Ce cuvânt rece, crud… ȋşi aducea aminte de povestirile bunicului care participase la Războiul de Independență al României din anul 1877.

O transpirație rece se prelinge pe fruntea albă a copilei, iar un fior ȋi străbătu corpul firav. Se aşeză pe o băncuță. Un tumult de imagini ȋi luau cu asalt căpşorul blond. Părul strălucea ȋn lumina caldă şi veselă a soarelui. Era o atmosferă plăcută pe bulevard şi totuşi fața ei exprima altceva. Se derulau cu repeziciune imaginile de coşmar: soldați epuizați şi răniți, pământul reavăn şi plin de sânge, fumul gros al tunurilor, mirosul rânced al morții… Şi, deasupra acestei imagini dezolante, străpunse pe alocuri de razele soarelui, se ȋnălțau triumfătoare steagurile franjurate ȋn cele trei culori. Asemenea furtună stârni ȋn sufletul ei de artist acest cuvânt.

– Domniță, s-a ȋntâmplat ceva? Vă este rău? se auzi o voce cristalină.

Adela tresări. Bubuitul tancurilor ȋncetase, fumul şi pâcla se risipiseră ca prin magie. Soarele strălucea vesel şi ȋi arunca săgeți jucăuşe ȋn ochii de smarald.

– Sunt bine, mulțumesc! Mă odihneam puțin. Hai, Toto!

Porniră spre casă. Se ȋnsera. Regăsi uşor străduța care ducea spre locuința sa. Oamenii se plimbau la braț, râdeau şi purtau conversații discrete, plăcute. Doar era sâmbătă seara! „Uf! Ce bine că a fost doar ȋn imaginația mea! E prea frumos totul ȋn jur pentru a fi perturbată liniştea! Şi-apoi, ce ştiu eu? Mai nimic…”

Gândul ȋi zbură la Rareş. Ȋncă nu reuşise să-l vadă şi să-i explice comportamentul său ciudat. Toto alerga ȋn jurul ei vesel. Adela intră în casă, unde îl găsi pe Rareș stând lângă tatăl ei. Era speriată, nu știa ce să spună.

– Tată! Ce s-a întâmplat? Am văzut tancuri, fum, am simțit durerea crâncenă.

– Adela, te-am căutat peste tot! Vecina noastră, Irina, mi-a spus că te-a văzut când fugeai cu Toto, iar apoi ai dispărut!

În cameră intră agitată doamna Baciu și o cuprinse cu brațele pe fată. După ce vorbesc, Rareș o roagă pe Adela să discute în livadă.

– Ce s-a întamplat în ultimele săptămâni?

– Tatăl meu… nu era de acord să vorbesc cu tine, m-a obligat să te îndepărtez.

– Despre lucrurile pe care le-ai văzut?

– Pe care le-am trăit… a fost un sentiment ciudat, m-am simțit vinovată, cruzimea luptei m-a înfiorat, am trecut în altă dimensiune…

– Dar cum?

Fata a căzut jos, ținându-și mâna la tâmplă. Rareș nu știa cum s-o ajute, a strigat la ea:

– Hei, tu! Vino aici! Repede!

– Ce… ce se întâmplă? Unde sunt?

– Haide, strigă soldatul, nu avem timp de pierdut!

– Tată?

– Nu! Suntem într-o luptă. Vrei să ni te alături sau vei sta acolo punându-ți întrebări?

Duhoarea bombelor, a oamenilor morți o deranja pe Adela, iar sunetul strigătelor de ajutor și al focurilor de armă era tulburător.

– Cine ești? întrebă fata.

– Nu mă cunoști? Eu sunt bunicul tău, Adela.

– Bunicul meu? Dar el a murit de ani buni!

– Acesta este un război.

– Este imposibil! Vreau acasă! Unde sunt toți?

– Vei afla mai târziu…

Adela se trezi cu o durere de cap îngrozitoare în patul ei.

