Război…

Adela știa că războiul este inevitabil, dar nu credea că va începe așa de curând. Oamenii erau foarte agitați. Fiind puțin dezorientată, se gândea cum să ajungă mai repede acasă. Și-a luat cățelul în brațe și se uita în jur. Deodată, a auzit zvonul clopotelor de la catedrală și a recunoscut locul. A traversat bulevardul, dar, la colțul străzii, i-a atras atenția un băiețel care vindea ziare și striga mereu: „Ia ziarul! Ultima ediție! România a intrat în război!” Era unul dintre frații mai mici ai lui Rareș, Ștefan. S-a apropiat de el în timp ce alături s-a oprit o trăsură din care a coborât un domn elegant, unul dintre prietenii tatălui său, ca să cumpere un ziar. El a recunoscuto pe fată și i-a propus să o ducă acasă cu trăsura, dar ea nu voia să plece fără Ștefan, care mai avea ziare de vândut.

Până când s-au vândut ziarele, s-a făcut noapte. Părinții Adelei erau îngrijorați din cauza ei și au început s-o caute peste tot. Ei i-au întrebat pe toți vecinii despre fata lor. În final, vecina Irina i-a spus domnului Baciu că a văzut-o pe fiica lui alergând după Toto în direcția noului bulevard. Auzind acestea, domnul Baciu a crezut că Adela s-a înțeles cu Rareș să fugă de acasă. Furios, a venit la familia Dumitru acasă, dar l-a văzut pe Rareș care muncea cu bunicul său în livadă, culegea merele. Îngrijorat de cele auzite, Rareș a mers și el s-o caute pe prietena sa. Pe drum, îi întâlnește pe Ștefan și pe Adela, dar îi prinde o ploaie torențială și se adăpostesc în catedrală până trece ploaia. Ajung acasă după miezul nopții.

Țara se pregătea pentru intrarea în război alături de Franța, Anglia și Rusia. Tatăl lui Rareș a primit ordin de mobilizare pe front, la fel ca alți mii și mii de români. Rareș s-a oferit și el voluntar: era visul lui să lupte pentru binele țării sale. Tocmai împlinise vârsta majoratului.

Au început primele lupte… De pe front, veneau diferite știri: mai bune sau mai rele. Adela aștepta vești de la Rareș. După o lună de la plecarea lui, a primit prima scrisoare, din care află că el e bine, că a parcurs cu succes primele instrucțiuni militare. Îi scria că a cunoscut mai mulți tineri minunați, cu care s-a împrietenit, camarazii lui de arme cu care împărțea chiar și ultima felie de pâine. Adela îi răspunse imediat, scriindu-i niște scrisori lungi, cu vești despre frații și despre bunicii săi, spunându-i că-l așteaptă cât mai curând să se întoarcă acasă victorios.

Odată cu sosirea iernii, de pe front veneau știri tot mai îngrijorătoare. Armata română a suferit mari și grele înfrângeri, pierderi de teritorii și de soldați… Țara era în pericol!!! Familia Baciu a fost nevoită să se refugieze din calea ocupanților. Orașul era mereu bombardat de nemți, astfel încât și casa lor a fost distrusă parțial de zepelinele inamicului. Bine că nu a fost rănit niciun membru al familiei sau vreun slujitor! Întreaga familie s-a mutat în Iași, unde aveau o casă de vacanță. Familia Dumitrescu, mama lui Rareș, frații și bunicii, toți au rămas să îngrijească și să păzească gospodăria stăpânilor, livada și grădina.

De pe front se întorceau o mulțime de răniți, dar nu erau locuri suficiente în spitale… nici personal medical, nici medicamente pentru toți. Doamnele din marile familii boierești au urmat exemplul Reginei Maria a României și s-au implicat în activitatea de voluntariat din spitale, pentru îngrijirea răniților de pe front. Adela cu mama ei, doamna Elena Baciu, s-au alăturat și ele, trup și suflet, acestei acțiuni nobile, de caritate. Tatăl său le ajuta cu aprovizionarea de: alimente, medicamente, pansamente și lenjerie de pat, lemne de foc. Adela cu mama ei îngrijeau răniții, le schimbau pansamentele, le dădeau apă, pastile, hrană. Doamna Elena împreună cu prietena ei, doamna Coca Mihu, se ocupau de cele mai grave cazuri. Munceau în fiecare zi până la epuizare. Regina Maria însăși a venit, însoțită de câteva prietene, să vadă cu ce mai poate să-i ajute pe răniți. Le împărțea cu mâna ei dulciuri, țigări, flori. Se oprea în dreptul fiecărui erou și îi adresa cuvinte de mângâiere. Soldații o priveau cu recunoștință și admirație. Adela era încântată să-i urmeze exemplul, astfel încât bolnavii o numeau „îngerașul salvator cu părul creț”. O apreciau mai ales pentru răbdarea, blândețea și compasiunea cu care îi îngrijea pe fiecare, în parte.

