Trecuseră deja trei ani de când Adela înțelesese cât de greu cântărește cuvântul RĂZBOI asupra tuturor. Știa că acest cuvânt stârnește mereu panică și dezastru. Știa că mulți copii rămâneau orfani sau femeile rămâneau văduve din pricina acestuia, că descria un alt motiv de ceartă între popoare. Îi era frică de consecințele pe care toți trebuiau să le suporte, inclusiv ea și familia ei. Își adusese aminte de visul terifiant pe care, cu o săptămână în urmă, îl avusese. Era ea, puțin mai mare, și mergea pe străzile pustii, care aveau clădiri cu geamuri sparte, iar unele dintre acestea luaseră foc. Oamenii se ascundeau speriați, iar bărbații vrednici mergeau cu armele la piept, intonând imnul țării „Trăiască Regele”.

În realitate, tatăl lui Rareș, Ion, a fost trimis pe front pentru a-și servi patria. Lipsa acestuia din familie i-a adus mai multe responsabilități băiatului. Drept mulțumire pentru cunoștințele pe care Adela i le împărtășea, Rareș îi oferea zilnic câte o floare. El a înțeles dragostea tatălui său pentru grădinărit și a început să iubească natura, continuând astfel munca acestuia.

Într-una dintre zile, observând interesul prietenului ei pentru muzică, Adela îl invită să ia parte la una dintre ore. Domnul Săltățeanu, văzând talentul băiatului, hotărî să îi predea câteva noțiuni de bază. De aici și până la joaca de-a profesorii în fața fraților lui Rareș nu a fost decât un pas. Cei doi repetau zilnic cântecele și poeziile cu Vladimir și Caterina. Zoe și Ștefan își exersau talentul, creionându-i pe aceștia în postura de mici dirijori.

Prezența Adelei în casa familiei Dumitrescu a adus bucurie și unitate. În ultima perioadă, peste tot era o forfotă neobișnuită. Oamenii erau mai agitați, dar, în același timp, mai fericiți. Ceva măreț avea să se întâmple. Mult aşteptata unire a românilor de pretutindeni urma să schimbe complet viitorul acestora. Dorința tuturor era de a deveni cetățeni ai României Mari, un stat unic, liber și independent. Destinul le surâdea, deoarece ei încă nu știau ce îi aștepta, dar, mulțumită puterii credinței lor, totul avea să se împlinească.

Pe front, tatăl lui Rareş depune devotament pentru patria lui, iar fiul său îl aşteaptă să revină acasă pentru a-l îmbrățișa cu drag. Ion îi trimite o scrisoare lui Rareş, spunându-i că nu stă mult pe front şi că îl iubeşte foarte mult. Mama lui Rareş, când vede scrisoarea, plânge de bucurie pentru că soţul ei este teafăr. Rareş şi mama lui se gândesc să îi trimită şi lui o scrisoare, ca să îi spună care este situaţia de acasă şi că-l aşteaptă nerăbdători să vină pentru a merge la Alba Iulia, la Marea Unire.

În scrisoare, Ion îşi exprimă sentimentele puternice de dor şi de nerăbdare. Cuvintele de pe foaia albă pot fi considerate fără rost, dar, pentru mama lui Rareş, golurile colii de hârtie însemnau sentimentele soţului şi afecţiunea ce o purta pentru ei.

Ajuns acasă, Rareş îşi ajută mama cu bagajele şi le termină pe ale lui, iar apoi plecă spre Alba Iulia, locul unde avea să fie Marea Unire. Cu tot cu hainele lor, au pus în traiste şi bucuria călătoriei, dar şi pe cea a Marii Uniri. În tren, în drum spre locul ce urma a fi umplut de oameni, Rareş şi iubita sa mamă se priveau în ochi, ca și când s-ar fi rătăcit într-un labirint al iubirii părinteşti. Totodată, Rareş îi spune şi gândurile sale faţă de Marea Unire, şi visurile pe care acesta le avea despre ziua ce urma. Trenul era plin de patrioţi veseli, deși pe scaune nu încăpea decât un sfert din mulţime. Pe geam, puteai observa şuvoaie de români mergând chiar şi pe jos, numai pentru a ajunge la Marea Unire.

Sosit la staţia din Alba Iulia, trenul care era plin de iubire, ca inima lui Rareş, se golise, rămânând doar gândurile de bine ale oamenilor. Agitaţia din gară era la un nivel înalt din cauza nerăbdării.

Şi, în final, venise momentul mult aşteptat. Rareş şi mama sa încercau să se strecoare printre miile de oameni ce asistau la unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei. Cerul devenise o mare de scântei ce lumina fiecare colț al teritoriului ce va rămâne de legendă!

