Și, din acest moment, lumea începu să aibă un cu totul alt chip pentru Adela.

Când ajunse acasă, părinții, alarmați, îi spuseră că regele semnase actul de intrare în război. Nu prea înțelegea ea ce înseamnă acest lucru, dar curând văzu că nimic nu mai era ca înainte. Domnul Baciu, oricum mereu plecat de acasă, ajungea acum doar seara, tot mai târziu, încât ajunsese să nu-l mai vadă aproape deloc. Mama ei deveni tot mai îngândurată. Făcea parte din rândul doamnelor care o însoțeau pe Regina Maria, renunțase la rochiile ei elegante, purtând acum o uniformă monocromă de infirmieră. Într-una dintre zile, îi povesti că tocmai se întorsese dintr-un spital cu răniți aduși din prima linie. Îi vorbi despre suferinzi, despre oameni care nu mai erau oameni, căci își pierduseră și ochi, și mâini, și picioare, și măruntaie… Începu să plângă, iar, din acea zi, Adela nu o mai văzu pe mama ei zâmbind.

Nici Rareș nu mai era băiețelul zburdalnic de altădată. Ochii lui verzi și pătrunzători ascundeau acum o tristețe fără margini. Tatăl lui primise ordin de chemare și fusese dus departe de mult îndrăgitele lui flori din grădina unde petrecea zile întregi muncind. Era pe front și nimeni nu mai știa nimic de el. La scurt timp, dispăru și Rareș.

Singurătatea și neliniștea se așternură în inima ei. Nu trecea zi fără să audă pământul hurducându-se la trecerea a zeci și zeci de vagoane, încărcate cu tot felul de lucruri pe care nu le mai văzuse până atunci: puști, tunuri, legături imense de sârmă cu ghimpi… Și nesfârșite șiruri de chipuri posomorâte… soldații, stafii încolonate.

În jurul ei se întindea o mare de întuneric. Își amintea de zilele de odinioară, de parcă nu ar fi fost din viața ei. Iar într-o zi, regăsindu-și pianul, simți o bucurie ca din altă lume. Degetele ei începură să danseze pe clapele strălucitoare. I se părea un vis pierdut și regăsit! Deodată, pe portativ, văzu un bilețel. Era pentru ea. I-l lăsase domnul Damian Sălățeanu, profesorul ei de muzică. Îi comunica, în grabă, că a trebuit să plece urgent din oraș pentru a-și pune la adăpost, din calea inamicului, familia.

Inamic! Ce cuvânt urât! „Amic” știa ce înseamnă, la școală chiar avea câteva fete amice, dar „inamic”? se întrebă Adela. Cu siguranță nu e un lucru bun dacă profesorul de pian a trebuit să-și ducă familia departe de acesta! Nu mai avu poftă de pian, simțea că nu mai vrea să fie singură, că trebuie să facă ceva!

*

Plecarea lui Ion Dumitru în război a pus la grea încercare întreaga familie, mai ales că bunicii lui Rareș nu mai erau în floarea vârstei. Apoi, ca din senin, sosi zvonul că dușmanul e pe aproape și oamenii, tot mai neliniștiți, începură să-și adune puținele lucruri pe care le aveau și să fugă din calea urgiei.

Bătrânul Vasile mai trecuse printr-un război și se gândea cum să facă pentru a avea grijă de toți.

– Să mergem cu toții în beciurile conacului de pe moșia lui Baciu! spuse bătrâna Elisabeta.

– Nu, acolo o să fie și mai mare primejdia! Ascultați ce vă spun! O să luăm căruța și o să plecăm departe! Ne-om duce la fratele meu, la unchiașul Ilie de la Dâmbovicioara, acolo vom fi feriți de rele.

Dar Rareș nu voia să fugă ca un laș, gândul că e război i-a amintit exact de visul lui de a fi soldat, de a lupta pentru țara lui, pentru cei dragi.

Cu o seară înainte de plecare, se duse în grădina de pe moșie și privi pe fereastra Adelei. Fata era la pian, dar nu îndrăzni să-i vorbească. Avea un plan în minte, dar nici măcar Adelei nu putu să i-l destăinuie.

