spre scaunul ofițerului. Puse repede mâna pe pistol și îl duse la tâmpla acestuia.

– Toată lumea să stea cuminte. Altfel, îl împușc! tună băiatul. Adela, în spatele meu! Repede! Ține pistolul la tâmpla acestui câine. Dacă mișcă, tragi! Viața mea ori viața lui. Uite, totul e în mâinile tale. Voi, restul… aliniați-vă! Lăsați armele și ridicați mâinile! Repede, în camera de acolo!

Apoi învârti cheia și-i încuie în odaie. Spijini un dulap mare, greoi, în ușă, proptindu-l bine. Îl luă pe ofițer și-l legă de zăbrelele unui grilaj de la fereastră.

– Acum trebuie să rupi grilajul ca să poți pleca. Până atunci, va trebui să te ostenești mult. Mi-aș lua la revedere, dar, după cum vezi, eu și domnișoara ne cam grăbim. Cu bine, domnule! Sper să vă găsească vreo patrulă să vă împuște, nemernicilor, după cum meritați. În numele atâtor nevinovați. Să îi mulțumiți domnișoarei. Îi datorați viața.

Adela și Rareș părăsiră casa cu teamă, cu nădejde și cu alte multe emoții amestecate în suflet. A trebuit să treacă atâta vreme pentru a putea fi puțin împreună…

Dar viața e un mister. Pe care nici războiul nu îl va putea vreodată ucide, nici altceva.

***

O liniște apăsătoare cufundă cazarma într-o tensiune și mai mare. Doar tropăitul bocancilor bine lustruiți mai răsuna din când în când. Scârțâitul brusc, neașteptat provoacă disconfort soldaților Armatei 1 române. Din spatele lor se ivi generalul Grigorescu. Un om înalt cât un munte, bine făcut și foarte impunător. Orice privire de-a acestuia stârnea frica și supunerea soldaților.

Acesta se așeză la birou. Își învârti tacticos mustața, după care spuse:

– Știi ce trebuie să faci atunci când nu mai poți să alergi, soldat? Te târăști! Într-o situație disperată numai curajul și inteligența te mai pot ajuta! Oamenii care luptă pot pierde. Dar oamenii care nu luptă, au pierdut deja! Deci nu vă sfiiți! Înaintați în fața inamicului cu capul sus!

Curând, armata părăsi cazarma și, ca din senin, tabăra adversă dădu năvală. Oamenii se prăbușeau pierduți și însângerați pe pământul udat de lacrimile cerului. Puștile răsunau asurzitor. În timp ce țipetele de disperare ale soldaților răniți completau vacarmul greu de închipuit.

După doar câteva ore, românii au ajuns inițial într-un dezavantaj ce avea să favorizeze victoria Armatei 9 germane.

Văzând peisajul apocaliptic ce se întreprindea în fața lui, Rareș descopri o posibilă variantă ce le-ar aduce biruință. Mai apoi o comunică generalului. Acesta îi propuse să inițieze un asalt îndrăzneț de dublă învăluire asupra germanilor. Ar fi urmat să fie zdrobite forțetele lui von Eben, înainte ca inamicii să intre în formație completă, imediat după ce se detașează un regiment de infanterie întărit și toate regimentele de blindate împotriva lor.

Grigorescu gândi această idee ca fiind una foarte bună. Cu toate acestea, riscantă, deoarece, dacă această strategie ar eșua, ar rămâne fără nimic. Fiindcă Rareș era un soldat de excepție în ochii lui, acesta acceptă planul și îl comunică superiorilor săi.

Soldații fugeau unul câte unul, cât mai departe de armata germană. Nu pentru că ar fi voit să renunțe! Ci pentru că atacul de dublă învăluire începuse. Germanii, lăsându-se păcăliți, credeau ca vor înfrânge batalionul românesc, nebăgând în seamă soldații ce înapoiau.

În scurt timp, planul fusese pus în aplicare. Totul era gata. Până și regimentele de infanterie și blindate au fost puse la punct. Deodată, din spatele armatei germane, se auzi un „atacați”, parcă rostit cu toată forța și furia ofițerilor. Germanii, neașteptându-se la așa ceva, cădeau unul câte unul la pământ, lăsând în urma lor gemete înfricoșătoare.

Steagul românesc fu arborat! Românii învinseseră! Planul tânărului Rareș fusese reușit.

 

**

„Printre macii și albăstrelele câmpului, fiecare caută câte ceva. Cei care și-au pierdut brațele, picioarele, o bucată din pulpă sau un ochi nu vor mai găsi nimic. Fiecare și-a stabilit locul. Locul unde i-a curs sângele și i-a rămas trupul. Însă, acum, în locul tragediei, se leagănă senine fire de grâu cu spic copt. Sau un vrej de rochița-rândunicii ce vrea să acopere totul.