O gălăgie de nedescris lua parte şi ea, formată din vorbele de bucurie şi extaz. Nu era nimeni din întinderea de români care să nu îşi exprime ideile.

Printre oamenii desemnați să meargă la Adunarea de la Alba Iulia se afla și tatăl Adelei, care a fost însoțit de fiica lui și de prietenul ei, Rareș, toți fiind foarte bucuroși să asiste la acest eveniment important din istoria României. Ajunși acolo, văzură o mare de oameni, care strigau mereu: „Vrem Unirea! Vrem Unirea! Trăiască România Mare!” Toți erau îmbrăcați în costume populare și nimeni nu ținea cont de frig, de vânt sau de ninsoare. Țineau tricolorul strâns în mâini, iar crivățul nu reușea să le șteargă din ochi bucuria. Căldura le venea din inimile pregătite să primească cel mai important eveniment al acelei națiuni. Unii dintre ei purtau coliere din căței de usturoi pentru a alunga nemiloasa gripă, care era pe atunci în floare. Nu îi putea opri nimic, ar fi doborât ziduri pentru a obține ce își doreau: UNIREA.

Valurile de oameni se adunau la Alba Iulia. Căruțele trase de cai aduceau mulțimea de oameni îmbrăcați în straie populare și cu geci de blană pe ei. Hainele bărbaților nici nu se comparau cu fustele și rochiile doamnelor care le acopereau picioarele înfrigurate.

În spatele mulțimii, se ivi un domn cu un aparat de fotografiat în mână. Era singurul fotograf de acolo. Acesta își așeză camera, dar ceva era în neregulă. Fotograful încercă să se strecoare prin mulțime până ce ajunse în fața tuturor. Își așeză camera și, într-o secundă, a prins toți cei 100.000 de oameni adunați la Alba Iulia ca să celebreze Marea Unire.

Dar, după un minut, un om îmbrăcat într-o uniformă albastră, cu o geacă de piele cu stema României pe piept, se apropie de el.

– Bună ziua!

– Bună ziua, domnule polițist! Cu ce vă pot ajuta?

– Îmi pare rău să vă anunț, dar ați încălcat cinci reguli. O să vă rog frumos să plecați.

Bărbatul nici nu apucă să spună vreun cuvânt, căci polițistul îi luă camera din mână și îl obligă să se oprească. Fotograful se opri, își luă aparatul și se făcu nevăzut.

Cu coada ochiului, Adela văzu o umbră care se strecura prin mulțime ca vântul. Curioasă, fata se îndepărtă de tatăl și de prietenul ei, să vadă unde se ducea misterioasa pată neagră. Adela de abia dacă reușea să își facă loc printre oamenii emoționați și entuziasmaţi, pe când umbra parcă reușea să treacă prin oameni. Într-un final, fata reuși să îl ajungă pe omul misterios și să îl prindă de mână:

– Mă scuzați! Ce ați pățit, domnule?

– Nu am nimic, domnișoară!

– Am văzut că v-ați întristat și ați început să alergați!

– Da, am o piatră pe inimă! Am venit aici să fac poze, pentru ca oamenii să își amintească de acest eveniment minunat, dar legea nu mă lasă.

– Îmi pare rău să aud aceste cuvinte. Nici mie nu mi se pare corect.

– Dacă așa s-a decis…

– Eu mă numesc Adela, domnule!

– Eu mă numesc Samoilă Mârza, bună domnișoară!

Chiar în acel moment, o mână gingașă atinse umărul înfrigurat al fetei:

– Ce bine că nu ai pățit nimic! grăi o voce de băiat.

– Rareș, tu ce faci aici?

– Cum adică? Ai plecat de lângă mine și de lângă tatăl tău, ne-am îngrijorat foarte tare!

– Scuze, am plecat pentru a vedea dacă domnul este bine.

– Am înțeles! Hai să mergem!

Adela își luă rămas-bun de la fotograf și plecă cu Rareș spre tatăl ei.

În dimineaţa aceasta, Samoilă Mârza, un tânăr român, s-a trezit cu zâmbetul întipărit pe chip. Părea o zi friguroasă, cu zăpada care invada pământul, iar calendarul arăta: 1 Decembrie 1918.

În satul Galţiu, unde trăia talentatul fotograf, vibrau sute de mii de inimi care se pregăteau să plece către Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Cântecul clopotelor se auzea pretutindeni, chemând oamenii la înfăptuirea acestui vis mărit, Marea Unire, unirea tuturor românilor.

Fotograful, cu entuziasm în suflet, se îndrepta alături de sătenii săi către sublimul eveniment. Îşi aşeză cu grijă aparatele de fotografiat pe bicicletă, visând de mult timp la acest moment. Ajungând pe câmpul lui Horia, și-a ațintit privirea asupra oceanului de capete și a miilor de steaguri tricolore, fluturate în vânt.