Probabil că Toto știa ce este în sufletul ei, un amalgam de sentimente și de trăiri care îi făceau inima să se strângă asemenea unui boboc. Acel boboc care tremura în briza fiecărei tresăriri, care înflorea odată cu fiecare zâmbet fugar și care se contopea cu oceanul sufletului în momentele de răscruce. Adela își aținti privirea asupra vechiului felinar care pâlpâia în negura nopții, o imagine ambientală însoțită de un cor de sunete ale animalelor și ale vântului care răscolea frunzele de pe potecă. Poate că tot ce avea loc se întâmpla doar în mintea ei, poate era doar un vis… o realitate. Brusc, gândurile Adelei fură întrerupte de o voce cunoscută:

– Adela, unde ai fost în tot acest timp? Te-am căutat peste tot…

Adela miji ochii în direcția din care se auzi vocea și, pășind cu teamă, observă figura fantomatică a bunicii sale…

– Adela, Adela, noblețea ta e unică, iar oroarea din juru-ți e nesfârșită.

Tot așa de brusc cum apăruse, figura bunicii se făcu nevăzută. Gândurile Adelei se îndreptară iar spre acea realitate paralelă, nimic nu putea fi real în ceea ce se întâmpla, având în vedere imaginea distorsionată a lumii. Încet, încet, mai mult furișându-se alături de Toto, Adela pătrunse în casă și se încruntă… „Oare aceasta e casa mea? Unde sunt părinții mei? Unde e Rareș? Unde e soarele?”

Închise pentru un moment ochii, iar apoi îi deschise. Atmosfera era schimbată complet: pe masă domnea o lumânare, alături de care se afla o cină pe cinste, iar tablourile pastelate transformau întreaga bucătărie într-un muzeu în miniatură. Un sertar al bucătariei era deschis… Adela nu își putu stăpâni curiozitatea: îl deschise și văzu un colier albastru intens, aproape indigo, și îl atinse. Toate acele frânturi de realitate se uniră și, într-o fracțiune de secundă, lumea se schimbă la loc, se transformă asemenea unui noi faceri biblice. Adela își deschise ochii și se uită în jur… Era în vechea sa cameră, însoțită de Toto, de părinți, de Rareș, de toți cei dragi.

Dar se întâmplă ceva și mai curios: păreau fericiți, neschimbați, apropiați. Atunci, Adela își dădu seama: doar prin cunoașterea suferinței și a ororii provocate de ură poți ajunge la fericirea deplină.

Adela este confuză. Toate cele întâmplate o fac să se simtă extrem de nesigură. Totul s-a petrecut mult prea repede. Acum îi este teamă de lucrurile care vor urma în această lume, paralelă de cea reală, în care este blocată. În mintea fetei nu contenesc miile de întrebări fără răspuns. „Nu poate fi adevărat! Dar totuși pare atât de real!”, acestea sunt cuvintele care s-au întipărit perfect în gândul Adelei.

17 mai. Este una dintre cele mai călduroase zile de mai. Adela simte nevoia să ia puțin aer, căci, de la ultima „călătorie” în acea lume sfâșietoare, nu a mai luat contact cu realitatea. Așa că pornește alături de Toto către locul secret din pădure, crezând că nu este nimeni acolo. Ajunși în micul colț de relaxare, observă că Rareș era, de asemenea, la locul lor, parcă așteptându-i.

– Adela?!

– Bună, Rareș!

– Ce mai faci? De ce nu ai mai dat niciun semn? Mi-am făcut griji! spuse Rareș cu o voce plină de îngrijorare, sărind la gâtul fetei.

– Momentan, sunt bine. Toate lucrurile pe care le-am trăit m-au bulversat enorm. Simt nevoia să vorbesc cu cineva, iar tu ești singura persoană care m-ar asculta și m-ar crede.

– Poți să-mi spui orice! Nu suntem noi cei mai buni prieteni? Povestește-mi!

