Zilele liniştite, netulburate decât de unele observaţii mai dure ale tatălui Adelei, preocupat de noile legi şi de întrunirile de la Bucureşti, păreau să fi dispărut, de când, pe buzele tuturor, apăruse din ce în ce mai des cuvântul acela înspăimântător….Război… Totuşi, Adela şi Rareş erau mai liberi ca niciodată. Locul secret devenise o oază de pace. Adela îi povestea lui Rareş ce învăţa în timpul lecţiilor particulare cu profesorii care veneau la ei acasă şi, uneori, îl chema pe înserate să asiste, de sub fereastră, la câte un mic concert de pian cu care ea îşi încânta familia. Astfel, Rareş, copleşit de griji, căci se auzise că România putea intra în război dintr-o clipă în alta, iar tatăl său va pleca să lupte pe front, se bucura din când în când, alături de Adela, de micile plăceri aristocratice.

Câteodată, după ce reuşea să se strecoare neobservată afară, fata îl găsea pe Rareş în grădină, fiindcă băiatul îşi ajuta tatăl la tot felul de treburi. Florile erau îngrijite cu atâta atenţie încât stârneau uimirea tuturor vizitatorilor, dar şi bucuria Adelei, care le mirosea, le privea şi nu se îndura niciodată să le culeagă. Florile îi aminteau Adelei de grija pe care i-o purta mereu Rareş şi nu ar fi vrut ca acestea să se ofilească în vreo vază.

Într-o zi, Adela l-a chemat şi Rareş s-a aşezat pe bancă, fiind mirat de purtarea fetei care, în ultima vreme, părea tot mai neliniştită. Adela a început imediat să-i vorbească:

– Rareş, îţi mai aminteşti de ziua în care m-am rătăcit pe bulevard? Am auzit lumea vorbind despre război. Ştii cumva ce s-ar întâmpla dacă ar începe războiul?

După ce se gândi puţin, băiatul se uită în jur, ca să se asigure că nimeni nu-l putea auzi şi îi şopti fetei:

– În ultima perioadă l-am auzit pe tata vorbind tot mai des despre intrarea României în război, dar nu înţeleg prea bine ce înseamnă asta. Cred că nu e de bun augur pentru noi, oamenii de rând.

Adela interveni:

– Când am fost la Ploieşti, la discursul lui Nicolae Titulescu, l-am auzit pe acesta spunând că România este incompletă fără Ardeal şi că putem să-l obţinem doar prin război, majoritatea celor de acolo fiind de acord. În schimb, tata nu părea să le împărtăşească opinia și nu ştiu de ce. Pentru mine, Ardealul este România. Ştiu că tu ai rude prin Ardeal şi ar trebui să nu fim împotriva războiului, deoarece v-aţi putea vizita mai des dacă s-ar înfăptui această unire.

Când tatăl Adelei trecu pe lângă ei, fata schimbă subiectul discuţiei, întrebându-l pe Rareş dacă îşi doreşte în continuare să meargă mai departe cu lecţiile de matematică şi de română. Îi făcuse mai înainte un semn discret şi băiatul înţelesese că trebuie să tacă. După ce domnul Baciu intră în casă, Adela reluă discuţia:

– Tatălui meu nu-i place să vorbim despre război, deoarece el spune că, dacă va începe războiul şi la noi, toată averea familiei va fi luată de armată, aşa că trebuie să înţelegem şi poziţia lui. De aceea, trebuie să fim discreţi!

Urmară câteva secunde de linişte în care niciunul nu scoase o vorbă, fiecare rămânând adâncit în propriile gânduri.

– Se face seară şi ar trebui să merg să-l ajut pe tata să termine munca în grădină, apoi să mă duc la culcare. Mâine urmează o nouă zi de muncă, spuse Rareş, iar în glasul lui se simţea tristeţea care îl copleşise la gândul despărţirii de Adela.

Pe fată o simţea aproape, îşi dorea mereu să aibă grija de ea, s-o protejeze. Nu se supărase pe ea nici măcar atunci când Adela, de teama de a nu fi certată de tatăl ei, îl evitase un timp. O înţelesese şi o iertase. Era convins că poate avea încredere în ea şi îi era recunoscător.

Fata intră şi ea în casă, dezamăgită că nu prea reuşise să dezbată subiectul cu Rareş, dar sperând că a doua zi, la întâlnirea secretă din pădurea de lângă moşie, vor avea mai mult timp pentru acest lucru, fiindcă nu vor fi deranjaţi de nimeni.

Vara lui 1916 avea să aducă multe surprize, aşa îi spunea Rareş Adelei, pentru că el auzise că mulţi ţărani fuseseră deja mobilizaţi. Cu siguranţă că România va intra în război.

Adela nu ştia prea multe, pentru că tatăl ei se ferea, dar prinsese totuşi frânturi din discuţiile pe care domnul Baciu le purta uneori în biroul său unde obişnuia să fumeze câte un trabuc alături de importanţi politicieni sau proprietari de imobile din Bucureşti. Auzise că afacerile moşierilor sufereau din pricină că nu mai exista mână de lucru şi mai auzise şoapte referitoare la vânzarea de terenuri şi de imobile. Tatăl nu părea prea interesat de soarta ţării şi nici de „adevăratele probleme”, adică de obţinerea teritoriilor locuite de românii aflaţi sub ocupaţie, după cum îl auzise vorbind pe Ion Dumitrescu, grădinarul mereu preocupat de ardeleni şi de problemele lor, pentru că se trăgea dintr- o familie de ţărani din Răşinari.