Oamenii erau îmbrăcaţi în mândrul port popular românesc, iar pe chipurile lor se citea o imensă bucurie. Peisajul era impresionant, rupt parcă dintr-o carte de istorie. Tânărul Samoilă nu ştia exact ce ar fi trebuit să facă, având inima copleşită de emoţie. Realizează primele două fotografii cu tribuna oficială, unde a fost citit actul Marii Uniri. Apoi, au urmat trei instantanee, fiind suprinsă mulţimea ce lua parte la evenimentul istoric.

Fericirea care scânteia în ochii tuturor nu se putea exprima în cuvinte. Lacrimile de bucurie le-au inundat obrajii. Un singur glas răsuna în mulţime: „Traiască România dodoloaţă!”

Această zi specială, sfântă și cutremurătoare a fost însemnată cu roşu în calendar. În acea mulţime, Adela și Rareş au remarcat un om care rostea un discurs despre această „Unire”, numind-o ca fiind un vis îndeplinit al Naţiunii Române. Acesta ţinea în mâna dreaptă drapelul „Noii Românii” şi era îmbrăcat în portul naţional, la fel ca majoritatea oamenilor, dar se distingea prin educaţia aleasă, prin modul de a vorbi și de a se comporta.

Acesta era unul dintre politicienii vremii, al cărui nume s-a pierdut în negura istoriei… A fost primul care a felicitat oastea și a mărturisit că războiul s-a terminat și a spus că va veni o perioadă de belşug, în care oamenii vor fi lipsiţi de poveri și de griji. A zis mulţimii că a avut ocazia să vorbească cu Regele Ferdinand, cel care a semnat documentul Marii Uniri, şi că, în curând, acesta va sosi şi se va alătura lor.

Deodată, a scos din buzunar o scrisoare. Acesta a grăit:

– Aici am scrisoarea unui anume Ion, care este de un an pe front, lăsându-şi familia acasă, aşa cum au făcut şi mulţi alţii… de aici.

Rareş deveni atent la politician, iar acesta își continuă discursul, spunând:

– Această scrisoare este adresată copilului său, Rareș. Dacă el este aici, îl rog să vină pe scenă, în faţa mulţimii.

Băiatul a ieşit emoţionat în faţa mulţimii, fiindu-i înmânată scrisoarea. Acesta a desfăcut-o și a citit-o în faţa tuturor. S-a emoţionat şi, în acelaşi timp, s-a bucurat nespus, fiind cea mai frumoasă zi din viaţa lui.

Era o zi friguroasă de decembrie. După ce a parcurs un drum lung, de la Iași până la Alba Iulia, a ajuns acolo, la Marea Unire, și a putut spune pentru mii de oameni:

– România s-a unit!

Ajungând acolo, se îmbrăcă într-un frac şi începu să își caute tribuna de la care să vorbească. Când a găsit-o, a simțit multă mândrie, pentru că numele lui era inscripționat pe ea: Samoilă Mârza. Aşa, cu toată puterea vocii lui, a vorbit:

– Oameni buni, azi ne adunăm la Alba Iulia să înfăptuim Marea Unire! După secole de luptă, în care ne-am bătut cu turcii și cu tătarii, în care am fost cotropiţi şi anexaţi, iată-ne uniți pentru totdeauna!

Simțea o bucurie, o mândrie nemaipomenită. Se simțea ca un român adevărat!

La Adunarea de la Alba Iulia, erau foarte mulți oameni, printre care se numărau şi câţiva oameni scandalagii, precum Vasile Pipirig, pe care îl știa toată mulțimea. Ţipa și comenta fără nicio legătură cu discuțiile purtate acolo. Nu se putea opri, unii voiau să-l alunge din mulțime. Vorbea despre problemele de familie, despre problemele sale cu judecătorii și altele. Oamenii legii l-au scos din mulțime pe Vasile Pipirig și nu l-au mai lăsat să se alăture.

Printre oameni, mai existau şi alte persoane revoltate din pricina Marii Uniri, dar cei mai mulţi erau foarte fericiți, mai ales copiii împreună cu părinții lor. Nu se certa nimeni, toți se veseleau, glumeau şi îi criticau pe cei care nu erau de acord cu acest subiect, spunând că nu e bună această mișcare politică.

Vasile Pipirig, cu lacrimi în ochi, se uita cu părere de rău la mulțimea fericită, cum toți oamenii ședeau și erau plini de bucurie. Nu credea că va ajunge să trăiască acele clipe, auzite doar în şoaptă de la moșii lui, fiind doar un vis care purta truda domnitorilor și râvna oamenilor de rând. Ar fi vrut să le spună și nepoților lui că țara le aparține și că ei sunt cei care vor proiecta viitorul.