La lăsarea întunericului, intră pe furiș în unul dintre grajduri și luă un cal. Încălecă în fugă și porni înspre șesurile nesfârșite, înspre locul unde văzuse că, zi de zi, parcă tot mai multe, curg trupele cu ostași…

Rareș, se îndreptă spre centrul de recrutare, când, pe trunchiul gros al unui copac, văzu un afiș cu imaginea unui soldat care se adresa trecătorilor: ,,Țara ta are nevoie de tine! Hai și luptă pentru patria ta!”

Când pricepu ce scria acolo, băiatul parcă prinse aripi.

– Am să lupt ca un cerb pentru ciută! strigă Rareș în gura mare.

Ajuns la centrul de recrutare, Rareș văzu o coadă imensă de oameni, doar bărbați.

Se așeză la rând, când un om din fața lui îi spuse nedumerit:

– Măi copile, tu ce cauți aici?

– Am venit să lupt alături de soldați!

– Ia auzi! Și câți ani ai?

– Am 14 ani, de ce?

– Cum adică de ce? Ești prea mic!

– Lasă, nene, m-oi descurca eu!

– Bine, copile, să te ajute Dumnezeu să scapi!

– Mulțumesc!

Fiindcă muncise la moșie și părea ceva mai mare, copilul fu lăsat să meargă pe front. Câțiva soldați mai tinerei au intrat cu el în vorbă, învățându-l cum să-și încarce pușca, cum să-și lege ranița, cum să se ascundă în caz de atac.

Un ofițer l-a ghidat spre plutonul său.

– Bună ziua, viitorii mei camarazi! spuse Rareș.

– Să trăiești, copile!

Și, micul, dar curajosul soldat porni alături de noii săi camarazi spre linia a doua de tranșee.

 

*

 

Lumea se schimbase foarte repede, vești îngrozitoare veneau din toate părțile, și fata este tot mai îngrijorată.

A trecut ceva timp de când Adela a citit bilețelul semnat de domnul Sălățeanu, însă cuvântul acela… inamic… parcă o urmărea. Cum să se apere de… inamic? Unde să se adăpostescă? Ce se va întâmpla cu lumea din jurul ei, cu persoanele atât de dragi ei? În acel moment, frica a copleșit-o. Se temea că își va pierde prietenii, mai ales pe Rareș, care îi devenise cel mai bun prieten și care acum se afla pe front. Ce lume, ce oameni! Tatăl ei, domnul Baciu, un om calculat, inteligent și informat cu situația din țară pe timp de război, încerca să o liniștească.

Fiecare își purta propriile lupte împotriva greutăților, a fricii constante și a durerii cauzate de războiul care nu s-a purtat doar pe front, cu arma în mână. Cei rămași acasă au avut și ei propriile lupte de dat. Familia Baciu, o familie înstărită, a făcut tot ce a putut și s-a luptat cu armele pe care le-a avut la dispoziție. A organizat un spital de campanie pe moșia lor, care se afla în subordinea Reginei Maria a României. De organizarea spitalului se ocupa mama Adelei, o doamnă distinsă și atentă la tot ce se întâmpla în jurul ei și care s-a dedicat în totalitate muncii ca infirmieră. Vorbea cu soldații răniți, pe care îi consola, le oferea cadouri, un zâmbet și o fărâmă de speranță. Prin cunoștințele sale, a reușit să obțină donații pentru aprovizionarea spitalului și pentru a trimite pachete cu hrană și medicamente soldaților de pe front. Doamna Baciu primea scrisori de mulțumire și de încurajare din toată țara. Adela era hotărâtă să nu stea deoparte, credea în ceea ce făcea familia ei, ajutându-și mama.

Se dădeau lupte puternice pe frontul de vest, iar deznădejdea și neliniștea erau la tot pasul. Răniții erau aduși cu trenul în gară și de acolo erau transportați cu căruțele. În fiecare zi Adela, însoțită de Caterina, sora lui Rareș, precum și de un grup de voluntari se duceau la gară pentru a-i primi pe răniți.

– Ce crezi că vom găsi de data asta, Adela? o întreabă îngrijorată Caterina.

