Anul 1916

De când atinsese pentru prima dată clapele unui pian, Adela rămăsese cu gândul la sunetul care îi încântase auzul. Cu timpul, fetei i se dezvoltă o pasiune pentru instrumentul ce dăduse naștere unei atmosfere deosebite în sufletul și în mintea ei. A prins curaj să viseze la un concert susținut de ea la Casa Regală, dar, până atunci, Adela mai avea de studiat. Visul acesta nu o lăsa în pace, gândindu-se în fiecare seară la oportunitatea de a-l încânta pe Regele Ferdinand cu melodiile și cu pianul său magic.

După o noapte lungă, Adela se plimba prin curtea casei, de data aceasta, cu gândul la Rareș. Tocmai îl zărise alergând spre ea, zâmbind și fluturând un plic. Imediat ce ajunse la prietena lui, băiatul strigă cât putu de tare:

– Visul tău s-a îndeplinit! Ai fost invitată să cânți la Casa Regală! Și vei fi găzduită acolo!

O explozie de bucurie îi invadă fetei sufletul firav de copil. Nu îi venea să creadă ce auzise… poate acesta era și motivul pentru care rămase fără cuvinte. Adela, foarte entuziasmată de veste, merse și îi spuse tatălui său:

– Tată! Voi avea primul meu concert de pian la Casa Regală!

– Felicitări! Sunt mândru de tine, scumpa mea! răspunse tatăl, zâmbind cald.

– Dar… am o rugăminte.

– Te ascult, Adela!

– Poate să vină și Rareș cu noi la București?

La auzul acestor cuvinte, chipul bărbatului se crispă…

– În niciun caz! Acest băiat nu are ce căuta cu noi la un eveniment atât de important.

Statutul lui social nu se potrivește cu încăperile regale și nici nu poate merge alături de noi atâta cale.

– Te rog… este un copil bun și…

– Am spus nu!

– Mi-a salvat viața! Măcar atât să fac și eu pentru el! Să vadă că lumea nu se termină la marginea pădurii care închide zarea.

Tatăl, surprins de patima și de compătimirea pe care le ghicea în vocea fetei lui, ezită… își aminti că, demult, și el era la fel de altruist. Oare ce se întâmplase de acum gândea altfel?

– În regulă, dar am o condiție: nu va sta în public, va sta în culise, nu poate sta în preajma ta!

– Of, bine… Mulțumesc mult, papa! strigă fericită fata, fugind spre camera ei.

Așteptarea fetiței luase sfârșit. Ziua de dinaintea plecării o emoționa nespus pe Adela. Cu toate că inima îi sălta de nerăbdare, emoțiile o copleșeau. Nu voia să-i dezamăgească pe cei dragi, dar, totodată, știa că a exersat mult și avea încredere în propriile forțe.

Intrând cu sfială în camera sa, unde admiră pentru câteva clipe frumosul ei pian, confecționat din lemn alb lucios, se gândi la evenimentul inedit ce urma să aibă loc. Lângă acesta, se afla o vitrină mare, din sticlă, în care fetița își păstra colecția prețioasă de păpuși din porțelan. Preferata ei avea părul auriu, lung, cârlionțat și purta o rochiță verde ca iarba proaspăt încolțită.

Pentru călătorie, Adela își pregăti cele mai frumoase ținute pe care le avea: rochii în culori calde, cu motive florale, bluzițe din dantelă și fuste înfoiate din materiale scumpe: din catifea, din mătase și din bumbac. La plecare, își puse la gât lănțișorul de aur care-i purta mereu noroc, dăruit de mama sa la ultima aniversare a fetei, cu o cruce mică, pe care se zăreau câteva diamante minuscule, dar extrem de sclipitoare. Îndreptându-se către mașina cu care urma să se facă extraodinara călătorie, vehicul pe care tatăl îl adusese din străinătate cu mare cheltuială, zâmbea la gândul minunatei experiențe.

Mașina părinților Adelei nu era pentru oricine. O mașină deosebită pentru anul 1916, un lux de cea mai înaltă clasă! Era vorba despre Ford T, numit și „Tin Lizzy”, dezvoltat de însuși legendarul Henry Ford. Totodată, modelul Ford T fusese primul automobil produs în mare serie, primul construit pe o linie de producție mobilă, primul fabricat într-un număr de un milion de exemplare. Acesta fusese echipat cu un sistem de aprindere care era compus din 16 magneți încorporați în volantul motorului, care se roteau prin fața unor bobine fixe și care generau curentul electric pentru funcționarea automobilului și… un radio! Roțile erau cauciucate, cu spițe de lemn. Bine, bine, gata cu descrierea tehnică, să lăsăm pe altcineva să vorbească:

– Doamne, zise Rareș adresându-se Adelei, ușile sunt ca porțile de la grajd! Firește, mai mici și mai ușor de deschis și de închis.

– De acord, Rareș, nici culoarea nu e cine știe ce…, răspunse fata, zâmbind.

