Micul mare erou – Capitolul 1

Micul mare erou – Capitolul 2
noiembrie 6, 2018

Micul mare erou – Capitolul 1

Primăvara anului 1915, 3 mai. Grășenii se întorceau de la discursul juristului Nicolae Titulescu.Trăsurile pline de boieri, nobili și de diplomați se îndreptau spre moșiile lor pentru a discuta noutațile aflate. Din casele acestora se auzeau păreri pozitive și negative; probabil despre țările afectate de război.

Într-una dintre trăsurile aflate pe drumul de la periferia orașului, se afla familia Baciu. Domnul și doamna Baciu dezbăteau subiectul discursului. Lângă ei, pe bancheta din spate, era Adela care asculta curioasă discuția părinților. Adela, o fată înăltuță și slăbuță, cu ochii verzi și părul ondulat prins în codițe împletite, purta o fotă neagră cu broderie aurie și roșie, o ie înflorată şi în picioare opinci de piele maronii. Fata observa in tăcere pajiștile aurii. Pe geam zărea oamenii muncind, îmbrăcați în straie populare. Asta însemna că se apropia de casa părinților săi, un loc minunat, aflat undeva în Muntenia, nu departe de capitală. Adela iubea acele plaiuri, căci acolo își petrecuse toată copilăria.

Caii se opriră. Fata coborî din trăsură. Abia aștepta să se întalnească și să vorbească mult, cât de mult, cu vechii ei prieteni.

În depărtare, zări un cățeluș, gri cu ochii migdalați, care alerga spre ea. Sări în brațele fetei bucuros, dornic de joacă și încântat de revederea primei si celei mai bune prietene ale lui.

Împreuna cu Toto, Adela face o plimbare prin livada plină de cireși înmiresmați traversând cărările copilăriei și amintindu-și de vechile obiceiuri. Se așezară la umbra copacului sub care obișnuia să citească în fiecare zi. Obosită după călătorie, se îndreptă spre camera ei. Se băgă in pat și cum puse capul pe pernă, adormi cu gândul  la ziua următoare.

Trezită de razele soarelui, Adela se duse pe balcon, unde o aștepta micul dejun adus de bucătăreasa familiei, Diana Dumitru. Deschise cartea preferată și începu să citească, pagină cu pagină, capitol cu capitol. De jos, un băiat se uita fix la ea, uimit de frumusețea fetei. Curios să afle numele acesteia, o salută. Aceasta se uita la el cu un zâmbet cald, ca ți cum s-ar fi cunoscut. Băiatul era ajutorul si totodata fiul gradinarului și al bucătăresei. Adela fu strigată de mama ei, așa că intră în casă să se pregatească de întâlnirea cu noul profesor de muzică, domnul Sălățeanu; o indruma pe Adela, predându-i cursuri de pian.

Una dinre cele mai mari pasiuni ale fetei era muzica. În salonul casei, se auzeau lin clapele pianului, atinse de mâinile delicate ale Adelei. La geamul deschis al camerei se afla băiatul care ascultase fermecat sunetul pianului şi vocea frumoasă a fetei.

După ora de muzică, Adela se grăbește să iasă în grădina casei unde îl vede pe băiat. Acesta se îndreptă spre ea. Din privirea lui se vedea că e incântat de talentul Adelei. Amândoi  se așazară pe o bancă, unde timp de câteva secunde liniștea domină. Într-un final, Rareș își face curaj și îi întinde mâna.

– Cum ai ajuns aici?

– Aici veneam în fiecare zi de vacanță când eram mică! spuse Adela. Tu?

– Stau la două case de aici; tatăl meu e grădinar si muncește pentru părinţii tăi, iar eu îl ajut atunci când pot.

– Ce frumos din partea ta! La școala când ai timp să mergi?

– Nu am mai putut să merg la școală, a trebuit să am grijă de frații mei mai mici și să merg împreună cu părinții la muncă.

Adela se întristă auzind acestea. Programul ei era foarte diferit de al lui Rareș. Ea mergea la școală sau studia acasă. În vacanțe se alătura cercetașilor ajutând bătrânii si oamenii nevoiași; visul ei era să aibă grijă de ei și să îi protejeze.

În schimb, viața de zi cu zi a băiatului este una destul de complicată. El era Rareș, fiul familiei Dumitru. Brunet, înalt și cu ochii verzi pătrunzători, Rareș era incăpățânat de fel, semănând cu tatăl său, Ion, un om harnic si devotat. Îi semăna și fizic. Tatăl era înalt și bine făcut, cu părul negru, fața măslinie și ochii albaștri. Era de ani buni grădinarul familiei Adelei, meserie pe care o adora. Iubea să vorbească florilor, să le îngrijească și să le fredoneze melodiile pe care bunicii săi obișnuiau să i le cânte, pe vremea când aceștia trăiau. Ion muncea mult alături de soția sa, Diana, ca să-și întrețină familia.