– Ne așteptăm la ce e mai rău. Am auzit la radio că există foarte multe victime. Îi vom lua din gară pe toți răniții sosiți cu trenul. Dacă vom avea probleme cu spațiul, vom folosi chiar și camerele noastre și vom mai ridica un cort afară.

Munca era pe cât de respingătoare, pe atât de periculoasă din cauza infecțiilor și a microbilor, dar, când e vorba despre Adela, vorbim despre curaj, sentiment necunoscut de ea până atunci.

Casa familiei Baciu, devenită spital, era scăldată în soare, însă camerele erau pline de suferință. Atmosfera sumbră era tot mai greu de suportat. Unii bolnavi se însănătoșeau, alții, precum infirmierele, cădeau victime oboselii. Doar Caterina, o fată de 13 ani, cu ochii albaștri ca cerul, în care se citea mereu bunătatea, și cu două codițe aflate în bătaia vântului, era ca o oază în deșert, făcea tot ce putea pentru fiecare, totdeauna veselă, ba uneori hazlie. La fel ca Adela, se odihnea foarte puțin și, uneori, în noapte, târziu de tot, mângâierea lor era pianul Adelei. Acesta nu mai fusese acordat de mult timp, iar clapele sunau și ele parcă a jale. Totuși, câțiva spectatori, precum Elisabeta și nenea Vasile de la bucătărie, Vladimir și Ștefan de la grajduri, Zoe, mama sa, și alte câteva infirmiere își alinau sufletele pe aripile muzicii lui Beethoven.

Caterina devenise mâna dreaptă a Adelei. Fetele erau nedespărțite. S-au maturizat foarte mult. Au învățat să iubească, să se dăruiască, conștiente fiind că faptele lor autentice scriu o pagină din istoria atât de zbuciumată a poporului nostru.

În vâltoarea războiului, resursele erau vitale, așa că doamnele din înalta societate s-au implicat în fel de fel de acțiuni caritabile. Un exemplu a fost Adela și mama sa care au organizat un concert la pian în curtea moșiei lor, cu scop caritabil, iar banii adunați îi vor dona spitalului, pentru a fi aprovizionat cu echipament medical, și aprovizionării cu hrană. Fata nu mai exersase de mult timp pe partituri, așa că se pregătea noaptea, fiindcă ziua era extrem de ocupată.

În ziua concertului, încep să apară invitați de seamă, însă cea care a atras atenția în mod deosebit a fost o doamnă frumoasă, cu fața blândă și extrem de simplă. Era Regina Maria, supranumită ,,Mama răniților” sau ,,Regina-soldat”, care și-a dedicat energia soldaților răniți pe front, bolnavilor de holeră și care a strâns fonduri pentru serviciul de ambulanță. Prezența ei a marcat un moment glorios, care a încununat seara, dându-i încredere și putere în forțele proprii Adelei.

La sfârșitul spectacolului, se aud ropote de aplauze, semn că a fost un concert reușit. Regina o felicită pe Adela și îi adresează un singur cuvânt: MINUNAT!… și a plecat, dar cu rezonanță pentru ea, deoarece i-a amintit de clipele dinaintea războiului.

Era o zi frumoasă de toamnă târzie, iar pomii golași au așternut pe pământul reavăn un covor multicolor de frunze. Adela se retrage în livada din grădină pentru câteva clipe de relaxare și meditare. Se gândea la domnul Sălățeanu, profesorul de pian… ce frumos ar fi fost să se afle printre spectatori! Dar Rareș?

Vântul adie ușor, iar frunzele pluteau în zare, creând imagini desprinse parcă din poveștile bunicii. La fel și gândurile ei creau imagini mentale ale unor amintiri frumoase. Cea mai frumoasă era… Rareș, prietenul ei drag. Ultima dată când a primit vești despre el era sănătos, dar trist. Îi dau lacrimile. Ce bine ar fi fost să nu fi existat război, oameni triști, vieți distruse…

*

Dragă prietenă,

 

Am ajuns pe front… îți cer iertare că nu ți-am spus ce aveam în gând înainte să plec. Mi-era teamă că te vei supăra și mai că aș fi lăsat totul baltă dacă te-aș fi văzut necăjită.