Când ajunseră și părinții Adelei, șoferul, tatăl ei, aprinse motorul și porniră la drum spre Capitală, spre Palatul Cotroceni.

Lui Rareș i se propusese locul din spatele șoferului; în față, lângă șofer, stătea mama Adelei, iar fata stătea în spate, alături de Rareș. Ce bucurie! De parcă nu erau de ajuns concertul și extraordinara călătorie cu automobilul!

De pe bancheta din spate, Adela și Rareș priveau pe fereastră: Adela, pe cea din dreapta, Rareș, pe cea din stânga. Căruțe, trăsuri și…

– Unu… două… trei automobile! Ce multe sunt! Uite, Adela! o îndemnă Rareș emoționat.

– Ne apropiem, de bună seamă, de capitala noastră dragă, spuse Adela senină, dar cu ochii strălucind de bucurie.

Amândoi chicotiră veseli și nerăbdători. Își doreau să ajungă cât mai repede, să meargă pe bulevarde, să privească edificiile înalte, clădirile impunătoare, să se oprească la un fursec sau o prăjitură la cofetăria Capșa.

După-amiaza era pe sfârșite. Arborii plantați de-a lungul șoselei nu ascundeau ochilor copiilor luminile orașului, deja aprinse în felinare, care îi întâmpinau călduros, deși România era în război. Se simțeau bine. Urma să-și împlinească curând un vis. Siluetele clădirilor se profilau deja tot mai aproape…

– Iuhuuu… iată și trenul, Adela! bătu Rareș din palme.

Pufăind, locomotiva șuiera și scotea aburi; mergea paralel cu ei. Oare cine va ajunge mai repede în oraș? Ei sau trenul?

Odată intrați în București, călătorii noștri rămaseră surprinși de felul în care arăta orașul. Totul era diferit față de așteptările lor: clădirile mari, cu geamuri din lemn, arcadele frumos sculptate, străzile cu modele din piatră cubică, din granit, și bărbați care zâmbeau și își ridicau pălăriile în timp ce salutau doamnele și domnișoarele întâlnite.

În drumul spre palat, Adela și părinții ei trecură printr-o piață aglomerată, unde magazinele cu vitrine îmbietoare erau pline, însă oamenii erau distrași de pufniturile Fordului. Copleșită de cele văzute, Adela se simțea deja nesigură, se întreba dacă-i va impresiona pe Regele Ferdinand și pe Regina Maria…

Orașul deveni deodată așa de sofisticat, iar toți păreau să aibă așteptări mari de la Adela, inclusiv Rareș, care, pitit după bagaje, era încrezător în magia muzicii interpretate de prietena lui. Pe măsură ce se apropiau de palat, emoțiile fetei erau tot mai puternice, însă doamna și domnul Baciu erau siguri că Adela va cânta minunat.

Deodată, din spatele unui zid de copaci, răsări o clădire înaltă, cu multe turnuri și ornată cu decorațiuni specifice regalității. De la prima vedere și-au dat seama că este vorba despre Palatul Cotroceni.

Adela fu puțin intimidată, dar și copleșită de bucurie când văzu castelul. În fața ușii, servitorii pofteau oaspeții înăuntru. Erau îmbrăcați cu sacouri roșii, de stofă, și pantaloni albi.

Rareș și Adela se țineau strâns de mână, deoarece nu-și puteau închipui că au onoarea să stea în fața acestei clădiri grandioase. În fața palatului, se aflau scările de marmură, acoperite cu un covor albastru marin, și multe statui argintii.

Rareș se uită spre Adela, zâmbind:

– Lasă emoțiile deoparte și hai să explorăm palatul!

În fața copiilor, apăru un majordom care le deschise ușa. Intrând, simțiră cum îi copleșea nerăbdarea de a-și vedea camerele.

La ușile impunătoare ale palatului, sculptate în stil venețian, Adela, părinții ei și Rareș se tot opreau, intrând în camerele care le-au fost repartizate, întâmpinaţi de câte un servitor îmbrăcat în straie nemţești.

După ce schimbară câteva vorbe cu tatăl Adelei, fiecare copil fu condus în camera lui. Până să ajungă în odaia ei, Adela simţea că inima îi va sparge pieptul. Nu mai trăise niciodată o asemenea emoție. Deschise ușa încet și văzu cum, prin perdelele groase, pătrundea un fir de lumină. Acesta îi permise să zărească patul cu baldachin, înveșmântat într-o catifea verde-închis. Pe măsuța rotundă de lângă acesta, pâlpâia sfios o lumânare, dar din tavan se deschidea un candelabru care împrăștia lumină ca ziua… Adela intră în cameră, copleșită de uimire.

Servitorul îi arătă dulapul unde putea să își aranjeze bogata ei garderobă. Surprinsă peste măsură, Adela nu știa ce să admire mai întâi… În tot acest timp, fata se simțea foarte emoționată în legătură cu acel concert de pian de la Casa Regală. Ea nu știa dacă îi va plăcea regelui sau nu, iar acest fapt o frământa. Fetița își spunea singură, cu voce tare: „Hai, Adela! Vei putea! Nu te teme!”. Atunci când copila își zise asta, Rareș trecu pe lângă camera ei și o auzi. Acesta bătu la ușă. Adela șopti:

– Cine e?