A doua zi, soarele de iulie încălzea bucuros chipurile celor doi copii care se întâlniră în pădure, aşa cum plănuiseră. Trecuse puţin de amiază, iar Adela avea noutăţi. Toată dimineaţa, tatăl ei purtase discuţii aprinse cu diferite personalităţi din Bucureşti. Era nerăbdătoare să-i împărtăşească veştile lui Rareş, singurul ei prieten adevărat.

Pentru ambii copii, prietenia aceasta era ca o nesfârşită sărbătoare, se bucurau de ea aşa cum te bucuri de primele zile însorite ale primăverii. Oricând cerul senin se putea acoperi de nori, iar norii cei mai întunecaţi erau, de fapt, interdicţiile tatălui Adelei, un om mai aspru, dar nu lipsit de momente de bunătate. Mihai Baciu părea mereu a avea ceva de ascuns, iar în unele zile devenea atât de posomorât încât nimeni nu-i mai intra în voie.  

– Bună, Adela! Ce bine că ai putut ajunge, o întâmpină băiatul cu entuziasm.

– Bună! Acum tata s-a închis în biroul lui, unde discută despre situaţia politică din România, aşa că nu a observat că am plecat. Toată dimineaţa a fost agitat, dar, mai devreme, l-am văzut îndreptându-se grăbit spre pădure şi mi-a fost teamă că nu ne vom mai putea întâlni.

– Şi ce spune? Va intra România în război? întrebă Rareş îngrijorat.

– Am înţeles că ieri a avut o discuţie aprinsă cu un domn Duca. Se pare că adevăraţii patroţi vor ca România să intre în război.

– Şi tatăl tau…? Ce părere are?

Adela se întristă şi răspunse cu voce scăzută:

– El… vrea să rămânem neutri.

– Poate că e mai bine aşa, spuse Rareş, mai mult ca să o consoleze, dar şi pentru că războiul îl speria de-a dreptul. E prea multă violenţă, îţi dai seama: arme adevărate?!…Ce poate fi mai rău!

Deodată, Rareş văzu o veveriţă care cobora dintr-un copac şi care dispăru repede într-un tufiş. Alergă după ea, dar se împiedică de o piatră şi căzu. Câteva clipe mai târziu, Adela se auzi strigată:

– Adela! Am găsit ceva aici! Vino să vezi!

– Ai păţit ceva? sări fata ca arsă şi fugi spre Rareş.

– Nu, sunt bine, dar….Uite! E un fel de….  plic mare.

Rareş întorcea „plicul” pe toate feţele, curios de ce s-ar fi putut afla înăuntru. Uitase de durerea care îi săgetase piciorul cu câteva clipe în urmă. Inima îi bătea cu putere, ca atunci când asculta basmele povestite de mama lui, în care eroii treceau prin aventuri pasionante. Oare îi era şi lui scris să trăiască momente unice?

Adela văzu şi ea „plicul”, care era mai mult o legătură de documente, acoperită cu ziare şi legată cu sfori.

– Să-l desfacem?

– Da….Nu ştiu…

– Hai să-l deschidem, spuse fata, curioasă. Poate că e ceva important în el.

Rareş scoase din buzunar un briceag şi tăie sforile. File de manuscris, ciorne şi pagini întregi care păreau a fi despinse din jurnalul cuiva se împrăştiară pe jos. Printre ele se afla o scrisoare adresată unui anumit Tavi.

Adela citi:

                                                   Dragă Tavi,

M-ai rugat să-ţi trimit urgent manuscrisele din cutia de sub patul tău de acasă, dar, din păcate, eu nu pot pleca acum din Răşinari. Am avut însă noroc că un văr de-al lui nenea Ghiţă, prietenul fratelui tău, era în localitate când am primit scrisoarea de la tine. Le trimit prin el până la Ploieşti, iar de acolo, acesta le va da unui vechi amic de-ai tăi ca să ţi le aducă. Ştiu că poeziile şi toate însemnările sunt preţioase, ştiu, de asemenea, că vrei să scoţi un nou volum.Te rog să mă anunţi când le primeşti.

                                                                    Cu drag, prietenul tău, Nicu

– Răşinari! E satul în care s-a născut tatăl meu! exclamă Rareş. Hai să-i arătăm ce am găsit. Poate îl cunoaşte pe acest Nicu. Cu siguranţă că cel care a pierdut plicul aici în pădure, acum îl caută îngrijorat.

– Da, da! Trebuie să facem ceva! se molipsi Adela de entuziasmul prietenului ei.

– Să mergem la tata!

Copiii aproape că alergară până la casa familiei Dumitrescu. Ajunşi în curte, dădură cu ochii de Vladimir şi de Ştefan, care se jucau.

– Veniţi să vă jucaţi cu noi, strigară copiii.

– Nu acum! Lasă-ne, avem o treabă serioasă de rezolvat! îl respinse Rareş pe Vladimir.

– Te rooog! îl imploră Vladimir, trăgându-l de pantaloni.

Din mâinile lui Rareş căzură zeci de foi care se risipiră pe jos.

– Dar ce sunt astea? Ce ascundeţi voi aici? răsună glasul de copil curios al lui Vladimir, care apucă repede câteva foi şi fugi cu ele.

– Dă-mi-le înapoi! strigă Rareş disperat. Sunt foarte importante!