– În regulă, spuse Adela cu un zâmbet șters pe față. Din ziua în care m-am pierdut cu Toto și până în prezent s-au întâmplat atâtea lucruri inimaginabile. Am simțit ceva ce nu aș fi vrut niciodată să simt. Am putut mirosi moartea. Am fost prinsă într-un război în care mi-am văzut bunicul. Apoi mi s-a arătat o femeie care aducea parcă a fantomă… era bunica și îmi spunea că ceea ce mi se întâmplă poate fi și mai rău.

Rareș ascultă cu maximă atenție. Adela căzu pe gânduri pentru ceva timp, fixându-și privirea către pământ. Deodată, se aude un foc de armă urmat de o mulțime de strigăte și de țipete. Zgomotul o face pe fată să tresară. Își ridică privirea. Nu îi zărește pe Rareș sau pe Toto. Atmosfera aceea blestemată se așterne din nou. Adela intră în panică și începe să alerge prin pădure. Sudoarea fricii îi năvălește fruntea. Din spate, dinspre casa ei, se înalță un nor imens de fum și se aude o mare de gloanțe. Pământul se cutremură. În timp ce fuge, Adela începe să se gândească la ce s-ar fi putut întâmpla cu familia ei. S-ar întoarce după ei, dar este deja mult prea departe. Fără să-și dea seama, se împiedică de rădăcina unui copac. Cade și încearcă să se ridice, însă îi este imposibil. Este epuizată. Rămâne împietrită pe pământul reavăn, pe care se conturau pași pătați de sânge brav, dar nevinovat. Ochii fetei se umplu instantaneu de lacrimi. Se simte singură pentru totdeauna. Gloanțele se aud din ce în ce mai aproape. Fără nicio speranță, Adela rămâne acolo plângând, încercând să se acomodeze cu ideea că ura și răutatea unor oameni sunt mai puternice decât bunătatea și corectitudinea altora. Pentru un moment, își închide ochii, parcă așteptând să se termine odată. Aude o voce identică vocii lui Rareș:

– Adela! De ce nu mai vorbești? Ești bine? Vrei să vă duc acasă?

Adela deschide ochii și îi vede pe Rareș și pe Toto. Își revine imediat:

– Sigur, sunt puțin cam obosită!

Ajunși acasă, Adela se încuie în cameră și încearcă să-și revină. Toate întrebările ei încă nu primeau răspunsuri. Ea închide ochii, încercând să adoarmă. Ceva straniu s-a întamplat… o voce răgușită și neajutorată o strigă:

– Adela, Adela, fugi cât te țin picioarele! Sunt în spatele tău!

Fata se trezi imediat. Speriată, a aprins lampa de lângă pat și a început să plângă. Nu știa ce să facă pentru a scăpa de acest coșmar.

A doua zi, Rareș o aștepta în parc pentru a termina discuția din pădure:

– Hei, Adela!

– Bună, Rareș!

– Te simți mai bine?

– Da, cred că da!

– M-am tot gândit la ce ai spus ieri și…

– Ți se pare ciudat, nu? îl întrerupse ea.

– Cam așa.

– Chiar este ciudat. Nu știu ce se întamplă cu mine.

Adela oftă adânc și închise ochii. Deodată, se auzi un zgomot foarte puternic, de parcă ar putea nimici orice pe o rază de sute de kilometri. Adela strânse din dinți și o luă la fugă. Îi era din ce în ce mai greu să alerge printre acei oameni morți… focurile de armă, strigătele de ajutor și tot sângele care părea să nu se mai termine. Într-o fracțiune de secundă s-a oprit, s-a uitat împrejur și și-a închis ochii. Auzi o voce asemănătoare cu cea a bunicului ei:

– Adela, este timpul să te întorci în lumea reală!

Apoi, vocea lui Rareș parcă o calmează:

– Da, sunt bine. Putem merge acasă? Îți voi povesti totul pe drum.

– Sigur!

Mergând pe drum, Adela începu să-i povestească:

– Nu știu ce se întamplă! Acum sunt în lumea reală, unde totul e frumos, și după aceea mă trezesc cu 40 de ani în urmă, în timpul Războiului de Independență, unde fumul negru și gros acoperă frumusețea cerului, iar ploaia de gloanțe și strigătele de ajutor întăresc sentimentele de teamă și de nesiguranță. Trecerea bruscă dintr-o lume în alta îmi creează confuzie și panică.