– Rareș… Pot să intru?

– Da, răspunse fata.

După ce intră în cameră, băiatul spuse:

– Te-am auzit cum îți vorbeai.

– Așa mă încurajez eu…

– Ascultă la mine, trebuie să ai încredere în tine! Tu cânți foarte frumos la pian. Nu trebuie să îți fie frică. Ai muzica în sânge!

– Mulțumesc, Rareș! Nu cred că altcineva putea să mă liniștească așa cum ai făcut tu.

– Pentru asta sunt prietenii!

În acel moment, Adela simți ca totul e posibil și știu că totul va fi bine… Rareș putu atunci să se întoarcă în camera sa, pentru a o admira pe îndelete.

Camera în care fusese condus Rareș era modernă, dar, în același timp, clasică. Era modernă datorită mărimii și foarte multor spații delimitate optic, pentru dormit, pentru scris, pentru joacă, fiind foarte luminoasă.

Era însă și clasică, deoarece pe tavan se conturau bârne din lemn masiv de culoarea nucului, asortate cu mobilierul simplu, reprezentat de o masă, scaune și laviță. Deasupra patului generos, cu lenjerie aurie, simplă, dar curată, se afla prinsă o etajeră cu două rafturi elegant pictate. Aspectul clasic era subliniat de pianina veche și de blana de urs din mijlocul camerei, precum și de covoarele tradiționale. Rareș privea cu uimire camera despre care nu-și putuse imagina nimic, dar acum înțelegea că-i depășea toate așteptările. Privirea lui descoperi trei obiecte foarte rafinate, care decorau camera: două tablouri cu persoane renumite, probabil, însă, pentru el, erau doar niște domni foarte serioși și cam triști. Apoi, o statuie ecvestră, luminată de o aplică din fier forjat. Absorbit de cele văzute, Rareș aproape uită ce repede trece timpul. Începu să se întrebe ce mai face Adela…

Era ziua cea mare, în care Adela trebuia să cunoască Familia Regală și să cânte în fața lor. Mama sa o pregătise până în cel mai mic detaliu. Codițele îi erau strâns împletite, prinse cu două funde purpurii, iar obrajii îi fuseseră puțin ciupiți de mamă, pentru a avea puțină culoare. Adela, alături de familia ei și de profesorul de pian, îi aștepta pe rege și pe regină cu nerăbdare, într-o sală grandioasă, foarte luminată și plină de oglinzi. Acolo se afla un pian cu coadă, extraordinar de bine lustruit, la care Adela nu mai avusese ocazia să cânte. În jur, erau o mulțime de oameni de rang înalt și critici de muzică, figuri care îi sporiră și mai mult emoțiile săracei copile. Puteai să observi cum fetiței începea să-i strălucească fruntea de la transpirația pe care i-o provoca emoția, cum se juca cu mâinile umede incontrolabil și cum mima cu buzele succesiunea de note muzicale ale melodiei pe care urma să o cânte.

Adela ieșise din cameră de vreo oră, nerăbdătoare, și un majordom o condusese către sala de muzică.

În scurt timp, intră Familia Regală: Regina Maria, alături de Carol, Elisabeta, Maria și Ileana. Adela fu prezentată regelui și familiei sale. În acele momente, ea simți că i se înmoaie genunchii și abia putu să răspundă, cu o voce tremurândă, la salut. Făcu o reverență, cum o învățase mama.

Conducătorul țării era o prezență impunătoare, sobră și solemnă, atitudine accentuată de uniforma militară. Era bălai, înalt, zvelt, cu ochii albaștri și cu privirea blândă.

Regele o invitase mai devreme să ia ceaiul împreună, prilej excelent pentru discuții. Eticheta regală impunea vizite scurte și discuții protocolare. Deși era emoționată și copleșită, se simțise onorată și privilegiată de această oportunitate. Ea îl felicitase cu ocazia zilei de 10 Mai, în același timp, fiind mesageră a poporului, care își dorea vremuri pașnice.

Era ora şapte fără zece minute. Când Adela se îndreptă către sală, Rareş înțelese că nu avea acces în încăpere, fiindcă era ca un copil al personalului, iar eticheta nu permitea așa ceva. Se gândea, se tot gândea cum ar putea intra în sală… Mai erau două minute şi începea concertul. Risca să lipsească de la spectacolul care însemna atât de mult pentru prietena lui! Se sprijini dezamăgit de un perete și… o parte a peretelui se mișcă: o ușă secretă! Băiatul se strecură prin spațiul astfel creat și, în două clipite, se trezi în sala destinată concertului! Din fericire, ajunsese la timp. Se aşeză nerăbdător, dar discret, într-un colţ din spatele sălii, ascuns de umbra unei coloane uriașe.