Nu-ți mai zic că am luat și un cal din grajdul conului Baciu. Nu-s prea mândru de asta, dar știu că tu mă înțelegi ș-apoi, tare mi-i drag căluțul ăsta! Îi spun Viziru. Roagă-l pe conu’ Baciu să mă ierte și de data asta.

Spre mirarea mea, aici mai sunt băieți cam de-o vârstă cu mine. Ajutăm și noi cum putem soldații. Am învățat să trag cu pușca și-s tare mândru!

Adela, am o mare rugăminte! Du-te pe la ai mei și zi-le că eu îs bine. Să aibă încredere în băiatul lor!

Iar ție vreau să-ți spun ceva important… Mulțumesc că m-ai învățat să scriu și să citesc! Așa pot afla și eu vești din lumea mare.

Aștept o veste de la tine, cu toate că nu știu pe unde m-or duce pașii. Dar tu scrie-i lui Rareș Dumitru din Divizia 1.

Al tău prieten de încredere,

RD

 

A împăturit cu grijă scrisoarea și a pus-o deoparte. Gândindu-se cum să i-o trimită Adelei, Rareș și-a dat seama că în ochii săi apăruseră câteva lacrimi. Își amintea de părinții săi și de tot ce lăsase în urmă când fugise de acasă pentru a se alătura trupelor armatei.

Acolo, la periferia Bucureștiului, ajuns acum într-o stare de criză, găsise un moment în care nimeni nu era atent la el și, astfel, se furișase în grajdurile familiei Baciu, o familie cândva atât de senină și plină de viață, iar acum posomorâtă și îngrijorată din cauza războiului și a tatălui Adelei, și își alese un căluț, ceva mai mare decât un mânz, dar mai mic decât un cal, de o culoare care aducea spre un cenușiu-deschis și cu coama albă ca neaua. Nu crezuse nici atunci și nici acum nu credea că ar putea exista un cal mai potrivit pentru el decât cel pe care deja și-l însușise. Cele câteva lucruri mărunte pe care le împachetase cu grijă într-un mic săculeț le prinse de șaua căluțului. Apoi, hotărât, încălecă și porni pe drumul pe care și-l alesese pentru împlinirea visului său de când era mic, cel de a se alătura armatei și a lupta pentru libertate și țară, ca eroii din poveștile pe care i le spusese bunicul său pe când era doar un copil. Plecă fără să se uite înapoi. Nu dorea, în niciun fel, ca ceva sau cineva să-l facă să se răzgândească și să se întoarcă din drum. De aceea, nici nu își luase rămas-bun de la părinții săi, de la mama sa cea blândă și iubitoare sau de la Adela, prietena sa cea bună, care îl învățase literele, lucru care acum îl durea cel mai tare.

Deodată, tresări. Un zgomot, parcă salvator, îl readuse cu picioarele pe pământ. Se ridică din locul înțepenit, în care parcă stătuse ore întregi, deși nu fuseseră decât câteva minute, și se îndreptă spre sursa zgomotului care îl trezise din starea de visare în care ajunsese datorită amintirilor de regret și vinovăție, care începuseră să îi încolțească în mintea deja împresurată de greutăți și neodihnită de multă vreme. Ajuns la locul din care provenea zgomotul, văzu soldații și infanteriștii agitați, grăbindu-se dintr-o parte în alta, adunând și împachetând toate lucrurile care puteau fi strânse. Căpitanul repetă ordinul, pentru a-și menține oamenii în starea de grabă și ritmul alert de care era nevoie. Rareș înțelese că ceea ce auzise el nu fusese altceva decât vocea căpitanului care dădea ordinul de încolonare, anunțând plecarea și înaintarea trupelor spre frontul din Transilvania.

Mărșăluind în formație, Divizia 1 a parcurs fără incidente o bucată de drum din Carpați, munții constituind granița ce trebuia trecută cât mai curând, pentru a se ajunge la linia de demarcație, în Transilvania, pe terenul de luptă și a se alătura armatei.

Ajungând la Brașov, trupele au fost nevoite să se oprească din înaintat. Au întâlnit ariergarda armatei lui Mackensen, cu care au intrat în conflict armat. Astfel, în gară, Divizia 1 a întâmpinat rezistență din partea Grupului de Est și a fost prinsă într-o ambuscadă, din care Rareș nu știa dacă avea să rămână în viață.