– Dar te-ai gândit că poate bunicii tăi vor să îți transmită un mesaj? spuse Rareș.

În acel moment, Adela s-a trezit pe un deal lângă bunicul ei. Acesta i-a dat un lăntișor de argint. Adela i-a mulțumit bunicului și l-a rugat să o ajute să-și pună lanțișorul la gât. Atunci, sute de gloanțe s-au auzit venind spre ei.

– Fugi! spuse bunicul.

În scurt timp, Adela revine la realitate.

– Adela? Ești bine?

– Da, mă simt bine.

Fata pune mâna la gât și spune:

– Lănțisorul? Unde este?

– Care lănțișor?

– Nu mai contează.

Adela fugi acasă cu lacrimi în ochi. Când a ajuns acasă, fata s-a uitat în buzunar și a găsit lănțișorul. Lacrimile ei de tristețe au dispărut și a plecat să-l caute pe Rareș.

Fata, găsindu-l pe Rareș, răsuflă ușurată. Aceasta îl duce pe Rareș către locul lor secret din pădure, explicându-i că are ceva foarte important să-i arate. Rareș o urmează pe Adela în pădure cu inima la gură. Acesta știa că ceea ce avea să-i arate este legat de universul paralel în care ajunge. Ajunși acolo, fata speriată scoate lănțișorul și i-l dă lui Rareș în mână:

– Adela, ce este cu acest lănțișor? Am crezut că îmi vei spune ceva ce s-a întâmplat în universul paralel.

– Rareș, acest lănțișor este din acel univers paralel. Este un dar de la bunicul, este foarte ciudat tot ce se întâmplă!

Rareș se așeză lângă tulpina groasă a celui mai apropiat copac și așteptă „povestea” Adelei. Când a terminat de povestit, Adela a dorit să afle ce semnifică acest lănțișor. S-a dus imediat acasă, pentru a-l întreba pe tatăl ei dacă știe ceva despre acel lănțișor. Aceasta, fiind grăbită, fără să-și dea seama, a intrat în biroul tatălui ei fără a bate la ușă.

În acel moment, tatăl fetei era cu prietenii săi, discutând. Când a intrat Adela, dialogul acestora a fost întrerupt. Adela, cuprinsă de panică și de rușine, în acel moment, nu a mai putut gândi limpede.

Dintr-odată, pe Adela a început să o doară capul foarte tare. Atunci, ea s-a prăbușit la pământ. Încerca să-și deschidă ochii, dar nu reușea. A început să-și strige părinții, dar nimeni nu a ajutat-o. În acel moment, Adela a auzit o voce cunoscută. Era bunicul ei, care o ajuta să se ridice de jos. Erau în mijlocul războiului, așa că acesta o trase pe Adela din calea gloanțelor și a tancurilor, în așa fel încât ea să se concentreze pe ce aceasta avea de spus. Se lăsă o liniște înfricoșătoare. Adela îl vede pe bunicul ei cum bagă mâna în buzunar și scoate jumătatea lipsă a lănțișorului. Aceasta era foarte entuziasmată să primească partea lipsă a lănțișorului. În acel moment, Adela a întins mâna pentru a o lua, dar nu putu, deoarece a revenit în lumea reală.

Atunci și-a văzut toată familia, inclusiv pe Rareș, toți adunați în jurul patului său. Rareș se uita îngrijorat la ea. A așteptat puțin timp pentru a-și reveni. Când Adela și-a revenit, a întrebat:

– Ce s-a întâmplat? De ce sunteți cu toții aici?

Mama fetei îi explică situația și, după ce a înțeles ce s-a întâmplat, Rareș s-a apropiat de ea și i-a spus:

– Tatăl tău este destul de îngrijorat și foarte nervos.

Rareș nu apucă să-și termine ideea, că tatăl Adelei se ridică de pe scaunul de lângă pat și zise:

– Vă rog să ieșiți, am ceva de discutat cu Adela!