Adela va începe să cânte… Rareş se pregătea să înțeleagă și să primească în inima lui o muzică pe care nu o cunoștea; o lacrimă sclipitoare i se ivi în colțul ochilor. Băiatul era atât de impresionat şi de fascinat de talentul fetei, încât inima îi bătea foarte tare. La sfârşitul spectacolului, Rareş știa că o va aplauda cu toată admiraţia. Își imagina că Adela, cu zâmbetul pe buze şi cu lacrimile în ochi, îl va îmbrățișa emoţionată. Din respect pentru Adela, băiatul voia să‑i dăruiască un trandafir… pe care îl putea rupe din grădina care înconjura palatul!

Deja venise marele moment… Fata se apropie de pian, se uită in jur și se așeză cu eleganță. Toți amuțiră, și privirea lor era îndreptată doar înspre Adela. Degetele ei fine, subțiri și albe, începură să alunece pe clape. Urma să cânte o piesă de Friedrich Chopin, numită „Nocturne”, opera 48, numărul 1, iar a doua piesă trebuia să fie a lui Wolfgang Amadeus Mozart, „Sonata pentru pian”, numărul 11, în A major.

Prima melodie cântată de fată a fost mai melancolică, dar următoarea a fost mai ritmată. Cu a doua melodie, Adela săltă publicul în picioare. Toți o aplaudau cu entuziasm.

Ridicând din când în când capul, fata observă zâmbete pe fețele tuturor și, pe ici pe colo, câteva lacrimi. Adela ar mai fi cântat o mulțime de melodii, dar, concertul fiind pe sfârșite, nu mai avu șansa. Se ridică grațios, făcu o reverență, urmând să iasă. Aplauzele nu încetară până când nu ieși din sală. Adela abia se putea abține să nu plângă de fericire. Acesta era primul ei concert. Regele însuși se ridică și începu să aplaude cu toată sinceritatea. Pentru prima dată în acest an, i se putea citi un zâmbet pe chip. Emoțiile, ordinea sunetelor și toate lecțiile de pian au avut rostul lor, iar fetița aceasta, care abia ajungea cu picioarele la pedalele pianului, îl făcea să uite de război, de grijile firești pentru un monarh, dar atât de copleșitoare totuși… Membrii Casei Regale și-au arătat admirația față de Adela. Nu-și puteau crede ochilor și urechilor că există un pianist atât de talentat și de chipeș, care avea o vârstă atât de fragedă. Atmosfera era minunată, de nedescris!

Cei mai încântați membri ai Familiei Regale păreau a fi regele și soția lui, Regina Maria, ea însăși iubind pianul. Reginei nu-i venea să creadă. La un moment dat, vărsă o lacrimă, exclamând:

– Câtă măiestrie! Câtă gingășie!

Regelui îi bătea inima într-un mod neobișnuit. Simțea în sufletul său o senzație divină, de parcă ar fi ascultat un înger.

Prințul Mircea părea, mai curând, politicos. Era prea tânăr pentru a înțelege ce se întâmpla în jurul lui. Cuplul regal deja reflecta la posibilitatea de a se repeta acel concert minunat.

După ce se termină concertul, Adela ieşi în grădina palatului. Simţea nevoia să se lase mângâiată de aerul tare al serii. Se aşeză pe un balansoar. Dintr-odată, Rareş apăru în faţa ei şi îi spuse:

– Adela! Ai reuşit! Am auzit de afară cum cântai. Am simţit cum îţi alunecau degetele pe clapele pianului.

– Mă bucur că ai fost alături de mine! Îmi pare rău că nu ai putut fi mai aproape, în primele rânduri.

– Nu-i nimic! Am ştiut că vei reuşi. Îmi imaginez că Regele Ferdinand a fost plăcut impresionat de interpretarea ta.

– Am fost copleşită de bucurie şi am cântat mai fericită ca oricând! Sunetele acelui pian vibrau armonios. Totul a fost desăvârşit. În atmosfera aceea regală, emoţiile au fost puternice, la fel, şi bătăile inimii mele. Aplauzele au fost frenetice. E un vis ce se întâmplă, Rareş!

Cu o atitudine elegantă, Rareș se ridică și oferi fetei trandafirul ales din grădina Cotroceniului… și visul lui se îndeplinea.

După concert, Adela şi Rareş voiau să intre în palat, unde locuiau Regele Ferdinand I şi soţia sa, Maria, alături de copiii lor. Această propunere îndrăzneaţă veni din partea Adelei. Dar copiii trebuiau să treacă mai întâi de soldaţii ce păzeau palatul. Cei doi trecură neobservaţi şi intrară în palat. Credeau că întreaga familie regală era plecată, deoarece îi văzură într-o trăsură, îndreptându-se spre un alt eveniment.

Începură să exploreze palatul, iar prima cameră în care intrară era cea a Reginei Maria. Adela rămase surprinsă, văzând patul cu baldachin al reginei, acoperit cu o cuvertură din catifea roşie. În garderoba Majestăţii erau aşezate rochii din cea mai fină dantelă, rochii lungi, împodobite cu ţesătură de brocart. Fiind foarte concentrată la rochii, Adela tresări la auzul vocii lui Rareş.