Din cauza lipsurilor și a slabei igiene, pe front și în rândul populației, au început să se răspândească mai multe boli infecțioase. A început epidemia de tifos, care făcea aproape la fel de multe victime ca gloanțele inamicului. Mama Adelei s-a molipsit și ea de tifos de la bolnavii pe care îi îngrijea. Primele semne ale bolii ea le-a ignorat, deși Adela o îndemna să se îngrijească, să se odihnească, dar fără succes. Din această cauză, starea ei s-a agravat din ce în ce mai mult și, în primăvara anului următor, s-a stins în brațele fiicei sale. Moartea mamei a afectat-o foarte mult pe Adela, dar ea nu a renunțat la pasiunea ei de a-i sprijini pe cei care aveau nevoie de ajutor. Ea sa dedicat cu și mai multă convingere cauzei începute de mama sa, ca să nu fie pierderea și sacrificiul ei în zadar. Muncea în spital zi de zi, de dimineața până seara, până la epuizare.
De la un timp nu a mai primit scrisori de la Rareș și era îngrijorată. Veștile de pe front continuau să vină amestecate, dar a apărut un fir luminos de speranță…

Într-o zi ploioasă, în spitalul de campanie, au fost aduși zece noi răniți, printre care era și un tânăr soldat, cu capul și fața bandajate, care avea febră mare și aiurea, vorbind nedeslușit. Ciudat lucru… Toto stătea lângă patul lui, lătra într-un fel anume și dădea din codiță într-un fel prietenos, însă nimeni nu-l luă în seamă. Doamna Coca a venit să-l vadă și l-a auzit repetând: „Adela, Adela, Adela…”. Fiind aproape, ea a chemat-o pe Adela, să vină lângă patul lui.

Adela l-a recunoscut după voce: era chiar Rareș! Nici nu știa cum să reacționeze, să se bucure, să se întristeze? Avea o rană gravă la cap. Trebuia să i se facă o intervenție chirurgicală urgentă, dar spitalul nu dispunea de un chirurg atât de bun, care să fie capabil să-l opereze pe băiat. Fiind în pericol de moarte, Adela a apelat la tatăl ei, ca să-l ajute prin relațiile sale. Domnul Baciu s-a hotărât repede să-l ajute pe Rareș, pentru că el nu era doar prietenul fiicei sale, ci, mai ales, pentru că a luptat ca un adevărat erou, și țara avea nevoie de oameni voinici și curajoși ca el. Domnul Baciu era și el un mare patriot și un bun român. Pe de altă parte, moralul fiicei sale depindea în mare măsură de starea în care era Rareș. A suferit destul pentru mama ei, iar o altă suferință sau deziluzie, o mare pierdere ar fi fost mult prea greu de suportat. Prin urmare, a aflat și a adus repede un foarte bun chirurg, un rus de neam aristocrat, contele Volcov, care l-a operat în condiții foarte bune pe Rareș și, astfel, i-a salvat viața. Operația a reușit. Rareș își revenea încet, încet, datorită îngrijirilor atente ale Adelei. După o lună, Rareș și-a revenit complet, dar era încă slăbit și avea nevoie de o perioadă de convalescență.