– Succes! îi ură Rareș fetei la ureche.

– Rămâi și tu, Rareș, cred că ai legătură cu acest lucru.

Rareș se așeză în pat, lângă Adela, pentru a-l asculta pe tatăl ei:

– Adela, când te-am ridicat de jos, am găsit acest lănțișor în mâna ta. Aș vrea să-mi explicați amândoi ce legătură aveți cu el și de ce acest lănțișor te-a făcut să intri în biroul meu.

Adela și Rareș se uitară unul la altul, neștiind ce să-i răspundă. Aceștia nu știau dacă tatăl fetei îi va crede sau dacă va fi supărat că au acel lănțișor. Cei doi erau speriați, uitându-se unul la altul, nu știau dacă să mintă sau să spună adevărul. Totuși, dacă spuneau adevărul, tatăl ei o putea ajuta să se întoarcă în universul paralel pentru a lua și cealaltă jumătate a lănțișorului de la bunicul ei.

Adela era confuză. Se uita în ochii lui Rareș, care îi transmiteau siguranță, încredere. Fata își luă inima în dinți și începu să-i povestească tatălui său cele întâmplate.

– Dragă tată, din ziua în care m-am pierdut cu Toto, am fost îngrozită de nenumărate întâmplări inimaginabile. M-am trezit în mijlocul unui război. Sunetele gloanțelor mă speriau. Lângă mine am auzit o voce caldă, era bunicul meu. El mi-a dăruit o parte din acest lănțișor. Nu am putut face rost de cealaltă jumătate, deoarece am revenit în lumea reală.

Tatăl ei a rămas șocat.

– Nu există o cale prin care să te poți întoarce pentru a lua cea de-a doua parte din lănțișor? întrebă tatăl.

– Cred că da, răspunse Rareș, cu zâmbetul pe buze. De fiecare dată când Adela se află în locul nostru secret, ea începe să se relaxeze și leșină, iar subconștientul ei cutreieră lumea războaielor.

Rareș și Adela aleargă către pădure.

– Adela, acum doar relaxează-te și trage aer în piept!

Adela leșină. Gloanțele se apropiau de ea. A auzit o voce suavă: ,,Urmează-mă!” Era bunicul ei. A condus-o într-un loc sigur.

– Știu de ce ai venit, vrei colierul. Înainte să ți-l dau, trebuie să-mi promiți că vei avea mare grijă de el.

Adela, cu lacrimi în ochi, l-a îmbrățișat pe bunicul ei și a luat cea de-a doua parte.

– Adela, Adela, mă auzi? Ești bine? o întrebă Rareș.

– Mă simt puțin amețită.

La gâtul ei se afla colierul.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Rareș îngrijorat.

– A fost ciudat. Pentru câteva momente, totul a fost negru. Apoi am văzut o lumină. Nu puteam vedea nimic, dar puteam auzi… Puteam auzi războiul care chema oamenii la luptă, puteam auzi gloanțele ce șuierau prin aer. Era un zgomot îngrozitor. Apoi am auzit o voce care îmi spunea să o urmez. M-am lăsat purtată de glas și am ajuns pe un câmp. Aici, atmosfera era complet schimbată: era liniște, iar glasul vântului era singurul ce se mai auzea. Atunci l-am văzut pe bunicul. Mi-a dat cealaltă parte de colier și mi-a spus să am mare grijă de lănțișor, adăugând că este singurul mod prin care vom putea comunica. Apoi a dispărut precum timpul, lăsându-mă singură pe câmp.

Se făcuse seară, iar pe bolta cerească se putea zări luna.

– Să ne grăbim să ajungem acasă și să-i povestim ce s-a întâmplat tatălui tău! spuse Rareș.

– Ai dreptate! Dacă vom întârzia, își va face griji în privința noastră.

Era o seară rece de toamnă. Copiii s-au grăbit să ajungă acasă. Străzile erau pustii, iar liniștea domnea peste tot. Războiul lăsase urme adânci.