Fetița porni în căutarea lui Rareș, când îl văzu pe băiat făcându-i semn să nu vorbească. Acest lucru însemna că familia regală s-a întors pentru a lua masa. În camera centrală, erau așezate pe masa din lemn de brad mâncăruri gustoase și apetisante. Sarmalele din piept de rață în foaie de viță-de-vie, salate, supe de linte și de legume şi ficatul de rață erau doar câteva dintre cele aflate pe masă. Copiii ascultau fascinați discuția Regelui Ferdinand I cu Regina Maria. Cei doi discutau despre viața politică a României și despre relația pe care țara o avea cu Franța și cu Anglia. Adela și Rareş, captivați de discuție, uitară că în orice secundă ar putea fi prinși și puși în fața faptului împlinit. Deodată, datorită materialului din care era confecționată canapeaua din hol, Adela strănută. Regele și regina nu băgară de seamă, crezând că a fost unul dintre soldați. Dar totul se schimbă atunci când un bibelou căzu și se sparse.

Cei doi rămaseră înmărmuriți. Ce era de făcut? Dacă i-ar fi găsit cineva, ar fi fost daţi afară într-o clipită. Adela îl luă de mână pe Rareş şi îl trase după ea pe scările ce duceau la etajul superior. De jos, se auzeau vocile mirate ale regelui şi ale reginei. Un sentiment de vinovăţie o învălui pe Adela la gândul că bibeloul spart, vechi de probabil câteva decenii, putea avea o valoare sentimentală deosebită pentru regină.

Odată ajunşi la etaj, copiii se uitară cu precauţie în jur, alegându-şi următoarea destinaţie: o cameră aflată în spatele unor uşi imense, din lemn de stejar. În urma lor se auzeau paşi, indicând că cineva urca scările. Fără să stea pe gânduri, intrară în cameră, închizând uşa în urma lor. Cei doi au rămas cu gura larg deschisă la priveliştea din faţa lor. Topoare, săbii, suliţe şi multe alte arme erau aşezate diferit pe pereţii tapetaţi, iar două candelabre impunătoare, împodobite cu cristale de diferite mărimi şi culori, străluceau semeţe, atârnând de tavan. Razele palide ale soarelui pătrundeau prin fereastră, luminând fiecare colţişor al încăperii. Se aflau în sala de arme a palatului. Privirea lui Rareş exprima uimire şi încântare, pesemne că nu văzuse niciodată aşa ceva. Un strop de invidie şi de tristeţe se ascundea însă în ochii lui verzi ca smaraldele, pentru viaţa de care nu avusese parte. Deodată, în spatele lor, uşa se deschise brusc.

În acea clipă, cei doi copii săriră să se ascundă sub primul divan zărit. Regele era ȋnsoţit de un tânăr care avea pe faţă o mască albă şi trupul acoperit cu un costum alb, imaculat. Acesta deschise uşa impunătoare a sălii armelor, văzându-i din prima clipă pe cei doi intruşi. Se ȋndreptă spre ei, cu o spadă argintie, cu mânerul din lemn sculptat, ca și cum i-ar pune la zid. Copiii nu şi‑au dat seama de gluma regelui și tresăriră, speriaţi de moarte. Ei nu ştiau că bărbatul din faţa lor, ȋnalt şi bine făcut, cu păr bogat şi privire melancolică, cu barbă şi mustaţă, era ȋnsuşi Regele Ferdinand, ȋmbrăcat ȋn ţinută lejeră. Abia atunci când regele ȋncepuse să râdă, Adela şi Rareş și‑au dat seama că în faţa lor se afla Măria Sa. Ei se simţeau flataţi că regele îi invită să asiste la ora sa de scrimă. Când antrenamentul ȋncepu, cei doi au rămas ȋnmărmuriţi de măiestria regelui ȋn mânuirea armei. Partenerul său ȋi dădea ocazia să atace, dar, în același timp, să se apere. Camera răsuna de zgomotul tăios al ȋntâlnirii celor două arme care se întreceau ȋntr-un duel aerian, ȋnvăluit de lumina razelor de soare care pătrundeau sfioase prin fereastra ȋntredeschisă. Brusc, regele ȋşi aţinti, nedumerit, privirea spre uşă…

Pe uşă se strecură graţios Regina Maria. Aceasta îşi întrebă tristă soţul dacă aflase cine i-a spart bibeloul. Cuprinşi de frică, Adela şi Rareş se contopiră cu umbrele din cameră şi ieşiră din încăpere fără zgomot. Începură să alerge pe hol până ce Rareş se opri brusc lângă o fereastră. Privi la străzile aglomerate şi animate de trecătorii care îşi sprijineau vârfurile umbrelelor de pavaj, la bărbaţii ce purtau frac şi joben, la doamnele vârstnice cu rochii lungi, decorate cu dantelă, şi pălării cu boruri mari, încărcate cu pene colorate, şi la tinerele al căror stil vestimentar stârnea controverse. Se uita minunat la copiii din familii aristocrate ce purtau haine scumpe, decorate cu ţesături din fir de aur, ce se plimbau pe stradă alături de părinţi sau de doici. Îşi dorea să fie ca ei, ca Adela. Îşi dorea să aibă şi el un mic joben şi pantofi lăcuiţi. Voia şi el să aibă o casă mare, cu tablouri impresionante pe pereţi şi servitori. Cel mai mult îşi dorea să meargă şi el la şcoală alături de Adela, să înveţe tainele lumii. Visarea îi fu întreruptă de fată, care îi arătă cu degetul spre o uşă mare, sculptată din lemn de nuc, care strălucea în lumina blândă a soarelui.