 

În timp ce alerga, Toto, micul patruped, găsi o mică ghindă pe asfaltul rece. O luă în gură și făcu o săpătură cu gingașele lui lăbuțe. După câteva zile, ieși o mică verdeață ce semăna cu un creion de culoare verde. Lumea trecea, iar mica plantă auzea tot… până și ea știa că urmează un eveniment mare. Toți oamenii deveneau agitați, iar unii dintre ei erau speriați. Orașul se umplea de multe afișe. Și-ar fi dorit să poată interacționa cu ei, pentru a primi răspunsuri…

– Unirea! Unirea! Unirea este aproape!

– Ce se întâmplă?

Dintr-odată, a venit un om mare, cu o față panicată, care striga prin oraș. Lucrurile luară o turnură interesantă. Mica noastră plantă trebuia să facă ceva pentru a-i ajuta pe cei fără crengi și fără rădăcini.

Micul Stejar, cu rădăcinile sale firave, ca niște ațe desprinse de la oaie, era scuturat în toate părțile de vântul năprasnic al iernii. Cu crenguțele ațintite spre stradă, vedea fiecare om gătit în straie de sărbătoare care se duce la Marea Adunare, cu inima umplută de bucuria pură de român. Micul Stejar se simțea neputincios, deoarece era prins de pământ. Își dorea să meargă și el să susțină Marea Unire, să se afirme, dar nu putea. Ziua Marii Uniri a fost cea mai frumoasă și mai memorabilă zi a lui. Mereu își va aminti cu câtă mândrie și câtă fericire se auzea glasul mulțimii: „Trăiască România Mare!” și cum toți copiii săreau și se bucurau, fiecare, în felul său.

După ce a trecut această zi plină de semnificație în istoria României, orașul era mai liniștit, pe străzi se auzeau, din când în când, glasuri. Trecură zile calde de vară, trecură zile ploioase de toamnă și zile reci de iarnă, iar stejarul crescu și se făcu un puiet ce avea crengile împodobite cu frunze verzi și străvezii.

După 100 de ani, stejarul este încă prezent, iar foșnetul frunzelor sale încă mai spune povestea Marii Uniri tuturor oamenilor ce îl ascultă: „Parcă văd și acum cum strada se umplea de oameni plini de bucurie, gata să sărbătorească, și cum tricolorul își flutura pânza în vântul ce purta chiar și dincolo de hotar vestea Marii Uniri.”

După ce stejarul termină povestea, totul reveni la normal, dar Marea Unire rămânea în sufletul celor ce au ascultat istorisirea arborelui.

Pe lângă toate vietățile de la Alba Iulia și pe lângă micul prunc de stejar, mai existau toate celelalte persoane care locuiau în Țara Românească și celelalte tărâmuri care trebuiau să se unească! Mai existau și voci care ziceau că această unire nu ne va aduce decât probleme și că este mai bine să fie mai multe state independente. Dar majoritatea oamenilor spuneau că sunt înflorituri și că această unire ne va aduce o mulțime de avantaje în fața altor dușmani care ne vor țara, oamenii și bogățiile acestor tărâmuri. Aceste voci erau sprijinite și de câțiva dușmani ai patriei din parlament, care nu doreau unirea, deoarece aveau interese politice sau personale. În perspectiva mea de adult implicat în politică și cultivat, aflat la Marea Unire, dacă aceasta nu se va fi întâmplat, atunci, va fi doar o chestiune de timp și un joc politic până când o să ne cucerească otomanii. Toți își doreau unirea pentru că „unde sunt mulți, puterea crește, iar dușmanul nu sporește” și, oricum, în preajma noastră, sunt mulți care ne vor răul, iar sărăcia și foametea sunt în plină dezvoltare în rândul Moldovei, adică aproape de tătari. Trebuia o schimbare majoră în societatea română, pentru că, de pe vremea lui Decebal, nu s-a mai întâmplat ceva important în viitoarea noastră Românie iubită. La Alba Iulia, toată mulțimea era nerăbdătoare pentru Marea Unire, însă frigul și viscolul făcea acest sentiment să piară, dar nu să moară. Copăcelul stătea și asculta toate poveștile spuse de oamenii care erau în piață.

Toto se minună când văzu micul miracol din grădină, însă putea auzi neliniștea acestuia, lucru ce îl îngrijora. El nu înțelegea ce semnificație are acest cuvânt: RĂZBOI. Nu avea habar ce primejdie o să se năpustească asupra micului sat, câte familii sau câte vieți va distruge acest cuvânt. Era doar un cățel, nu avea de unde să știe aceste lucruri. Universul lui era limitat doar la stăpânii iubitori și grijulii, care se asigurau ca el să aibă tot ce îi trebuie. Nu i-ar fi trecut prin mintea lui de necuvântător că există lupte între oameni, arme periculoase sau sirene care sună neîncetat. El auzise doar de războaiele dintre Adela și Rareș, pentru a afla cine este mai rapid, de cuțitele din bucătărie și de sunetele scoase de pianul fetei, pe care le auzea în fiecare zi. Cu toate astea, era dornic să descopere cât mai multe despre acest cuvânt.