Când ajunseră acasă, fură întâmpinați de fețele îngrijorate ale părinților.

– Ne pare rău, dar s-a întâmplat ceva foarte important. Am primit și cealaltă jumătate din colierul bunicului.

– Îl pot privi mai îndeaproape? întrebă tatăl fetei.

După o lungă examinare, tatăl Adelei constată cu uimire că acela nu era orice colier. Era colierul dăruit, înainte de război, de bunicul Adelei bunicii acesteia și care trebuia moștenit de fată. Adela rămâne șocată și îi promite tatălui ei că va avea grijă de lănțișor ca de ochii din cap. Se duce fericită la culcare, își citește povestea de noapte bună și se culcă așteptând ziua de mâine. Ceea ce Adela nu știe este că ziua de mâine îi va schimba complet viața.

Se trezește, își salută părinții și își vede de treabă. Ei știau ceea ce se va întâmpla, dar doresc să îi comunice seara, probabil, la ultima cină în familie.

Adela se întâlnește cu Rareș și îi povestește totul despre lănțișor. Relația lor se întărește din ce în ce mai mult. Se țin de mână la o plimbare prin parc, până se întâlnesc cu ceilalți colegi.

Ziua se desfășoară bine până când aceasta ajunge acasă. Părinții ei aveau să-i spună ceva. Din păcate, tatăl Adelei este înrolat în armată. Va fi plecat până la finalul războiului, dacă nu, pentru totdeauna…

După vestea primită, Adela a urcat repede în camera ei şi a început să plângă. A doua zi, când s-a trezit, fata s-a îmbrăcat, şi-a făcut codiţele împletite şi a plecat repede să se întâlnească iarăşi cu Rareş. S-au dus în parc şi s-au așezat pe o bancă, iar apoi Adela, cu ochii în lacrimi, îi povestește băiatului ce i-au spus părinţii aseară. El s-a oferit să se ducă în locul tatălui ei, deoarece oricum acesta era visul lui de mic, și, cu această ocazie, le-ar putea dovedi tuturor de ce este în stare. Adela nu a fost de acord şi l-a implorat să rămână cu ea, deoarece are nevoie de el. Imediat, Rareş a luat-o pe Adela, a dus-o acasă şi a intrat pentru a vorbi cu tatăl ei. Au avut o discuție lungă și, în cele din urmă, gândindu-se la familie, bărbatul a fost de acord cu Rareș şi i-a promis că, dacă se va întoarce viu din război, în viitor, va fi de acord cu prietenia lor. Tristă după ce a auzit vestea, fata i-a oferit lănţişorul ei, pentru ca, atunci când se va uita la el, să îşi aducă aminte că ea îl aşteaptă acasă şi îl iubeşte foarte mult.

A doua zi, dis-de-dimineață, Adela se trezește, se îmbracă și fuge direct în camera părinților. Atunci realizează că tot ce s-a întâmplat a fost doar un vis, mai degrabă, un coșmar. Sare la gâtul tatălui ei, rugându-l să nu o părăsească niciodată.

Tatăl ei, foarte confuz, întrucât nu știa ce se întâmplă, o întreabă:

– Fata mea, ce s-a întâmplat? De ce îți bate inima atât de tare?

– Dragă tată, am avut un vis oribil, în care tu plecai la război.

Atunci, tatăl o strânge pe fată în brațe și îi promite că nu o va părăsi niciodată. Adela, ieșind din camera părinților, pornește către locul ei secret și al lui Rareș, în pădurea de la marginea orașului.

Rareș era deja acolo, așteptând-o. Acesta, văzând că Adela este supărată, o întreabă ce a pățit. Fata îi povestește visul, iar, după câteva clipe de gândire, Rareș încearcă să o liniștească, spunându-i că totul va fi bine și că îi va fi alături orice s-ar întâmpla… fie lucruri triste, fie clipe de fericire.