Aceasta era bucătăreasa familiei. Era mică de statură ți cu un păr uimitor de blond, cu șuvițe ce ascundeau ochii verzi, blânzi și luminoși. Părinții Adelei erau foarte mulțumiți de atitudinea, de dedicarea cu care gătea și de mâncarea ei atât de bună.

Din păcate, copiii ei, Rareș, Vladimir, Caterina, Zoe și Ștefan nu apucau prea des să se bucure de mâcarurile ei gustoase, fiindcă Diana stătea foarte mult la familia Adelei, iar de ei se ocupau bunicii lor din partea mamei, Elizabeta si Vasile Ifrim, oameni buni, înțelepți și muncitori.

Elizabeta avea un păr alb și fin, pielea ușor încreţită, ochii verzi de smarald în care se citea bunătatea sufletească. Se mișca delicat, zâmbea mereu, iar glasul cald răsuna ascultător pentru nepoți. Vasile era stlâlpul gospodăriei, un bărbat înalt, solid, foarte muncitor și afectuos cu nepoții săi, pe care îi iubea mai mult ca orice pe lumea asta. El folosea murgul familiei pentru a munci pe câmp, cu ziua ca să aducă suficienți bani pentru a menține traiul în casă. Vladimir era mezinul familiei, un copil agil și jucăuș, dornic să-și ajuta bunicii și părinții. În ochii lui căprui citeai inocența și curiozitatea. Avea părul șaten, scurt și o față rotundă ce inspira bună-voință. Sora sa, Caterina, era foarte responsabilă, în ciuda vârstei ei. Blândă din fire, își purta părul lung prins într-o coadă groasă, împletită. Ochii ei albaștri aveau aceeași strălucire ca ai tatălui ei.

Îi făcea plăcere să aibă grijă de fratele ei cel mic cu care se juca ori de câte ori putea. Bunica sa era cea mai bună prietenă a ei. Fata o ajuta cu drag la mâncare și la alte treburi  gospodărești. Adora să citeasca sub nucul din fundul grădinii, unde se refugia când era supărată sau îngândurată. Zoe și Ștefan mergeau la școală și erau pasionați de desen. Amândoi  își ajutau părinții ca să strângă bani pentru rechizite si cărți.

Grădinile, grajdurile și casa erau îngrijite de familia băiatului. Cu toate acestea, visul lui Rareș era să fie soldat, să lupte pentru țara lui și, asemenea Adelei, să îi apere pe cei în pericol. Vocea doamnei Baciu se aude din salon. Aceasta o cheamă pe Adela în casă. Cei doi se priviră revenind fiecare la activitățile lui.

Zilele trec, Rareș și Adela devin din ce în ce mai apropiați. În fiecare zi, după ce Adela termina cursurile, la rândul ei, îi explica lui Rareș ce învățase.

Cei doi au ajuns să petreacă foarte mult timp împreună, lucru care îl deranja pe tatăl fetei, căci acesta îl considera pe băiat un prieten nepotrivit pentru fiica sa. Din cauza acestei atitudini, Adela și tatăl ei ajungeau să aibă discuții în contradictoriu aproape zilnic. Totuşi, Adela continua să se întâlnească pe ascuns cu Rareș. Se vedeau în locul lor secret, din pădurea de lângă moșie.

Într-o zi, când Adela se îndrepta spre locul secret, Toto a urmărit-o. Domnul Baciu îl vede pe Toto intrând în pădure. Când Adela se întoarce, tatăl o întreabă dacă a fost în pădure. Adela îl minte, spunându-i că a fost în livadă. Cu toate acestea tatăl își dă seama că este mințit, deoarece a supravegheat, în ultimele ore, munca din livadă.

În următoarele două zile, s-a întâmplat la fel, așa că domnul Baciu decide să o urmărească pe fiica sa. Mare i-a fost surprinderea când a văzut că Adela se întâlnea pe ascuns cu Rareș ca să-l învețe să descifreze tainele cărții.

Întors acasă, acesta discută cu soția sa, care îi spune:

– Adela nu greşeşte cu nimic, doar încearcă sa-și facă un prieten,spuse mama fetei.

–  Nu sunt de acord ca fata mea să se întâlnească și să petreacă atât de mult timp cu un angajat!