– Vreau bomboane! ţipă Vladimir. Dacă îmi aduce Adela bomboane, ţi le dau.

– Bine, dar să nu sufli o vorbă despre asta, se învoi fratele mai mare.

Adela fugi acasă şi se întoarse cu bomboanele promise. În linişte, copiii se îndepărtară de casa familiei Dumitrescu, cu gândul să citească manuscrisele undeva pe câmp, pentru a nu fi văzuţi, dar îl zăriră pe Ion, care venea obosit de la muncă.

Rareş îşi aminti deodată de poveştile tatălui său, de viaţa zbuciumată pe care o avusese familia lui, nevoită să se mute mereu dintr-un loc într-altul ca să muncească. Îşi mai aminti şi de copilăria tatălui, petrecută la Răşinari. Mai mult, când era mic, Ion îi citea nişte poezii, spunea el, ale unui fost vecin de-al lui, un mare poet, ajuns gazetar şi om influent, „un mare român”, pe care îl cunoscuse în copilărie, înainte ca el să se mute.

– Tată, am găsit asta în pădure, se repeziră copiii la omul ostenit, întinzându-i teancul de hârtii.

Ion le desfăcu şi se uită prin ele. Când zări scrisoarea, se apucă s-o citească, dar cu mare greutate, pentru că mersese foarte puţin la şcoală.

Cu lacrimi în ochi, Ion începu să povestească:

– Când eram copil, era în Răşinari un băiat pe care lumea îl striga Tavi. Am făcut împreună cu el singurul meu an de şcoală. El era mult mai avansat, făcea nişte compuneri extraordinare, în maghiară, desigur. Uitaţi, poezia asta are  titlul, „Fără ţară”, zise el şi îi dădură lacrimile. Acest om este acum un mare poet român şi politician, un mare patriot. Este vorba despre Octavian Goga. În casa lui Goga de la Răşinari fusese chiar şi Eminescu care, povestea mama lui Goga, fusese lăsat să doarmă pe cuptor. Eminescu era în drum spre  Ţara Românească.

Copiii se amuzară, imaginându-şi-l pe Eminescu dormind pe un cuptor.

Tot Ion le spuse copiilor că Goga se mutase la Bucureşti de aproape doi ani şi că şi-ar fi dorit să-l viziteze, dar că nu avea nici bani şi nici timp ca s-o facă. Şi le înapoie copiilor teancul de foi, cu un aer trist şi neputincios.

Cu cât parcurgeau comoara literară găsită în pădure, cu atât entuziasmul copiilor creştea, iar ideile încolţeau, rând pe rând, în minţile lor de copii.

– Şi dacă am face cumva să plecăm cu trăsura poştei la Bucureşti? sugeră fata.

– Adela, gândeşte-te un pic, cum ar putea o fată de moşier ca tine să treacă neobservată în capitală lângă un băiat sărac ca mine?

– Şi cum propui să facem? Mie mi se pare o idee bună!

– Putem lua haine de la mama mea şi aşa nu vom ieşi în evidenţă, zise Rareş plin de elan. Pentru o zi vei face parte din lumea mea simplă, ce spui? agăugă el amuzat.

O privea ciudat, de parcă o vedea pentru prima oară. Părul ei mătăsos şi liber luase forma unor cosiţe împletite, iar barierele dintre ei cădeau parcă, făcându-l să viseze cu ochii deschişi.

– Sunt sigură că o să mi se potrivească! Ne întâlnim mâine la locul nostru secret? Reuşeşti să aduci hainele? Va fi ca la bal mascat, spuse Adela, cu ochii îndreptaţi parcă spre o lume în care nu existau săraci şi bogaţi, ci doar oameni curaţi şi bucuroşi de prieteniile lor.

A doua zi, Rareş se trezi devreme, preocupat şi concentrat să-şi pună planul în aplicare. Părea să fie momentul oportun să intre în odaia părinţilor. După ce răscoli prin dulapul mamei, decise să ia o ie simplă, albă, împreună cu o fustă neagră, una mai mică, şi o fotă cu broderie pe margini. Erau cele mai bune haine ale Dianei Dumitrescu, iar Rareş era bucuros să i le împrumute Adelei. Dădu să iasă pe uşă, parcă ruşinat, însă o voce gravă îl făcu să se oprească:

– Rareş, ce faci aici? De ce ai luat hainele mamei tale şi ce ai de gând cu ele?

Băiatul lăsă capul în jos, cuprins de neputinţă şi rămase aşa câteva clipe în faţa tatălui său. Nu ştia ce să-i spună. În clipa aceea, băiatul realiză că totuşi are nevoie de ajutorul unui adult şi hotărî să-i mărturisească totul părintelui în care avea atâta încredere.

– Tată, prinse el curaj, vreau să ajung la Bucureşti împreună cu Adela, să-i ducem domnului Goga ceea ce îi aparţine. Mi se pare nedrept ca acest tezaur să se piardă sau să ajungă pe mâna cine ştie cui.

Apoi îi povesti tatălui său la ce serveau hainele.

Bărbatul îl ascultă cu atenţie şi simţi mândrie când auzi că fiul lui ar fi în stare de un asemenea gest, dar îşi opri zâmbetul de bucurie care i se născuse în suflet.

– Rareş, nu vă pot lăsa să plecaţi! Sunteţi nişte copii. E periculos, iar planul tău e de-a dreptul nebunesc. În plus, nu cred că…

Vru să tacă, dar simţea nevoia totuşi să-i dezvăluie copilului ceea ce îl frământa de atâta vreme.