La Alba Iulia, cerul era atât de plin de scântei, încât nici măcar norii nu mai aveau loc să-și afișeze spuma albă ca laptele. Țăranii și oamenii de rând admirau mersul militar, cuprins de o eleganță aparte. Pe fața lor, se observa mândria ce o purtau în suflet.

Toate aveau loc pe data de 1 Decembrie 1918, când toți asistau la Marea Unire. Aceasta se întâmpla datorită îmbrățișării naționale dintre Basarabia, Bucovina și Transilvania, împreună numindu-se pentru totdeauna România. Evenimentul a luat numele de „Marea Unire”. În trecut, a mai fost o astfel de încercare, care a purtat numele de „Mica Unire” și a avut loc între Țara Moldovei și Țara Românească. Sentimentele de atunci au fost unicele trăiri ale unor oameni mândri și fericiți. Atunci, toată țara a fost cuprinsă de o bucurie nemaivăzută până la acea vreme. Războiul abia ce luase sfârșit, iar acum toți oamenii, din fiecare parte a României, se duceau într‑un suflet spre Alba Iulia, cuibul Marii Uniri. Pe jos, cu trenul sau căruța, toți aveau să ajungă la aceeași destinație, un loc legendar, ce deține atât de multă istorie.

Țara petrecea, până și cei mici se veseleau, neștiind neapărat motivul. Însă un lucru era cert: nu exista om trist sau nemulțumit pe data de 1 Decembrie, o dată care a marcat istoria României intens. Chiar dacă în acea zi vremea a fost neprielnică, toată țara alcătuia un mare suflet, astfel încât nimeni nu simțea frigul. Totul se afla într-o armonie care nu s-a mai văzut de atunci.

… dar acolo, la han, veneau așa de mulți, încât începuseră să-i zică acestui loc minunat „Hanul Urșilor”. Zidurile erau făcute din piatră tare, ca să nu intre dușmanii. Porțile erau făurite dintr-un metal puternic, ascuțite la capăt; se deschideau la comandă. Acolo era atâta veselie, încât soarele zâmbea mereu la cei care intrau.

Hanul era înconjurat de niște flori, al căror val de miresme putea fi simțit de la o mare distanță. Un stejar era după zidurile mari ale hanului și îi veghea pe eroi. În jurul lui erau mii de frunze, indiferent de anotimp.

În interior, este atât un bar cu băuturi, cât și unul cu delicatese pentru cei care intră. Sunt peste cincizeci de mese cu multe, multe scaune și mulți aventurieri. Podeaua din lemn scoate un sunet plăcut urechilor când pășești pe ea. Singura lumină este cea a soarelui sau, seara, cea a unui foc aprins.

Într-o vară zădufoasă, pe când noroadele ieșeau cu Sfânta pe câmp, toți îl rugau pe Dumnezeu să slobozească din nori ploi curate peste ogoare, așa am auzit din multele povești de la Hanul Urșilor. De povești vânătorești eram îndestulat. Eram tot acolo, împreună cu tovarășii de vânătoare, când unul dintre drumeții care tocmai poposise la han, sorbind din vinul dulce al hangiței, începu a depăna o altfel de poveste. Numele lui era Cristache, coropcarul, și umbla cu negustoria prin târguri, dar și prin țări străine.

– Eu aici, cinstiți meseni, sunt doar un drumeț, dar să știți dumneavoastră că, în tinerețile mele, am ajuns până în țara franțuzească.

– Departe e această țară, jupâne?

– Departe… a trebuit să merg până acolo cu trenul mai mult de o săptămână.

– Ce-o mai fi și trenul ăsta? întrebă nedumerit unul dintre meseni.

– Văd bine că n-ai mers dumneata decât cu căruța, dar trenul e o mașinărie care merge din gară pe șine și e alimentat cu lemn.

Toți l-au privit nedumerit pe călător, căci, mai departe de târgul Ieșului, niciunul nu umblase, iar până acolo carele și căruțele erau îndestulătoare.

– Umblam după mătăsuri și pentru nimicuri muierești: sulimanuri, zgărdițe de mărgele, cercei.

– Și ce ai mai văzut în țara franțuzească, cinstite Cristache?

– Am văzut în țara franțuzească ce în Moldova nu se prea vede, frați munteni! Am văzut ulițe curate și pietruite și, la tot pasul, locuri cu verdeață și flori ce se cheamă „parcuri”, nu ogoare cu grâie și cu păpușoaie ca la noi.