Cei doi se îndreptară spre ușa misterioasă și, imediat ce Rareș apăsă pe clanță, o mireasmă copleșitoare îi învăluise pe amândoi. Copiii pășiră înainte, pe un balcon din marmură, de pe care se cobora într-o grădină botanică maiestuoasă. Cei doi nu mai așteptară nicio secundă și alergară pe scări, ținându-se de balustrada aurită. Când ajunseră jos, o explozie de culori le minunară privirile, iar cei doi se despărțiră să descopere grădina.

Adela admira trandafirii roz-deschis, care tocmai înfloriseră, când simți o picătură de apă pe mână. Își întoarse privirea și îl văzu pe Rareș lângă o fântână arteziană din piatră, decorată cu sculptări ce reprezentau îngeri. Apa sclipea în lumina soarelui şi forma splendide curcubeie. Râsetele inofensive ale celor doi copii răsunau prin grădină în timp ce aceștia se jucau, uitând de ei.

După ce au obosit, copiii se așezară pe o bancă din lemn, pe care se afla o plăcuță argintie, inscripționată cu numele regelui și al reginei, și începură să discute despre cum ar fi fost dacă ei s-ar fi născut în familii regale. Adela îi povesti lui Rareş câte locuri ar fi vizitat şi câte fapte bune ar fi făcut pentru a ajuta oamenii aflaţi la nevoie. Lui Rareş i-ar fi plăcut să practice scrima, să călărească, să meargă la cursele de cai sau de maşini. Dialogul dintre cei doi copii curgea lin. Descoperiră în magica grădină specii de flori şi de plante de care nu mai auziseră. Văzură cactuşi de statura unui om şi arbori bătrâni de peste 200 de ani.

Timpul trecu, iar cerul se întunecă. Copiilor începuse să li se facă frig şi hotărâră să meargă înapoi în palat. După ce trecură de uşa mare, stacojie, pe un jilţ de catifea, aflat într-un vestibul ale cărui candelabre de cristal luminau pereţii, pe care se aflau la loc de cinste toţii strămoşii regelui, regina îi aştepta pe copii. Schimbul de priviri dintre cei doi i-a dat de gol că erau nedumeriţi, însă urmară gestul reginei, nerăbdători să vadă ce se afla după uşa micuţă de cristal.

Într-adevăr, un covor plutitor, porumbac, se afla chiar sub nasul lor. Adela călătorise numai cu trăsura şi nu înţelegea. Înălţimea Sa le făcu semn că se puteau urca. Peste câteva clipe, nu mai erau în încăperea palatului. În faţa lor se afla un lan de grâu ce se legăna sub adierea blândă a vântului. Rareş fu atât de fascinat, încât nici nu observă că ajunseră într-o pădure în care copacii îţi spuneau glume, iar izvoarele, poveşti. Copacii păreau auriţi în bătaia soarelui, izvoarele şuşoteau, cerul îi încălzea. Tabloul dispăru pentru câteva momente, iar tot ceea ce era în jurul lor se schimbă. Adela şi Rareş erau uşor speriaţi. Regina era mai calmă decât de obicei. Dintr‑odată… linişte. Imaginea era acum tulbure ca un pârâu după ploaie. Culorile se stingeau, dar altele noi înviorau decorul. Dacă priveai înainte, zăreai soarele şi, în acelaşi timp, luna ce strălucea în urma drumeţilor. Totul era de poveste.

Copiii se treziră în grădină înfrigurați și confuzi. Trecură câteva minute bune până când regina îi văzu. De îndată puse un biriș să îi conducă în cea mai apropiată cameră a palatului. De când pătrunseră în cameră, zăriră șemineul și se apropiară de acesta. Acum puteau vedea mai bine locul în care se aflau. Dulapul din stejar, acoperit cu motive tradiționale, ocupa cea mai mare parte a încăperii. Alături de acesta era fereastra care oferea o priveliște minunată asupra ţinutului. De departe, cel mai prețios lucru din cameră era stofa dimprejurul ferestrei, cusută tradițional din cipcă.