– Nu cred că voi mai fi pe aici pentru multă vreme… Tu vei rămâne…

Rareş înmărmuri, dându-şi seama că tot ceea ce îi va spune tatăl său îi va schimba poate viaţa pentru totdeauna. Nu-l mai văzuse niciodată aşa de mohorât, iar glasul parcă îi tremura.

– Nu înţeleg! spuse băiatul cu voce şoptită. Unde te duci? Nu înţeleg….

– Rareş, mă duc să-mi fac datoria de român. Mă duc pe front, România va intra în război în scurtă vreme. Trebuie să lupt pentru ţara mea şi pentru întregirea ei.

Apoi scoase din buzunar o hârtie mototolită. Arăta ca şi cum ar fi fost citită şi răscitită şi aşa şi era, pentru că Ion ştia textul pe de rost. Era un manifest.

– În plus, avem rude în Ardeal. E momentul ca şi ei să fie liberi!

Pentru câteva clipe, băiatul simţi că rămâne fără aer. Nu-şi putea imagina viaţa fără tatăl său. Îi căută privirea şi văzu emoţia care îl copleşise pe bărbat. Fără să spună ceva, îşi luă părintele în braţe şi amândoi rămaseră un timp aşa, îmbrăţişaţi.

În casa familiei Baciu, discuţiile erau în toi. Adela stătea pe scări şi asculta conversaţiile părinţilor, fără ca aceştia să o observe, atât erau de concentraţi.  

– Războiul ne va lua tot! Vom ajunge mai rău decât personalul!

– Mihai, cum poţi gândi aşa? Ştii bine că exagerezi.

– Banii sunt mai importanţi decât Ardealul! replică bărbatul căruia perspectiva sărăciei parcă îi luase minţile.

– O să încerc să uit ce am auzit, spuse doamna Baciu, mâhnită. Acum nu mă interesează decât siguranţa noastră. Părerea mea e că cel mai bine ar fi să ne întoarcem la Bucureşti. Acolo suntem feriţi de toate relele.

– E o idee bună, spuse tatăl, cu gândul la proprietăţile lui din capitală, pe care le-ar fi avut mai bine sub observaţie. Vom pleca! adăugă el, luându-şi soţia în braţe.

Adela se bucură nespus, gândindu-se imediat la toate avantajele acestei deplasări. Iată că se găsise deodată şi soluţia pentru problema ei. Se duse la culcare mai liniştită ca oricând şi adormi cu gândul la bucuria pe care o va simţi Rareş când va auzi ce îi va propune ea.

Dimineaţa o găsi voioasă, alergând la locul secret, nerăbdătoare să-i împărtăşească lui Rareş noile veşti. Băiatul era însă trist, nefiresc de trist, pentru firea lui. Rareş, un tânăr optimist, obişnuia să-i însenineze zilele prin prezenţa sa.

– Rareş, ce ai păţit? întrebă fata nedumerită în timp ce se aşeză pe iarbă.

– Tata va pleca pe front, ne va lăsa singuri. Mi-e teamă că nu o să-l mai văd niciodată, spuse băiatul, iar ochii i se umeziră pe loc.

– Nu gândi aşa! Orice s-ar întâmpla, el este în inima ta, însă sunt sigură că totul va fi bine, încercă ea să-l încurajeze.

Băiatul îi mulţumi din priviri şi faţa i se lumină.

– În plus, am o veste. Familia mea va pleca la Bucureşti.

– Nu-mi vine să cred! spuse el, întristându-se din nou. Te voi pierde şi pe tine!

– Nu, Rareş, aşteaptă! Voi încerca să-l conving pe tata să vă ia şi pe voi. Am deja o idee, nu-ţi spun însă nimic pentru moment. Mama ta va veni cu noi, te va lua şi pe tine, iar fraţii tăi vor rămâne un timp cu bunicii şi cu nenea Ion. Apoi o să ne întoarcem toţi acasă. O sa vezi! spuse fata încrezătoare.

După câteva zile, la casa familiei Baciu ajunse o scrisoare adresată capului familiei, Mihai. Conţinutul acesteia îl informa că bucătăreasa angajată la reşedinţa din Bucureşti s-a îmbolnăvit. La aflarea acestei veşti, Mihai decise să-i propună Dianei Dumitrescu să se mute cu ei în capitală pentru o scurtă perioadă. Cu multă reţinere şi abia după ce Mihai i-a îngăduit să-şi ia copiii cu ea, Diana a acceptat, despărţindu-se cu durere de soţul ei şi de bunicii lui Rareş.

A doua zi a început forfota. Toţi erau agitaţi, dar şi entuziasmaţi de noile perspective. Adela şi Rareş se gândeau deja, fericiţi, la momentul întâlnirii cu marele scriitor Goga. Diana se bucura şi ea de faptul că cei mici vor vedea Bucureştiul. Mama Adelei aştepta nerădătoare să revină în oraşul în care se născuse. Până şi Toto părea să se gândească la cuşca lui modernă din Bucureşti.