– Apoi, doară n-or fi mâncat flori franțujii aceia, mormăi ca pentru el bătrânul cel posac.

– Stai pe pace că nu mănâncă flori, dar verdețuri de toate felurile… da! Astfel de mâncare se numește „salată”, iar cine nu a gustat-o să nu-i pară rău, că-i amară la gust și tot mai bun e mujdeiul cu pui fript pe care cu atâta drag ni-l pregătește hangița noastră. Și hanurile… nu-s hanuri ca la noi, ci restaurante!

Dar cuvintele povestitorului se sting treptat, la fel cum pare să se stingă și focul de la petrecerea drumeților ce au venit să sărbătorească Marea Unire, făcând loc nopții.

O liniște apăsătoare a cuprins locul și, deodată, din fluierul unui lăutar s-a auzit o doină de jale, care a însuflețit atmosfera și sufletele ascultătorilor. Doina era despre natura tristă, iar, ca răspuns, de afară, o voce se alătură:

– Aveți murmurul Moldovei, foșnetul vântului, care complează parcă melodia doinei, însuflețind-o într-o înfățișare tainică și divină. Femeia îşi flutura genele umede, iar picături sparte, adunate la colțurile ochiului, lăsau dâre adânci pe obrajii înroșiți de vremuri.

Aveai impresia că zidurile vechi, de piatră, spuneau povești și trâmbițau şoapte de demult, zvonuri de luptă, zumzet de vorbe, iar, la lumina lumânărilor, apăreau ca niște fantome, în pagini dintr-un trecut îndepărtat, sfioase, întrebându-le într-un mod propriu.

O nouă poveste trebuia să o salveze de la singurătate și de la vocea șoptită.

– Dragi oaspeți, dacă îmi îngăduiți, aș putea spune și eu o poveste!

– Desigur! strigară niște voci curioase din spatele mulțimii.

– Am fost și eu la Marea Unire de la Alba Iulia, pe când eram doar un copil. Îmi amintesc că toată mulțimea striga „Trăiască România Mare!”, iar alții cântau imnul nostru drag. Deodată, o liniște asurzitoare se lăsă asupra mulțimii, iar Marele Consiliu Național s-a înfăptuit! Bucuria și veselia se vedeau pe toate fețele oamenilor, iar mulţimea a izbucnit în aclamaţii ca din senin.

– Mi-aș fi dorit și eu să fi fost la Marea Unire, îl întrerupse un boier care stătea lângă el.

– Iubiţii mei ascultători, vă mulțumesc că mi-aţi urmărit vorbele și m-aţi încurajat pentru a spune o poveste!

Și povestitorul se retrase în mister, într-o cameră a hanului, pentru a se odihni.

– Ar fi fost frumos să fim și noi martori la un asemenea eveniment! grăise un boier.

– Și eu aș fi vrut, spuse un altul, și, timp de câteva minute, tăcerea se așternu peste mulțimea de oameni cu paharul de vin în mână. Toți se gândeau cum ar fi fost dacă și ei ar fi luat parte la evenimentul cel mai important al istoriei româneşti: Marea Unire de la Alba Iulia.

– Şi mănâncă franţujii un fel de brânză plină de mucegai, pe care Domniile Voastre nici dobitoacelor de prin curte n-aţi da-o!

La această vorbă, toţi făcură ochii mari şi priviră cu luare-aminte la brânză şi la bucata de mămăligă din strachina hangiţei.

– Şi vin de băut… nu se găseşte pe la dânşii o aşa bunătate ca pe la noi? râse unul, ridicând ulcica cu vin şi închinând în cinstea tovarăşilor.

– Am băut, am băut, se înţelege! Am băut un vin ce se cheamă „şampanie”, care face spumă în pocal şi te pişcă la limbă de mai mare minunea. Am mai văzut cucoane purtând pălării, nu basmale, şi având rochii din catifele și mătăsuri scumpe în loc de catrinţă. În toate zilele, beau cafele şi fumează, nu stau la vatră ca femeile noastre.

– Şi ce ai adus din ţara franţuzească?

– Ce vă spusei, grăi coropcarul, ridicând cu grijă capacul lăzii pe care o purta cu sine.

Am gândit apoi fiecare că n-ar fi rău să cumpărăm de la acest cinstit negustor măcar o horbotă pentru nevestele noastre, mai cu seamă că ele-s gospodine şi nu beau cafele ca acelea din ţara franţuzească.

Şi, după ce aproape golirăm lada cu giuvaiere a negustorului, omul nostru îşi luă ziua bună, şi noi rămaserăm să ospătăm brânza cea dulce, iară nu cu mucegai, ca la franţuji.