Pe șosea trec soldații. Sunt încolonați și cântă „La arme, la arme”. Înaintează spre luptă. A rămas în urmă toată câmpia Mărășeștilor. Timpul înghite bucăți de soare și peste trecut se cerne înserarea.  Zarea albăstruie, dinspre coama munților, se întunecă. O fâșie roșie se desfășoară bogată, iar tot câmpul pare de sânge. Îmi umplu buzunarul cu maci. Maci mulți cu albăstrele. Dar fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tremur. Fragilitatea și roșul macului îți lăcrimează ochiul.

Tabloul e o întrupare a durerii, iar oamenii ce se mișcă par veniți din alte lumi. De fapt, aceștia… care se mișcă, ce dezlănțuie un murmur sfios în căldura și tăcerea care stăpânește, nu se mai pot numi „oameni”. Sunt resturi, jumătăți de oameni. Privirea fiecăruia dintre ei este speriată și cercetează pe furiș fiecare colț de pământ. Nimeni din cei de față nu are sufletul cu el. Sufletele au țâșnit din trupurile lor schiloade, mutilate și acum aleargă pitulindu-se printre macii câmpului.”

Dincolo de aceste gânduri amestecate, învălmășite de experiența groazei și  norocul de a fi în viață, se afla Rareș. Ținea ascuns la piept unul dintre macii câmpului udat de sângele jertfei. Ar fi dorit să închidă pentru totdeauna amintirile războiului. Să le pune zăvoare și lacăte grele. Însă va fi cu neputință.

Mâna Adelei îi încălzea sufletul. Erau împreună și nu mai conta nimic. Jurămintele lor fuseseră împlinite. Avuseseră grijă de viețile lor. Se îndreptau prin iarnă spre Alba Iulia. Se țineau de mână prin iarna rece. Nici ei nu mai știau de cât timp erau pe drum.  Fulgii de nea cădeau într-un dans haotic, împopoțonând ramurile copacilor. Cei doi eroi mergeau prin viscol, căutând un adăpost. Totul era pustiu. Doar o căsuță maronie se vedea în vârful dealului. Merseră cu pași grei spre aceasta și constatară că era părăsită. Lemnul din care era făcută era pătruns de umezeala zăpezii. Părea o casă de vacanță. O căbănuță în care se refugia o familie în căutarea liniștii. Asta apărea într-un alt tablou, într-un alt timp, atunci când războiul nu stăpânea țara.

Cei doi tineri erau împreună cu adevărat, necapturați sau aflați în vălmășeala nesfârșită de pe front. Deși simpla lor ținere de mână îi încălzea, au aprins un foc mic. Din acesta ieșeau mici scântei ce se înălțau pentru câteva secunde și apoi dispăreau. Au găsit niște căni de metal, în care au pus apă, pentru ca mai apoi să o încălzească la flacără. S-au cuibărit într-o pătură peticită și moale. Aveau în sfârșit o fărâmă de siguranță, ieșiți dintr-o junglă în care pericolele erau la tot pasul. Priveau focul cu ușurare. Somnul i-a biruit, adormind amândoi cu un gând: „Mâine ne așteaptă Marea Unirea!”

******

Adela sorbi din ceaiul de mușețel și mai luă o înghițitură din pâinea cu margarină și gem. Ridurile și firele albe de păr arătau trecerea timpului. Dar privirea ei verde transmitea aceeași gingășie de pe vremea când era încă o copilă.

Cei doi nepoți, Maria și Victor, ascultau, cu ochi mari, minunata poveste spusă de bunica. Numele lor aveau o semnificație aparte. Maria venea de la Regina Maria, mama răniților. Iar Victor de la victoria poporului român materializată prin Marea Unire.

– Așadar, asta a fost povestea de azi. Mâine vom continua această istorisire atât de importantă din viața noastră. Acum, haideți să începem ora de pian, pe care știu că o așteptați cu nerăbdare!

Bunicul Rareș a venit și el să asiste la lecția copiilor, iar casa fu umplută de sunetele melodic ale pianului.

 

Ningea! Fulgii de zăpadă coborau în pași de vals. Era valsul victoriei. Valsul eliberării de groază. Dansul suprem al naturii.

Avea să se spele sângele din glia strămoșească? Niciodată!

Istoria va rămâne fără drept de schimbare!

Istoria a fost scrisă cu sângele camarazilor!

  1 Decembrie 1970