Pe chipul lui Mihai Baciu se putea citi satisfacţia, chiar dacă acesta încerca să o ascundă. Avea să fie aproape de oamenii importanţi care îl vor ajuta să-şi protejeze averea care sporise în ultima vreme. Îmbrăcat elegant, ca de obicei, Mihai scotea din când în când ceasul lui de aur din buzunar, ca să verifice dacă vor ajunge la timp la Bucureşti. Un gând negru i se citea pe chip, iar în mintea lui răsunau câteva întrebări: „Oare unde o fi manuscrisul? Cine l-o fi luat? L-am lăsat acolo doar pentru câteva clipe, ca să nu mă vadă Adela… Apoi, când m-am întors, nu mai era… Trebuie să-l găsesc, să-l distrug!”

Curând, toate bagajele familiei Baciu şi ale familiei Dumitrescu erau pregătite. Adela îşi luă la revedere de la frumoasa moşie, locul unde se petrecuseră toate aventurile începutului de vară. Cu o urmă de nostalgie, fata se mai uită o dată spre pădurea deasă în care începuse aventura. Diana şi copiii ei îi sărutară pe Ion şi pe bunici, apoi dispărură în cel de-al doilea automobil luxos al lui Mihai Baciu, comandat nu de multă vreme de la o renumită firmă din străinătate. În primul automobil se afla chiar el, împreună cu ai lui.

Ambele maşini lăsară în curând în urmă casa de vacanţă. Drumul era lin, iar cerul senin, de un albastru pur, adăpostea un soare vesel, ieşit de după un grup de nori albi, pufoşi, ca vata de zahăr. Nu după multă vreme, trecură pe lângă o pădurice. Ambele familii rămaseră uimite de priveliştea încântătoare, de glasurile verii strecurate printre pomii înalţi. Iarba stufoasă de un verde crud şi păsările colorate, mici şi mari, care ciripeau împreună compunând un cântec fascinant, îi întâmpinau cu bucurie. Totul în jur era numai parfum şi cântec. Pentru o vreme, războiul parcă dispăruse.

Vocea Adelei, voce de copil care abia începe să cunoască viaţa, anunţă deodată apropierea de marele oraş:

– Am ajuuuuns!

Drumul lung i-a obosit mai ales pe fraţii lui Rareş, care adormiseră pe bancheta din spate, când, la un moment dat, şoferul din primul automobil opri în faţa unei vile impunătoare. Adela zări casa în care avusese parte de atâtea momente frumoase şi unde îşi descoperise pasiunea pentru muzică.

Clădirea avea două etaje şi o terasă mare, decorată cu muşcate roşii ca focul. Trandafirii albi crescuseră atât de mult încât depăşeau gardul, iar bobocii se iveau de după acesta, salutându-i parcă pe cei sosiţi. Adela îi aruncă lui Rareş câteva priviri pline de înţeles. „Te voi căuta eu zilele acestea. Vom reuşi”, păreau să spună ochii ei limpezi. În sufletul ei, ştia că soluţiile vor apărea de la sine, aşa cum se mai întâmplase. Se temea doar de reacţia tatălui ei la vederea bucătăresei care…. nu era deloc bolnavă.

Adela îi lăsă pe ceilalţi să-şi ducă bagajele şi să se instaleze şi fugi sus, în camera ei. Încăperea o aştepta, curată şi luminoasă, tapetul înflorat şi nuanţele deschise ale mobilei o liniştiră pe loc. Fata răscoli preţ de câteva clipe prin sertarul de lângă patul ei acoperit cu o cuvertură de mătase şi apucă nişte partituri cu care coborî în salon, ocupându-şi locul la pian. Acordurile fine ale unei sonate răsunară în toată casa.

Rareş zâmbi auzind melodia, în timp ce îşi ajuta mama şi fraţii să se instaleze în noua cameră, cam întunecoasă, dar decorată în nuanţe plăcute de maro şi verde. Ascunse teancul de foi sub patul mai mic, destinat lui şi continuă să care bagajele celor mici. Era mut de fascinaţie, toate clădirile impunătoare de pe bulevard îl ameţiseră. Se gândea că, atunci când va creşte, va locui şi el în Bucureşti, dar bucuria visului său dispăru când îşi aminti că îl lăsase acasă pe tatăl său care urma să plece pe front.

Zilele trecură repede, iar Adela şi Rareş, care începuse să-şi ajute mama la bucătărie, alături de bucătăreasa veche (Mihai Baciu nu se putea lămuri nici acum cine trimisese scrisoarea aceea), se gândeau cum să afle unde locuieşte Octavian Goga. Într-una dintre seri, Mihai Baciu organiză o întrunire, iar Adela auzi numele lui Octavian Goga, ale cărui articole din volumul „Strigăte în pustiu”, îi revoltaseră pe toţi amicii tatălui ei. Un fior îi străbătu corpul. Goga şi tatăl ei erau duşmani?

Simţise ea ceva, din moment ce păstrase secretul manuscrisului găsit. „Uneori e mai bine să nu spui nimic când ai un plan”, îşi spunea fata. „În felul acesta, nu poate să ţi-l strice nimeni”. Se temuse mai înainte ca nu cumva fraţii mai mici ai lui Rareş să-i dea de gol, dar rezolvase şi problema aceasta dăruindu-le….toate bomboanele pe care le mai avea. Copiii nu suflaseră o vorbă.

Din şoaptele oamenilor politici, Adela reuşise să desprindă chiar şi ideea că, în cazul unui atac asupra Bucureştiului, nu se va duce nicio bătălie. Proprietarii de clădiri şi politicienii deciseseră că, atunci când va veni momentul, vor ceda Bucureştiul fără luptă. În aceeaşi seară, Adela află că Goga avea să fie prezent la o întrunire a „Ligii culturale” care se ţinea într-o vilă din apropiere. Un amic de-ai lui Mihai Baciu, Radu Tănase, trebuia să meargă şi el acolo, în aceeaşi seară, să afle ce pun la cale Goga şi prietenii lui.