Spre sfârșitul anului, situația de pe frontul românesc a devenit mai bună. Armata României câștiga luptă după luptă. Rareș era nerăbdător să se întoarcă pe front, să lupte din nou alături de camarazii săi. Mai cu seamă s-a împrietenit cu un comandant, Negre Ionuț, pe care toți îl numeau Ionuțu, iar el, Nuțu. Era un voinic spătos și curajos ca un haiduc. Tatăl său era învățător într-un sat din Maramureș, dar familia sa, în urmă cu zece ani, a fost nevoită să emigreze în Regat din cauza persecuțiilor unui vecin ungur, bogat și influent. Nuțu îi povestea cu multă mândrie și dragoste despre locul de baștină, despre obiceiurile frumoase cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Avea o poză de familie pe care o purta în buzunarul de la piept ca pe o icoană. El zicea că acea poză este ca un talisman: ea îl ferește de rău și îi poartă noroc. I-a arătat-o și lui Rareș. În ea erau bunicii lui, părinții și două surori mai mici. Toți purtau straie naționale: niște cămăși cu mâneci largi, cusute și brodate cu motive caracteristice, cojoace și opinci în picioare. Pe spatele fotografiei era scrisă o rugăciune pe care o citea înaintea fiecărei lupte. Rareș s-a întors la regimentul său și s-a bucurat nespus de mult când l-a găsit sănătos pe comandantul Nuțu. Fiind Ajunul Crăciunului, soldații de pe ambele fronturi au încetat focul. Fiecare soldat român a primit câte un coș cu produse tradiționale, din care nu au lipsit cozonacul cu nucă, merele… Soldații cântau colinde despre nașterea Mântuitorului. Cele mai multe și mai frumoase colinde le știa Nuțu. Avea și o voce joasă, foarte plăcută. În noaptea aceea era senin, lună plină… și o stea mare strălucitoare pe cer, de parcă venea de pe cerul din Betleem ca să-i călăuzească pe magii biblici! O noapte de neuitat!

După plecarea lui Rareș, Adela a rămas în același spital de campanie. Doamna Coca Mihu a devenit foarte apropiată de ea, o sfătuia și o ajuta, de parcă ar fi vrut să compenseze pierderea mamei. La fel, și pe domnul Baciu: îl susținea și, astfel, îi deveni o foarte bună prietenă. Între ei era o simpatie oarecare sau poate chiar mai mult. Adela a observat că relația dintre tatăl ei și tânăra doamnă Mihu este mai mult decât o prietenie, dar nu avea nimic împotrivă; ambii fiind văduvi, aveau dreptul să-și refacă viața, mai ales că și doamna Coca era drăguță și cumsecade.

Și bolnavii, și personalul spitalului au sărbătorit Crăciunul într-un fel deosebit, mai emoționant ca oricând… Le-au venit colindătorii: niște copilași îmbrăcați în straie naționale, cu clopoței și cu trăistuțe. Doctorul chirurg, rusul Ghenadie Volcov, i-a dăruit Adelei o broșă cu o piatră mică de chihlimbar. După ce l-a operat pe Rareș, contele venea cel puțin de două ori pe săptămână la spitalul în care era Adela, să le acorde îngrijiri și tratament răniților în stare gravă, dar, mai cu seamă, îi plăcea să stea de vorbă în franceză cu Adela, pe care o simpatiza foarte mult. Toată lumea din jur a observat semnele de atenție insistentă și permanentă, pe
care i le acorda fetei ilustrul conte, dar Adela îl considera un bun prieten și nimic mai mult. În schimb, doamna Coca i-a atras atenția domnului Baciu că aristocratul rus ar fi o mai bună și mai potrivită pereche pentru fata lui decât Rareș, un băiat cu origini modeste.

Pe de altă parte, contele s-a împrietenit și cu boierul Baciu, cu care discuta mult despre situația de pe front, despre revoluția bolșevică din Rusia… Era foarte îngrijorat de mersul lucrurilor și de schimbările din țara sa. Spera ca lucrurile să revină la normal, dar… totul se îndrepta spre un adevărat dezastru. Chiar și fratele său mai mic, Serghei, un viitor avocat, a aderat la mișcarea antițaristă. De multe ori, între ei doi aveau loc discuții în contradictoriu, care se terminau mereu cu certuri și supărări inutile. Cel mai trist a fost faptul că fratele său, Serghei, a fost trădat de tovarășii săi, care l-au numit dușman de clasă și l-au condamnat la moarte prin împușcare. Toată averea familiei a fost confiscată de bolșevici, în afară de banii și de bijuteriile pe care a reușit Ghenadie să le scoată din țară înaintea revoluției. Domnul Baciu era foarte impresionat de istoria și drama familiei aristocratului rus. Coca îi vorbea Adelei despre doctor cu admirație, ca fata să-l îndrăgească și să-l uite pe Rareș. Îi spunea despre avantajele pe care le-ar avea o soție de aristocrat, despre perspectivele și posibilitățile de a duce o viață mondenă, de lux, într-o societate selectă. Adela nu era atentă la ce-i vorbea tânăra doamnă și nu înțelegea insinuările ei. Se gândea și se ruga pentru Rareș, ca să-l ferească Dumnezeu de ce-i mai rău și să se întoarcă la baștină sănătos și, pe urmă, să își facă împreună planuri de viitor.