Văzând că începe a se însera, fata hotărî să se întoarcă acasă. Înainte de plecare, cei doi au făcut o scurtă plimbare prin pădurea cea deasă. Adela îl îmbrățișează pe Rareș, luându-și rămas-bun și promițându-și că se vor întâlni și mâine. Ajunsă acasă, Adela stă puțin la ușă, auzind că părinții ei discutau ceva important, acest lucru putând să-l deducă din tonul lor. Urmă o clipă de liniște, așa că fata intră în casă. Urcă la ea în cameră, se schimbă și se alătură părinților ei. După cină, Adela, ajunsă în camera ei, se gândi la indiciile găsite până acum, dorind să le descopere și pe următoarele. După aceea, foarte liniștită, fată adormi. În tot acest timp, părinții își continuau discuția lor serioasă, vorbind în șoaptă:

– Oare când o să-i spunem Adelei că tu va trebui să mergi cu adevărat la război?

– Vom găsi împreună o soluție și momentul potrivit pentru a primi această veste tristă.

Dimineața următoare, Adela luă micul dejun împreună cu părinții săi. La masă se așezase o liniște desăvârșită. Fetița simțea că ceva nu este în regulă. După câteva secunde, tatăl își luă inima-n dinți și, cu o voce calmă, îi spuse:

– Draga mea fată, în scurt timp, va trebui să plec la război. Am primit această veste de curând.

– Nu se poate! Este o glumă? Când am avut acel vis ciudat, în care tu mergeai la război, mi‑ai făcut o promisiune! strigă Adela cu vocea răgușită și cu ochii în lacrimi.

– Da, știu că ți-am promis că nu voi pleca, numai că atunci nu primisem această veste tristă.

Tare supărată, aceasta alergă spre camera ei. Se îmbrăcă în grabă și merse la locul secret. Acolo o aștepta de ceva vreme Rareș, având și el ochii în lacrimi.

Băiatul o privi pe fată fix în ochi, spunându-i:

– Am o veste tristă!

– Și eu am una…

– Tatăl meu va trebui să plece la război! spuse Rareș.

– Aceeași veste voiam și eu să-ți dau. Ce coincidență!

Adela și Rareș au hotărât că nu îi pot lăsa pe tații lor să plece la război, așa că au început să se gândească împreună la un plan. Tații lor au fost înștiințați că vor merge la război printr-o scrisoare, așa că s-au gândit să încerce să facă altă scrisoare, imitând scrisul de pe prima, în care să le spună că declarația de război împotriva țării lor nu mai este valabilă și nu mai trebuie să meargă. Copiii au făcut întocmai, însă părinții lor și-au dat seama că este doar o încercare de-a lor de a-i ține departe de război. După acest plan eșuat, Adela și Rareș au mai citit o dată cele două scrisori primite și le-a venit o altă idee. Pe scrisori scria că, peste trei zile, vor primi alte două scrisori, prin care vor fi înștiințați data, ora și locul unde se vor aduna soldații să plece la război. Copiii se gândiseră să ia scrisorile înaintea părinților lor și să scrie altele, cu altă dată, altă oră și alt loc, pe care să le dea părinților. Au așteptat până au venit celelalte scrisori și au făcut întocmai. De data asta, planul copiilor a fost un succes, iar acum puteau să doarmă liniștiți, deoarece tații lor erau acasă lângă ei.

Din nefericire pentru cei doi copii, planurile au fost schimbate în ultimul moment. La ora 5, maşinile erau în faţa porţii, iar Adela i-a dat tatălui său o poză cu toată familia, pentru a-și aminti pentru ce luptă. La fel procedase și Rareș, iar, când cei doi s-au urcat în mașini, cu greu s-au abținut să nu plângă. Pe frontul de luptă se duceau bătălii sângeroase în fiecare zi, iar cei doi deveniseră amici buni.