Adela deschise uşa bucătăriei şi îi făcu un semn lui Rareş. „A sosit timpul!”, părea să spună chipul ei străbătut de atâtea gânduri şi trăiri. Rareş înţelese. Se scuză pentru câteva clipe, fugi în cameră şi luă manuscrisul de sub pat, pe care îl ascunse în haina sa. Deşi era foarte cald, copilul trebuia să protejeze „tezaurul”.

Adela şi Rareş se luară după Radu Tănase care ajunse în numai câteva minute la adunarea „Ligii culturale”. Clădirea în faţa căreia se opri era zugrăvită în galben-deschis şi avea trei etaje. Copiii studiară casa şi zăriră intrarea angajaţilor. Era calea cea mai sigură ca să-l evite pe Radu Tănase, care ar fi recunoscut-o imediat pe Adela. La nici câţiva paşi, copiii dădură peste o servitoare cu un păr de culoarea zăpezii, prins într-un coc în vârful capului, cu o faţă blândă şi zâmbitoare pe care îşi făcuseră culcuşul doi ochi căprui, un nas cârn şi nişte buze cam uscate.

– Ce-i cu voi aici, copii? Ai cui sunteţi? întrebă femeia, uimită de îmbrăcămintea celor doi. Hainele scumpe şi perfect călcate ale Adelei îi spuneau că fata nu era a vreunei servitoare, dar băiatul…săracul de el, gândi femeia.

– Îl căutăm pe domnul Goga, spuse Rareş, mai curajos ca oricând. Trebuie să-i dăm ceva. E urgent.

Servitoarea zâmbi.

– Chiar aşa? zise ea, îngăduitoare. Atunci să vă conduc la dumnealui. E la etaj.

Femeia urcă un rând de scări, urmată de copii şi traversă un coridor plin cu tablouri ale unor pictori celebri. Pe măsuţele rotunde cu un singur picior, căci erau vreo trei sau patru, copiii văzură ziare, articole tăiate, manifeste şi îndemnuri patriotice. Peste tot erau vaze umplute cu trandafiri albi şi lalele roşii. Cei trei înaintară până ce covorul gros, maro, îi aduse în faţa a două uşi înalte. Una era larg deschisă, iar în capul mesei de lemn masiv se afla un domn care scria ceva. Servitoarea le făcu un semn copiilor, iar ei îşi dădură seama că acela trebuia să fie Octavian Goga.

– Ce bine că e singur, şopti Adela, copleşită de emoţie. Hai! Să ne grăbim până nu ne prinde cineva.

Rareş rămăsese nemişcat, privindu-l lung pe domnul îmbrăcat elegant, cu un costum bej şi cămaşă albă, cu o cravată de culoarea stejarului. În picioare purta pantofi maro, care trebuie să fi fost de piele.

În clipa aceea, Goga se ridică de la masă şi se îndreptă spre uşă, strigându-l pe Radu Tănase.

Era cam scund Octavian Goga, gândiră copiii, pentru că se aşteptau ca poetul să fie înalt şi impunător. Avea ochii tulburi, de un albastru decolorat, obosiţi probabil de atâta scris şi citit.

– Nu, nuuu, ţipară copiii într-un glas! Domnule Goga!

Goga ridică ochii, uimit de strigătele lor disperate. Lumina destul de slabă nu-i permitea să distingă decât două siluete mici. Copiii înaintară şi închiseră uşa după ei.

– Ne ferim de domnul Radu Tănase, spuseră ei, de parcă uitaseră pe loc de ce se aflau acolo.

– Bine, spuse Goga încet, dar cine sunteţi voi şi ce căutaţi aici?

– Eu sunt Adela, fiica lui Mihai Baciu, iar Radu Tănase este trimis de tatăl meu să vă spioneze adunările, răspunse fata fără să respire. L-am urmărit până aici.

– Aha, şi voi aţi venit să mă avertizaţi? râse Goga, rămânând în picioare. Deci am prieteni falşi…

– Nu, nu, spuse Rareş, şi scoase din haină legătura preţioasă. Cu totul altul este motivul pentru care am venit aici. Cred ca aceste hârtii vă aparţin. Le-am găsit într-o pădure, lângă moşia de la Ploieşti, cineva le-a pierdut, iar noi, în mare secret, am venit să vi le aducem.

Ochii lui Goga se umplură de uimire. Răsfoi manuscrisele. Mâinile lui albe şi fine ţineau hârtiile ca pe nişte bunuri nepreţuite. Uneori în colţul gurii lui se ivea câte un zâmbet, probabil că unele versuri i se păreau naive, alteori se încrunta, la amintirea unor evenimente mai puţin plăcute, trecute în jurnal.

– Da, sunt ale mele, spuse el. Jurnalul meu, poeziile… toate… le lăsasem la Răşinari.

– Eu sunt Rareş Dumitrescu, fiul lui Ion Dumitrescu de la Răşinari. Tata vă cunoaşte. El ne-a spus că aceste scrieri vă aparţin.

Copiii îi spuseră lui Goga toată istoria, iar el îi ascultă cu răbdare şi infinită emoţie.