După ce se încălziră la focul șemineului, copiii au început să povestească despre cele petrecute în cealaltă dimensiune. Regina îi auzea și își dădea seama că vor fi foarte dezamăgiți când vor afla că totul a fost doar un vis. De aceea se gândi să le prezinte palatul diferit. Prima dată intrară în sala tronului. Copiii se luminară la față și începură jocul de-a regele și regina, stând, rând pe rând, pe tronuri. Deodată se auzi un strigăt puternic. Copiii își întoarseră privirea și… observară o slujnică ce o invită pe Majestatea Sa la cină. Aceștia, uitându-se cu ochii spre regină, au primit binecuvântarea de a mai rămâne în palat. Rareş şi Adela, auzind că puteau să rămână, au izbucnit în ţipete de bucurie, astfel înduioşând-o mai tare pe Măria Sa. După câteva minute, sosi în camera tronului un domn bine îmbrăcat, care îi pofti pe copii să rămână la cină. Păşind în încăperea impunătoare, cei doi au rămas uluiţi. Odaia arăta ca în basmele citite de bunici în serile reci, când vântul tulbura fumul albicios, ieşit din hornurile caselor. Uşa măreaţă ascundea o cameră în mijlocul căreia se afla o masă impresionant de lungă, înconjurată de scaune somptuase, acoperite cu tafta roşie şi gravate cu embleme regale aurite. După venirea regelui, în camera parcă desprinsă din povești, toţi se aşezară la masă pentru a servi cina – un moment mult visat de cei doi copii.

După ce luară masa împreună cu familia regală, Regina Maria îi conduse pe cei doi copii în biblioteca palatului. Aici, Adela rămase încremenită de admiraţie. Pereţii încăperii erau acoperiţi de dulapuri grele, din lemn masiv de nuc, în care erau aşezate mii de cărţi rare, cu coperţi din piele, inscripţionate cu litere de aur. În lumina slabă şi difuză a candelabrului ce atârna de tavanul somptuoasei camere, puteai citi titluri de volume din numeroase domenii. În timp ce copiii explorau fascinaţi, Majestatea Sa îi chemă la ea, spunându-le mai întâi să promită că ceea ce vor vedea vor ţine secret cu orice preţ.

Entuziasmaţi, Rareş şi Adela promiseră solemn. Regina se îndreptă cu paşi repezi, făcând să-i foşnească rochia lungă, din mătase, spre un raft de cărţi. Apăsă pe ceea ce părea a fi cotorul unei cărţi şi, în acel moment, un dulap se mişcă într-o parte, descoperind o intrare secretă.

Regina le-a spus copiilor să o urmeze îndeaproape, pentru a nu se rătăci prin labirintul de pasaje secrete, care se întindeau pe sub palat. Singura sursă de lumină era o lumânare, ţinută în mână de către Majestatea Sa, Regina Maria. Când au ajuns la capătul culoarului şerpuit, s-au văzut în faţa unei uşi masive, de stejar, ferecată cu benzi groase de fier. Apăsând într-un loc anume, regina a făcut ca uşa să se deschidă. Flacăra tremurândă a lumânării a descoperit privirilor uimite ale copiilor o masă veche, grea, pe care se aflau mai multe odoare de preţ. Sclipirile metalului nobil şi ale pietrelor preţioase sfâşiau semiîntunericul. Ceea ce le atrase din primul moment atenţia a fost o bandă lată, de cinci-şase centimetri, în formă de cerc, pe care se aflau inscripţionate simboluri necunoscute pentru ei şi semne astrale. Regina a luat-o în mână şi le-a spus că priveau coroana primilor regi, despre care se credea că a fost pierdută. Legenda spune că atât timp cât coroana nu va părăsi pământul vechii țări, neamul nu se va risipi.

Copiii au rămas fascinaţi de cuvintele pătrunzătoare şi pline de înţeles pe care regina tocmai le-a scos la iveală. Cei doi au rugat-o pe Majestatea Sa să le prezinte în continuare încăperea, căci minunăţiile aflate acolo îi captivau tot mai tare pe copii.

Deodată, cei trei au ajuns în dreptul unei uşi misterioase, din lemn de nuc, placată cu pietre masive. Regina le-a spus copiilor că ceea ce vor vedea va fi complet magic. Uşa s-a deschis. Adela şi Rareş pătrunseră timid şi curioşi în acea încăpere. Uimirea lor crescu când au înţeles că aveau în faţa ochilor averea Regelui Ferdinand. Mii de monede din aur străluceau în lumina lumânărilor, bijuterii cu pietre colorate stăteau aliniate ca soldaţii în cufere, documente vechi, legate în piele, se zăreau pe masa sculptată…

Rareş se afla într-o lume care, pentru el, ar părea perfectă, lumea bogăţiei, însă tot ceea ce îşi dorea el, de fapt, era să rămână împreună cu Adela pentru totdeauna.

După puțin timp, regina a părăsit încăperea pe ușa misterioasă, iar cei doi rămăseseră surprinși de cele povestite de aceasta. S-au așezat pe o canapea de un verde crud, vorbind în continuare despre Majestatea Sa, Regele Ferdinand. Lumina neclară din încăpere cădea pe tablourile pictate, înrămate cu foiță de aur, și pe tapiseriile țesute manual, de culoarea chihlimbarului. Deodată, se auzi o muzică suavă, cuprinzându-i pe cei doi și îndemnându-i să valseze pe ritmurile ei.