Doamna Mihu a înțeles că Adela nu va renunța la Rareș în favoarea lui Volcov și atunci a hotărât să pună la cale un plan viclean: i-a scris lui Rareș o scrisoare în care îl anunța că Adela sa logodit cu un bărbat de neam mare, care este mult mai potrivit pentru ea, fiică de boieri, frumoasă, bogată, cu o educație aleasă și că ar fi foarte bine dacă ar avea bunul-simț să renunțe de bunăvoie la ea și să nu mai insiste cu scrisorile lui, să n-o mai deranjeze, pentru că fata îi scrie doar din milă. Chiar dacă ea îi va trimite scrisori, să fie așa de înțelept și să nu-i răspundă. Să-și vadă de viața lui, iar ea, de a ei. Prietenia lor a fost doar o prietenie ca între copii, dar trebuie deja să înceteze.

Când a primit scrisoarea, Rareș a suferit foarte mult. El era conștient de faptul că între ei sunt mari piedici de ordin social, dar credea în puterea sentimentului curat, care îi leagă, și în sinceritatea Adelei. Totuși, doamna Mihu avea dreptate… Adela are dreptul la o viață mai bună, pe care el nu va fi în stare să i-o asigure, așa că a hotărât să nu-i mai scrie, să nu-i răspundă la scrisori, fără nicio explicație. Realitatea era prea dură, iar toate circumstanțele erau împotriva lor.

După zece scrisori fără răspuns, Adela a încetat să-i mai scrie. Nu știa ce s-a întâmplat cu Rareș: e iar rănit, a fost luat prizonier, a uitat-o sau poate, și mai rău, și-a pierdut viața, la fel ca mulți alți eroi. Plângea când venea poștașul fără scrisori pentru ea de la Rareș.

Vremea trecea. Războiul era pe sfârșite. Soldații se întorceau de pe front, cei care au scăpat cu viață, dar printre ei nu se vedea și Rareș. Ochii Adelei erau mereu acoperiți de o umbră de tristețe. Tatăl Adelei s-a căsătorit cu doamna Coca Mihu și s-au întors cu toții la București. Au reparat stricăciunile provocate de bombardamente. Familia Dumitru nu mai era, dispăruse. Nimeni nu știa nimic despre ei. Și alți vecini au plecat, pentru că le-au fost distruse casele. Domnul Baciu participa la tot felul de întruniri, la care se pregătea unirea românilor într-o singură țară. Contele Volcov era un oaspete nelipsit al familiei și aștepta un răspuns afirmativ la cererea în căsătorie pe care i-a făcut-o Adelei, dar ea nu se grăbea să se mărite. Citea ziarele și asculta știri la radio despre marele și frumosul eveniment pentru care au luptat și au murit atât de mulți eroi, când a recunoscut vocea lui Rareș, care era invitat de onoare și dădea un interviu despre împrejurările în care a luptat, despre fapta sa de vitejie pentru care i sa decernat Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler. Alături de camarazii săi, a participat în primele rânduri la luptele de eliberare a Bucovinei și a Basarabiei.

Adela spera să-l întâlnească și să afle mai multe detalii despre el, după momentul când corespondența lor a încetat. Și această ocazie nu a întârziat să apară! Plimbându-se cu Toto prin livadă, l-a observat pe Rareș cum a intrat în curtea casei părintești, din care a rămas doar o ruină. Adela a venit și l-a salutat, felicitându-l pentru decorațiile de pe piept. Rareș i-a răspuns cu modestie că o astfel de răsplată și recunoștință o merită mai mulți eroi anonimi, care și-au pierdut viața pe câmpul de luptă. Pe urmă, a întrebat-o dacă e fericită în căsnicia ei. Ea s-a mirat de întrebare și i-a spus că nu s-a căsătorit, cu toate că el a uitat-o și nu i-a răspuns la ultimele scrisori, dar se bucură că el e bine, că a scăpat teafăr de pe front. Uitându-se mai atent, a văzut că poartă baston și șchiopătează cu piciorul drept. Vorbind mai multe, și-au dat seama cine a încercat să-i despartă, dar ce mult s-au bucurat că mincinoasa și intriganta doamna Coca, mama vitregă a Adelei, nu a reușit să-și realizeze planul. Adela este destul de matură și de puternică pentru a-și apăra dreptul de a alege să fie fericită alături de un bărbat demn, cum este Rareș. Va merge la brațul lui la sărbătoarea de la Alba Iulia, unde se va proclama pe 1 decembrie 1918 Marea Unire!