Trupele române aveau ca armament grenade, puști cu repetiție Mannlicher, cu calibrul de 6,5 mm și 8 mm, pistoale automatice Steyr, cu calibrul de 9 mm, revolvere cu calibrul de 8 mm și puști-mitraliere cu calibrul de 8 mm. Însă nici armata lui Mackensen nu era mai prejos. Era dotată cu grenade, pistoale semiautomate, cu recul scurt Parabellum, puști de repetiție Gewehr 98, cu câte un încărcător de cinci cartușe – unele dintre cele mai avansate puști – și pistoale-mitraliere MP18/28 – primele pistoale-mitraliere folosite într-un război. Dar ce mai aveau ei în plus era gazul de clor care putea să orbească inamicul. Se anunța, așadar, un joc periculos al morții, peste care plana incertitudinea victoriei în lupta împotriva unui inamic feroce şi imprevizibil.

Drumul șerpuia printre stâncile muntelui, făcând înaintarea anevoioasă. Soldații înaintau obosiți. Rareș descoperi o rană la piciorul calului. Lipsa hranei și drumurile pietruite îl afectară și pe bietul animal, ce era singura lui legătură cu familia. Din această cauză erau încetiniți. Pentru un moment, Rareș se gândi să abandoneze calul și să continue drumul, dar își dădu seama că era o mare prostie. Gândul că i-ar face rău unei viețuitoare nu îi convenea deloc lui Rareș și se bucură că nu a pus în practică ideea și, pentru a ușura sarcina calului, a continuat să meargă pe jos, ținându-l de căpăstru.

Nu știa de câte zile înaintau spre Brașov. Soldații erau epuizați, rezervele de hrană diminuate, iar strategia trupelor germano-ungare a făcut să rămână aproape fără muniție. Pericolul pândea la orice pas. Deodată… gloanțele încep să șuiere din toate părțile. În spatele lui Rareș, un general călare pe un armăsar alb, strigă impunător:

– Locotenent!

– Da, să trăiți!

– Ordin: ia zece soldați și mergeți în recunoaștere! S-ar putea să fie doar un grup izolat, poate sunt vânători de munte germani care trebuie să încetinească înaintarea inamicilor!

– Domnule general, convoiul de armament este în spate! Nu putem trimite în fața gloanțelor numai oameni cu baionete!

Generalul se încruntă. Nu putea să riște să trimită oamenii la o moarte sigură. Soldații înaintau în jurul său, căutând un loc ferit să se adăpostească. Rareș văzu privirea încruntată a generalului și îl auzi spunând șovăitor:

– Nu mai avem variante! Trebuie să îi anihilăm cumva! Aduceți tunul Big Bertha…

Locotenentul luă doi oameni și ieșiră din convoi. Lupta părea tot mai aproape… era posibil să fie doar câțiva soldați germani strecurați în spatele diviziei. Strategia aceasta risca să despartă convoiul și să îi lase pe cei din față fără muniție. Locotenentul se întorcea, făcând loc pentru aducerea tunului. Mașinăria era trasă de cai și trebuia găsită o poziție potrivită pentru tragere. Rareș privea metalul mat și negru și simți un fior rece. Locotenentul ordonă să pună și calul lui la tracțiune, deoarece panta abruptă întârzia înaintarea. Printre creste de munte și copaci, soarele trimitea o lumină palidă.

Nu reuși să se ascundă în spatele unei stânci când auzi comanda de tragere. Pietre și praf se împrăștiau în toate părțile.

– Pregătiți din nou tunul, strigă generalul, nu trebuie renunțăm!

Doi soldați pășeau repede, ducând în brațe un obuz. Imediat se auzi o nouă explozie. Gloanțele șuierau și scoteau scântei din stânci. Șapte oameni reușiră să se strecoare printre soldații inamici și să anihileze atacul spontan.

– Am reușit, generale! se entuziasmă locotenentul.

– Așa este, răspunse generalul cu un licăr de speranță, privind în jur câți răniți și morți mai lăsa în urmă. Dar războiul nu se terminase. Trebuia să se pregătească în eventualitatea unui nou atac.