– Copii, nu am cuvinte să vă mulţumesc. Datorită vouă, îmi voi putea publica noul volum de poezii. Tot datorită vouă, am aflat cine îmi este prieten adevărat. Cu tatăl tău, Ion Dumitrescu… spuse Goga, am copilărit. Iar Mihai Baciu…. şi aici Goga se opri.

Îşi dăduse seama că amicul despre care se vorbea în scrisoare era chiar Mihai Baciu şi că acesta nu avusese niciodată de gând să-i aducă jurnalul şi poeziile. Toate încrederea poetului în amicul său se zdruncină. Îl apreciase mereu pentru ambiţia sa şi pentru dragostea lui faţă de familie, deşi nu aveau aceleaşi păreri politice. Era uimit. Cum de ajunsese omul acesta atât de nepăsător şi de laş? Goga o privi pe Adela cu căldură. Cum ar fi putut să-i spună fetiţei ce fel de om este tatăl ei? Nu putea.

Adela i se adresă poetului cu timiditate:

– Aveţi cumva idee cum au ajuns poeziile în pădure?

Chiar dacă Goga nu voia să mintă, acesta fu nevoit:

– Nu. Cel pe care îi credeam prieten, Radu Tănase, trebuia să mi le aducă, dar probabil că le-a pierdut pe drum. Sau cine ştie ce s-o fi întâmplat…

Cei doi copii se priviră unul pe celălalt şi spuseră aproape în cor:

– Încă o dată, n-am vrea să vă dezamăgim, dar Radu Tănase….

Trist şi gânditor, Goga scoase un oftat lung:

– Nu vă faceţi griji, am avut în viaţa mea parte şi de alţi oameni care au pretins că îmi sunt prieteni adevăraţi…

În aceeaşi clipă, conversaţia lor fu tulburată de o bătaie în uşă:

– Tavi, eşti aici? se auzi vocea lui Radu Tănase.

Goga îi ascunse pe copii în spatele draperiilor maro.

Radu Tănase, un bărbat foarte slab şi înalt, care purta mereu pantaloni de velur şi veste maro, cu ochi migdalaţi şi negri, cu o mustaţă mare, aspră, intră în salon cu un aer de veselie.  

– Ce bine îmi pare că te văd, spuse moşierul, pe al cărui chip Goga putea citi acum minciuna şi prefăcătoria.

– Mie nu! îi tăie vorba poetul şi îi întoarse spatele, privind cu multă dragoste spre draperia mişcătoare care îi ascundea pe adevăraţii lui prieteni.

Tănase rămase nemişcat, înţelegând că fusese descoperit. Fără să mai scoată un cuvânt, bărbatul se întoarse şi părăsi încăperea, închizând după el uşa înaltă şi albă.

– Gata, copii, e vremea să mergeţi acasă.

Goga apăsă pe un buton şi servitoarea cu părul de zăpadă îi conduse pe copii, la îndemnul poetului, pe scara de serviciu, până în spatele vilei, nu înainte ca Goga să-i îmbrăţişeze şi să-i sărute pe amândoi pe frunte.

– Vă voi scrie în curând, pe adresa lui Ion Dumitrescu, strigă Goga în timp ce copiii se îndepărtau. Vă mulţumesc!

Rareş şi Adela ieşiră în stradă. Faptul că erau singuri, neînsoţiţi de adulţi, pe un bulevard al Bucureştiului şi că reuşiseră să salveze documente importante le dădea sentimentul că au fost cu adevărat nişte eroi. Ei, nişte copii, provenind din lumi diferite, şi-au unit forţele şi, fără să fie descoperiţi, au ajuns la marele poet. Sufletele lor erau pline de mândrie. Se priveau şi aproape că le venea să se îmbrăţişeze. Rareş îi arătă Adelei drumul, iar la intrarea în casa Baciu se despărţiră cu o caldă strângere de mână.

După ce România a declarat război Austro-Ungariei în 27 august 1916, familia Baciu s-a întors la moşia de lângă Ploieşti. Adela şi Rareş auziseră înainte că Ion I. C. Brătianu a negociat condiţiile pentru intrarea în război de partea Antantei, urmărind în special recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Imperiul Austro-Ungar: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina. Consilului de Coroană avusese loc într-o duminică, la ora 11, la Palatul Cotroceni, unde fusese prezent regele Ferdinand I, iar ultimul care luase cuvântul fusese Brătianu. Planul de campanie pentru anul 2016 se numea Ipoteza Z şi cuprindea patru operaţiuni militare. Visul lui Goga era împlinit.

Ion Dumitrescu a trecut la atac împreună cu armata română, deschizând trecătorile din Munţii Carpaţi. După un scurt succes, sosirea pe frontul din Transilvania a patru divizii germane a făcut ca armata română să se afle în mare impas. Ion Dumitrescu se gândea tot mereu la copiii lui. Mândria de a lupta pentru eliberarea Ardealului se amesteca tot mai mult cu teama de moarte, nu pentru că ezita să-şi dea viaţa pentru patrie, ci pentru că îşi făcea griji cu privire la viitorul copiilor lui. Fiindcă între timp învăţase să citească mai bine şi chiar să scrie, compuse o scrisoare plină de iubire, în care le spunea alor lui că luptele nu sunt grele şi că se vor revedea curând. Dar nu era aşa…

În timpul unei operaţiuni dificile, bărbatul şi-a văzut prietenii ucişi, el însuşi fiind împuşcat în picior. Ajuns la spital la Braşov, Ion s-a vindecat cu greu. În cele din urmă, a fost trimis acasă, unde familia l-a întâmpinat cu mare bucurie.