Vremea se înrăutățea, iar soldații rămâneau blocați, neputând riposta. Seară de seară, aceștia încercau să nu se mai gândească la ce va urma, ci doar să se bucure de toate momentele frumoase pe care le petrecuseră alături de apropiații lor. Pe câmpul de luptă, puteai spera doar că nu vei fi nimerit de unul dintre gloanțele trase de inamici. După ceva timp, soldații au avansat până în orașul Delești, unde erau ascunși inamicii. Au reușit să se strecoare în liniște pe lângă aceștia, reușind să scape din ambuscada ce le era pregătită. În final, cei doi au ajuns cu bine acasă, iar Adela și Rareș nu s-au putut opri din plâns.

Simțeau o bucurie foarte mare, una atât de mare, încât plânsul devenise râsul pe care nu l-au mai vazut de mult timp pe fețele lor. Totuși, nu se terminase încă. Războiul nu era gata deocamdată, iar viețile lor erau încă în pericol. Ceea ce ei nu știau era faptul că războiul acesta avea să le dea mari probleme.

După câteva zile de liniște, în care nu a mai fost niciun atac din partea armatei inamice, aceștia nu puteau sta liniștiți. Se tot gândeau ce plănuia partea cealaltă. Fix în acel moment, au fost anunțați că ceva grav urmează să se întâmple.

Au primit ordin să se prezinte în fața Școlii „Iulian Radu”, o școală veche, în care nu mai fusese nimeni de mult timp. Acolo a fost descoperită o bombă ce ar fi putut aduce sfârșitul războiului, dar nu în condiții favorabile pentru ei. Aveau în jur de o zi să reușească să dezamorseze bomba. Trecuseră câteva ore bune când le veni o idee strălucită, care ar fi putut să îi salveze de dezastrul care se putea produce.

Toți se temeau de acea bomba și voiau să o distrugă, dar le era frică că, în orice secundă, putea exploda. În două zile de la descoperirea bombei, oamenii începuseră să-și facă bagajele și să plece în alte locuri, fiindcă nu mai era sigur să stea acolo.

Rareș era supărat, deoarece nu a putut să-i apere pe cei dragi și era și mai mâhnit că nu o mai vedea pe Adela. Familia ei pleca în Nord, iar el pleca în Sud. La ultimul apus de soare, înaintea plecării, cei doi s-au privit adânc în ochi, și-au spus toate regretele și visurile și, mai ales, speranțele. Rareș i-a promis Adelei că, oricât ar fi de departe de ea, inima lui tot va spera că într-o zi se vor regăsi.

Adela nu voia să plece, așa că îl convinge pe băiat să oprească amândoi bomba, indiferent de ce se va întâmpla. Dacă ei vor muri, măcar familiile lor, prietenii și ceilalți săteni vor fi bine. După noaptea petrecută amândoi, ei vin cu un plan pentru a opri o dată pentru totdeauna războiul și pentru a putea rămâne împreună.

Ajung la Școala „Iulian Radu” și acolo sunt înconjurați de oamenii din sat. Toți sătenii erau acolo și ascultau planul Adelei și al lui Rareș.

– Fiți atenți! Ca războiul să se oprească, va trebui să oprim bomba.

– Și cum ai vrea să facem asta? spuse un țăran.

– Păcălim tabăra cealaltă să o oprească.

– Cum? întrebară sătenii.

– Atunci când vor ataca, vom spune că o bușim. Le spunem că, dacă o opresc, nici noi nu vom păți nimic, nici ei. Sper să-i păcălim, spuse Rareș.

Planul lor chiar a funcționat. Adela și Rareș au rămas împreună. Toți sătenii îi lăudau. În momentul acela, Rareș a spus:

– De ce ne lăudați? Am oprit doar un război, nimic mai mult.

– Încetează să faci pe modestul, Rareș! Asta este șansa ta de a fi lăudat de o asemenea mulțime, spuse Adela.

– Bine! Îți mulțumesc, Adela!

– Pentru ce?

– Pentru faptul că ai avut încredere în mine când nici eu nu aveam.

– Rareș, trebuie să înțelegi că tu trebuie să ai încredere în tine!

– Bine! Asta seamănă cu un final de poveste.

– Poate…

Așa, Adela și Rareș au salvat țara lor și au rămas împreună pentru totdeauna.