Ochii Adelei, de un verde copilăresc, străluceau ca două scântei în lumina difuză, copleșindu-l pe Rareș. Acesta, apropiindu-se de fată, a cuprins-o, promițându-i că îi va fi alături de acum încolo, ajutând-o și sprijinind-o în tot ceea ce își propusese.

Timpul petrecut de cei doi împreună s-a scurs repede. Regina a revenit, dăruindu-le amândurora câte un săculeț şi rugându-i să nu îl deschidă până când nu vor ajunge acasă. Copiii s-au îndreptat grațios către Regina Maria și, cu o plecăciune, au luat darurile primite. Cei doi observară că săculeții erau greoi, parcă aveau înăuntru smaralde sau diamante. Pentru o secundă, pe Rareș l-a cuprins curiozitatea și a vrut să arunce o privire înăuntru, însă Adela l-a scrutat cu privirea, ceea ce i-a fost de ajuns băiatului pentru a-și cere scuze de la regină și pentru a-i promite că nu va deschide săculeții de catifea. Femeia le-a zâmbit și a mângâiat părul moale și des al băiatului, spunându-i că toate au timpul lor și că va avea de pierdut în viață dacă nu va învăța să aibă răbdare.

Într-un final, copiii au decis să le mulțumească regelui și reginei pentru bunătatea cu care i‑au întâmpinat, spunându-le că e timpul să se întoarcă acasă. Regele Ferdinand I chemă un slujitor şi îi porunci să ducă copiii cu trăsura la casele lor.

În faţa palatului, îi aştepta o trăsură albă, cu banchetele capitonate cu catifea roşie, trasă de patru cai negri, iar birjarul era îmbrăcat în uniformă bleumarin. Urcară în trăsură şi pe drum sporovăiră întruna despre viaţa de la palat şi despre ceea ce văzură acolo: despre mobilierul rustic breton din secolul al XVIII–lea, ce decora holurile, despre cărţile rare, cu coperţi din piele, încrustate cu litere de aur, despre preţioasa armură pentru cal și cavaler, despre armele vechi din sala de arme, despre pianul cu coardă verticală, despre plafonul din lemn de tei aurit, din Marele Salon.

Ajunşi în faţa casei Adelei, aceştia coborâră şi îi mulţumiră însoţitorului. Părinţii erau foarte îngrijoraţi şi mâhniţi. De cum îi văzură, grijile li se risipiră. Îi luară pe copii la întrebări. Adela şi Rareş le povestiră pe nerăsuflate că s-au întâlnit cu regele şi cu regina şi că au vizitat palatul, iar regina le-a oferit în dar săculeţii de catifea, pe care îi deschiseră imediat. În săculeţi, găsiră stema României, ataşată de o panglică de mătase, şi un exemplar al cărţii ,,Minola – povestea unei mici regine triste”, scrisă de Maria, regina României.

Cei doi încremeniră de uimire. În cameră se așternu o liniște copleșitoare. Acestora nu le venea să creadă că țineau în mână singurele exemplare ale cărții. Pe coperta albă, era scris cu litere aurite titlul cărții. În partea de sus, se putea vedea silueta unei fete blonde, cu chip angelic, într-o şa ce încadra perfect un cal robust, ca din poveştile copilăriei. Emoționați, copiii au deschis cu reținere cartea, pe prima pagină aflându-se semnătura reginei. Câteva slove fixate într-unul dintre colțurile cărții atrăgeau atenția. Cele două nume, Rareș si Adela, erau gravate cu finețea realizării unui brocart. Cărțile erau scrise manual, iar paginile erau ornamentate floral. Rareș și Adela se uitau fascinați când la carte, când unul la celălalt, încercând cu greu să-și găsească cuvintele. Ambii apreciau darul primit din partea reginei. Era un dar neașteptat, care a trezit în sufletul lor sentimentul împlinirii şi al speranţei.

Când soarele stătea să apună, Rareș fu chemat acasă. După despărțirea de prietenul său, Adela urcă emoționată în camera sa. Încă examina copertele imaculate și cotorul aurit. Se avântă în lumea lecturii: pagină după pagină, capitol după capitol, romanul parcă îi vorbea ei. Și-o imagina pe regină, relatându-i duios povestea Minolei în biblioteca palatului. Fascinată de poveste, Adela pierdu noțiunea timpului. Un ciocănit o readuse din lumea cărţii în lumea reală. De după ușă se ivi tatăl ei. Acesta îi spuse că în ziua următoare nu va merge la cursurile de dans, deoarece așteptau o vizită importantă. Fiind un om influent în țară, tatăl cunoștea multe personalități, iar Adela era obișnuită cu vizitele acestora. La moșie va veni un diplomat, Ion I. C. Brătianu. Fetei îi păru cunoscut numele. Unde mai auzise ea acest nume?