Cât pălăvrăgeau cei doi despre marea diferență dintre Franța și Țara Românească, se ridică un boier de la masă și interveni în discuția lor:

– Buna ziua, dragi boieri! Am auzit, din întâmplare, că vorbiți despre Franța?

– Adevărat, prietene franțuz! Te preocupă cu ceva această discuție?

– Dacă mă preocupă? Sunt jupânul Gheorghe, iar tot ce se vorbește în acest han trebuie să știu, că am un conac şi trei calești făcute din cel mai bun și mai scump lemn, chiar din Franța, jedisai juste… quelques mots!

– C’est bien, dar trebuie să plecăm! Ne așteaptă caleașca! Au revoir!

– Au revoir!

Deodată, intră ca o umbră în han și se așează la ultima masă din colț o persoană foarte misterioasă, care nu vorbea, nu avea nimic, dar asculta toate poveștile pe care ceilalți oaspeți le spuneau.

Când ultima poveste începu, umbra se apropie de acei oameni ce stăteau îngrămădiți numai pentru a auzi cuvintele tainice ale persoanei ce povestea și se așeză lângă un om bătrân, fără a deranja povestirea. Se minună când auzi toate acele vorbe frumoase pe care le spunea micul boieraş, ce stătea lângă șemineu pentru a-şi încălzi mâinile și picioarele, care îi erau înghețate din cauza frigului de afară.

Această poveste l-a impresionat pe omul misterios, dar, înainte de a se sfârși povestea, se retrase în colțul său și dispăru tainic în întuneric.

Nu știm dacă a dorit sau nu a dorit să afle finalul, însă pe necunoscutul nostru l-a înghițit umbra unui colț ca pe un gând tainic. Și, uite așa, a rămas fără final o poveste captivantă pentru un misterios drumeț. De altfel, mintea sa a rămas pentru totdeauna ațintită la niște idei de sfârșit de istorisire.

Frigul se menținea în aer, iar în casa familiei Dumitrescu domnea tăcerea. Într-un colț sumbru al unei camere, la un bec pâlpâitor, stă Rareș și scrie, încet și delicat, cu o pană de fazan și o călimară de cerneală lângă el, pe o foaie de pergament, o scrisoare către draga lui soră, Zoe. Nu știe mai nimic de frații și de surorile lui de când a venit războiul. Pune pana jos și împachetează într-un sul scrisoarea în care o întreabă ce face și cum se simte.

Se pregătește să facă scrisori și Catrinei, lui Ștefan și lui Vladimir când, deodată, cineva bate sfios la ușă. Poștașul stă înfrigurat, ținând în mâinile tremurânde o scrisoare. Rareș o ia, îi mulțumește și îi dă un mic bacșiș.

Se întoarce bucuros, cuprins de curiozitate, la biroul lui și o desface în tăcere. Cu un mic clic, sigiliul se desprinde. Cu ochii înlăcrimați, termină de citit scrisoarea și o pune jos. Încearcă să se calmeze, dar nu poate, iar un hohot amarnic de lacrimi izbucnește din el. Ar vrea să fie puternic, dar emoțiile preiau conducerea.

În scrisoare, i se adresează generalul armatei, care îi se spune că frații lui, Vladimir și Ștefan, au murit nobil pe front.

– Acum o să aștept răspunsul Catrinei, spuse el cu profundă tristețe în glas.

Adela avea sentimente mixte față de război. Voia să facă totul ca acesta să se încheie și nimeni să nu fie rănit. Însă se simțea neputincioasă.

Totuși, voia să îi fie de ajutor lui Rareș, al cărui tată era plecat în război. Era surprinsă cât de puternic era el în această situație. Însă știa că, în interior, îi era frică și se simţea singur, așa că a încercat să petreacă mai mult timp împreună, dorindu-şi să-l vadă zâmbind. Astfel, cu timpul, ei au ajuns foarte apropiați și țineau foarte mult unul la altul. Chiar dacă Rareș nu și-a exprimat recunoștința față de ea în cuvinte, prezenţa ei i-a alinat durerea și frica.

Frigul se menţine în aer, iar în casa familiei Baciu domneşte tăcerea. Doar dintr-un colţ al camerei, luminat de o lampă pâlpâitoare, se aud voci. Adela îi predă calmă lecţia de matematică. Timpul parcă stă pe loc și orele trec încet. După lecţie, Rareş îi dă Adelei un trandafir roşu. Obrajii fetei se îmbujorează deoarece era prima dată când cineva îi dădea un trandafir.

– Mulţumesc! spuse Adela încet.

Luând-o prin surprindere, Rareş se apropie uşor şi îi dădu un sărut pe obraz. Ruşinată, Adela strânse trandafirul în mână, iar o picătură caldă de sânge picură de pe degetul ei delicat. Rareş observă și luă în mână degetul rănit, pansându-l uşor cu un şerveţel. Adela îşi retrase mâna uşor, spunându-i lui Rareş:

– Ne vedem la următoarea lecţie!