În aceeaşi lună de toamnă, Ion Dumitrescu a primit o scrisoare de la Goga, însoţită de un volum de poezii:

                                                     Dragii mei,

Cum nu am putut sta departe de front, am decis să părăsesc Bucureştiul şi să mă înrolez voluntar. Am ajuns pe front la Turtucaia. Armata a treia a Bulgariei a atacat în forţă, iar fratele meu şi cu mine ne-am văzut moartea cu ochii. Gloanţele treceau pe lângă capetele noastre ca nişte păsări negre, ucigaşe. Am văzut soldaţi murind, am văzut toate grozăviile pământului, în jurul meu trupuri zăceau nemişcate, sfâşiate de armele duşmanilor. Ochii îmi lăcrimau, urechile îmi sângerau din cauza zgomotului insuportabil. Uneori îmi strângeam în braţe camarazii, gândindu-mă că în orice clipă ne poate veni sfârşitul. Dar în sufletele noastre nu era decât iubire pentru patrie şi sentimentul acesta ne ţinea în viaţă. Îmi spuneam că poate, în curând, nu voi mai fi poetul „fără ţară”, aşa cum bine ştiţi că mi se spune. Acum lucrurile s-au mai liniştit, voi pleca în curând spre casă.

Cu puţin înainte să înceapă războiul, am reuşit să-mi public volumul de poezii. Am vrut să vi-l dedic vouă, Adela şi Rareş, care aţi riscat atât şi m-aţi ajutat, dar n-am făcut-o pentru că m-aţi rugat să păstrez secretul întâlnirii noastre. Ultimul meu volum de versuri n-ar fi existat dacă nu eraţi voi. Gândul acesta îmi dă curaj să lupt mai departe pentru credinţa mea.

După cum am mai spus, noi, ardelenii, ne-am pierdut ţara, ne-am pierdut patria, dar avem capetele noastre, şi dacă e nevoie să murim, vom muri pentru Ardeal.

Cartea mea, din care am adus aici câteva exemplare, a alinat sufletele soldaţilor şi a fost ca un scut moral împotriva batjocurilor duşmanilor. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără voi. Chiar dacă românii sunt înfrânţi aici şi în fiecare zi pierdem oameni, am credinţa că vom învinge într-o zi. Ne vom întâlni cu siguranţă într-o zi, când toţi românii vor fi liberi, fără jug, când visul nostru de veacuri se va împlini, când ne vom putea ruga netulburaţi în bisericile noastre, când vom putea toţi să vorbim în limba noastră în linişte, când vom fi un popor liber, stăpân pe pământul lui. Până atunci, să fiţi sănătoşi şi sper ca scrisoarea mea să vă găsească împreună!

                                                       Cu drag şi recunoştinţă, Octavian Goga

Adela plânse după ce tatăl lui Rareş sfârşi, cu greu, de citit lunga scrisoare. Îi părea rău doar că nu le putea povesti tuturor minunata aventură trăită la Bucureşti.

Într-o zi de toamnă obişnuită, ceva neobişnuit se petrecu.

Adela îşi luă tatăl deoparte şi îi arătă cartea lui Goga. Moşierul o răsfoi, fără să pună întrebări, pentru că îşi aduse deodată aminte de manuscrisul pierdut. Îşi alungă gândul, prefăcându-se senin atunci când Adela îl întrebă dacă îi plac poeziile.

– Desigur, răspunse el, Goga este un poet foarte talentat. De unde ai volumul?

– De la tatăl lui Rareş, spuse fata. El şi Octavian Goga s-au născut în acelaşi sat.

– Bine, răspunse bărbatul, verificându-şi ceasul, preocupat parcă de alte probleme şi se ridică de pe scaun.

Câteva zile mai târziu, moşierul ieşi din camera Adelei cu lacrimi în ochi şi copleşit de ruşine. Căutase în camera fetei o carte pe care n-o mai găsea în bibliotecă şi dăduse peste scrisoarea lui Goga, pe care fiica lui o păstra cu sfinţenie.

Înţelesese pe loc cine găsise legătura pierdută în pădure. Chiar fiica lui. Sau poate fiul lui Ion Dumitrescu. Pricepu acum şi ce fusese cu scrisoarea aceea misterioasă legată de boala bucătăresei. Dar oare copiii ştiau că el nu avusese intenţii bune? Sau totul rămăsese învăluit în mister iar el, moşierul Mihai Baciu, mai avea încă timp să-şi îndrepte greşeala. Cu siguranţă că Goga îşi dăduse seama cine trebuia să-i aducă hârtiile. Oare Goga le dezvăluise şi copiilor totul? După privirea senină şi plină de dragoste a fiicei lui, probabil că nu. Tavi păstrase pentru el adevărul cumplit care ar fi durut-o atât de tare pe Adela. Tavi îl acoperise, iar fiica lui şi băiatul sărac al grădinarului rănit în război îi dăduseră o lecţie de patriotism.

Mihai Baciu îşi şterse lacrimile.

„Nu e prea târziu, războiul nu s-a terminat! Voi îndrepta tot răul făcut!”, spuse el pentru sine şi îşi continuă drumul spre biroul său. Intră şi lăsă uşa deschisă, ca o promisiune pentru viitor.