Când Adela a ajuns acasă, părinții o așteptau în camera de zi, iar revoltat tatăl îi spune:

– Voi concedia familia Dumitrescu dacă te vei mai întâlni cu Rareș.

Fata acceptă situaţia şi se supune, pentru că îi dorea binele prietenului ei.

Necăjită, Adela urcă scările și intră în camera ei. Deodată, aude un ciocănit în fereastră. Cineva arunca pietricele în geam. Era Rareș, care încerca să afle ce s-a întâmplat. Când Adela a observat fața tristă băiatului, cu ochii în lacrimi, a tras draperia. Rareș, neînțelegând ce se întâmplă, își ia uneltele și merge în livadă.

Frământat de nedumeriri, se întreba de ce Adela nu mai vorbea cu el. După câteva zile el încetează să o mai caute cu privirea și își vede de rutina sa zilnică.

O săptămână mai târziu, tatăl fetei pleacă la București pentru a lua parte la o întâlnire importantă, iar Adela profită de ocazie pentru a vorbi cu Rareș. Îi propune să se întâlnească a doua zi la locul lor din pădure ca să-i explice totul.

Dis de dimineață, aceasta se îndreaptă cu Toto spre locul lor secret. Însă acasă se întâmplă ceva neprevăzut. Tatăl ei se întoarce  mai devreme, pentru că întâlnirea fusese anulată.

Grăbindu-se, Adela alunecă si se lovește, iar cățelul începe să latre. Tatăl care a auzit lătratul, se îndreptă spre pădure. Rareș, care se afla deja la locul secret, aude şi el cățelul și se îndreptă în direcția din care venea lătratul. A simțit că ceva s-a întâmplat.

O găsește pe fată jos, crispată de durere, cu mâna dreaptă pe gleznă. Nu putea să meargă. Rareș o ia în brațe și o duce până în casă, unde încearcă să-i imobilizeze piciorul.

Domnul Baciu a venit îndată și a aflat totul, întrebându-se dacă nu cumva s-a înșelat în privința băiatului.

Adela a rămas în casă câteva săptămâni cu piciorul imobilizat.

Intr-o vineri dimineață, după ce își ia micul dejun împreună cu mama și bunica, Adela pornește spre camera ei, de unde își ia șevaletul, acuarelele și merge către grădină. Acolo o întâmpină Toto, cățelul ei adorabil, jucăuș, cu ochii ageri și privire blânda…

Vecina ei Irina, o femeie în vârstă, cu față luminoasă, slăbuță și înaltă, deschide poarta:

– Bună, Adela!

– Sărut mâna, doamna Irina!

– Am venit să-ți spun….

Dar în acel moment, Toto se strecoară pe ușă în grabă printre picioarele Irinei.

– Mă scuzați, spune Adela, alergând de zor după căţel.

Adela aleargă după Toto, pe străduțe înguste cu pomi înfloriți. La colțul străzii vede pisica vecinei cocoțată pe un gard alb și alături zărește cățelul lătrând-o agitat.

Pisica dispare după gard, iar cățelul încearcă să sară după ea. Adela reușește să-l ia pe Toto și se îndreaptă spre casă. Dar era o problemă: nu mai știa drumul de întoarcere. Mersese atât de mult, încât ajunsese la periferia orașului. Peste tot erau case mici și prăvălii.

Ajunge pe Bulevardul Castanilor. Copacii erau de un verde aprins; pe jos se așternuseră petale albe în iarba crudă încolțită. Se auzea ciripit vesel de păsărele.

Era aglomerație pe bulevard. Oamenii se bucurau din plin de căldură și de calmul acelei zilei însorite. Doamne îmbrăcate elegant se plimbau agale la braţul soţilor sau fiilor lor. În aer se simţea o atmosferă de sărbătoare. Adela îşi amintea mirosul florilor de castan din copilăria ei.

Mergea către casă, deşi nu ştia în ce direcţie este casa ei. Dar ştia, cu siguranţă, că îi face plăcere să privească oamenii, să studieze gesturile şi chipurile lor şi să-şi imagineze poveştile nespuse din spatele acelor măşti.

Deodată se opreşte. Ceva îi atrage atenţia. Poate cineva cunoscut… Dar nu, nici vorbă de aşa ceva. Nu cunoştea această parte a oraşului. Nu fusese niciodată aici. Altceva a făcut-o să se oprească. Un cuvânt. Unul pe care îl mai auzise înainte în discursurile politice şi în discuţiile tatălui ei cu prietenii. Un cuvânt greu care o înfiora şi care purta în el toate nenorocirile lumii.

RĂZBOI