Astfel, dragostea lor se amplifica treptat. Adela simţise ceva special pentru Rareş, iar fiecare zi petrecută alături de el o făcea să se îndragostească din nou, având o poveste tristă în faţa lui. Dar timpul a ajutat-o să-şi vindece suferinţele anterioare. Anii trecură, iar Rareş o iubea pe Adela, însă ea a fost cea care a făcut primul pas, mărturisindu-şi dragostea printr-un simplu, dar care îţi atinge sufletul într-o fracţiune de secundă, un simplu „te iubesc”. Şi, astfel, după câteva săptămâni scăldate în armonia dragostei, s-au căsătorit, ca apoi să aibă o fată frumoasă, cu părul negru ca abanosul și cu ochii verzi. Au avut casa lor, moştenită de la bunica lui Rareş, care murise în urmă cu trei ani. Era o casă mică-mică, cu trei odăi destul de încăpătoare. Laura alerga toată ziua, iar obiceiul ei nemaipomenit era să se caţăre pe soba cu câteva cărămizi căzute. Nimeni nu o putea linişti, dar râsul ei îţi umplea sufletul de bucurie.

Fetiţa împlineşte trei anişori, iar Rareş, marele ei tătic-erou, cu lacrimile ascunse pe obraz, a plecat la război. Ştiind ce soartă va avea, Adela încerca să fie optimistă, dar zâmbetul îi era prefăcut. L-a sărutat, şi-a luat rămas-bun, iar viaţa lor îşi urmă parcursul firesc. Mult timp trecu, iar Laura se făcu o tânără și frumoasă adolescentă. În acea zi, demult, la uşa putrezită a casei, bătu un domn, parcă nevrând să răspundă nimeni. Avea să aducă scrisoarea cu vestea despre Rareş. Era rănit. Laura a aflat însă după câteva zile, găsind scrisoarea pe soba ce i-a fost alături în copilărie. A rămas consternată. Viața lor continua, numai că, în fiecare zi, zâmbetul lor scădea.

„Adela și Rareș… așa se numesc cei care mi-au dat viață. Îi vedeam mereu râzând, iar zâmbetul lor mă binedispunea. Uneori, ei povesteau întâmplări din trecut. Auzeam strigăte de fericire, cum că România s-a unit. Eu nu știam ce se întâmpla în jurul meu, tot ce vedeam erau mii de oameni entuziasmați plecând spre Alba Iulia. Mama și tatăl meu m-au îmbrăcat și pe mine în ie ca pe ei. Emoțiile pluteau în aer și inimile oamenilor băteau cu atât mai tare, cu cât mulțimea era mai numeroasă.

Parada cea fastuoasă era admirată din depărtare, iar zumzetul mulțimii trăda nerăbdarea, entuziasmul, dar și încrederea publicului care era animat de sentimente puternice. Parcă Dumnezeu îi privea pe oameni și le dădea binecuvântarea pentru această clipă măreață. Nimeni nu mai avea preocupări care să îi distragă de la solemnitățile evenimentului. Nici crivățul nu-și mai revărsa furia, căci privirea blândă a divinității îi intimida.”

Fata trăiește cu multă emoție amintirea poveștii de iubire a părinților ei, care au format-o, care i-au dat nu numai viață, ci și puterea de a crede în oameni, în visuri, devenind astfel o persoană demnă, respectată de ceilalți și de ea însăși. Părinții ei ştiau că va avea un viitor strălucit și că se va descurca în cazul în care problemele sau necazurile îi vor veni de hac. Fata era conștiincioasă și era lăudată.

„În sfârșit, a ajuns în față și reușea să vadă ce se desfășura acolo. Înconjurați de mii de oameni, soldații mărșăluiau. Unii cântau la diferite instrumente, iar alții făceau din mână mulțimii imense de oameni care se adunase să vadă acest eveniment, de asemenea, datorită Marii Uniri. Pentru a observa mai bine, tatăl fetei o ridică pe umeri. Ea stătea uimită și admira tot ceea ce se întâmpla în fața ei. În adâncul sufletului ei, exista o fericire imensă. Se mândrea că era româncă. Nu își dăduse seama până acum cât de patrioți sunt locuitorii acestei frumoase țări, care au făcut față multor războaie. Înțelese că țara ei era hotărâtă și nu voia să își piardă minunatele teritorii. Preţuia acest lucru. Începu să zâmbească. Adela remarcă:

– La ce te gândești, micuțo?

– La nimic!

Adela nu acordă importanță și continuă să se uite. Familia rămase să observe această frumoasă paradă.”