Rareș își recuperă calul. Ofensiva germană îl puse față în față cu moartea. Trupele se reorganizau să avanseze printre crestele Carpaților. Aștepta, în orice moment, un nou semnal de alarmă. Panica îl cuprinse. Printre pereții de stâncă se lăsa încet aerul rece al nopții. Era epuizat. Îl auzi pe locotenent că trupele trebuie să ajungă până la data de 8 octombrie la Bartolomeu. Nu visase niciodată că va ajunge copil de trupă. Unii soldați îl priveau cu milă atunci când le dădea rația de pâine. Poate le amintea de propriul copil lăsat acasă.

Sunetul alarmei săgetă văzduhul. Toți se întrebau ce se întâmplă, știind că, nu de mult timp, au înfrânt grupul de rezistență inamică. Soldații erau cu ochii în patru.

– Atacați! strigă unul dintre supraviețuitori. Câțiva înaintau cu puștile armate, nimicind tot ce mișca.

Rareș luă pușca unui soldat rănit. Zgomotul luptei provoca multă confuzie. Lăsarea nopții era brăzdată de focul gloanțelor și de urletele de durere ale celor răniți. Printre trupuri sfârtecate, prin ceața de octombrie și prin fumul de tun, Rareș se pierdu. Nu mai avea gloanțe. Inima îi era cât un purice. Lacrimi îi curgeau pe obraz, dar nu îndrăznea să strige. Calul pierise la explozia unui obuz. Rătăcind în neștire, lovi cu piciorul un pietroi. Dar nu era pietroi… ridică piciorul, iar explozia îl aruncă de pe picioare. Simți că plutește în aer vreo cinci metri și căzu pe un morman de pietre. Tot trupul îi părea rupt în bucăți. Un val de căldură simțea pe față și, amețit de izbitură, leșină…

Câțiva soldați care au auzit explozia au ajuns acolo. Printre pietre și pământ au văzut băiatul inconștient. Aceștia s-au apropiat și l-au recunoscut pe Rareș. Fața îi era plină de sânge. L-au ridicat și l-au dus pe brațe în spatele liniei inamice, căutând un doctor, un sanitar, ferindu-l de pericole, sperând că va avea încă o șansă la viață…

Minutele păreau ore, orele păreau zile, zilele păreau săptămâni. Copilul se trezi într-un loc straniu. Două-trei persoane care îl cunoșteau i-au spus cum îl cheamă, unde se află, cum știau și ei că Rareș ajunsese pe front… Vag, i se păru că mai ține minte plecarea de acasă, dar efortul de a-și aminti îl epuiza. Spitalul de campanie era la marginea Brașovului. Totul din jur îi aducea aminte de suferință și sacrificiu. Vedea suferinzi cu mâini sau picioare amputate de gurile de tun, oameni care pierduseră lumina unui ochi din cauza vreunui glonț rătăcit, răniți care gemeau de durere. Prin ușile întredeschise, zărea oameni în negru, săpând gropi, și trupuri înfășurate în cearceafuri albe, care așteptau să găsească odihna pentru oasele lor sfărâmate în luptă.

Pentru Rareș, nopțile au devenit dosarul lui cu amintiri, din care, în fiecare noapte, citea câte o pagină. Se visa în urmă cu mai bine de un an, împreună cu familia. Fețele apăreau mai întâi în ceață. Printre toate persoanele aparent cunoscute, prezența unei fete îl intriga. Ceva îi era neclar. Se trezea de fiecare dată cu o durere puternică de cap. Soldații care îi dăduseră informațiile despre el nu i-au putut spune prea multe despre familia sa. S-a trezit din somn curios și nelămurit de visul care părea să se repete, dar voia să știe despre acea fată, despre cum era viața lui înainte de război. Una dintre infirmiere îi aduse lui Rareș o scrisoare și o lăsă pe pernă. Rareș privi scrisul rotund și cu un ochi străin o deschise.

 

Dragă Rareș,

 

Scrisoarea de la tine mi-a încântat sufletul! Nimic nu mai e cum a fost înainte ca tu să pleci. Am fost foarte neliniștită când am văzut că nimeni nu mai știa nimic de tine. Apoi, mi-am dat seama că visul tău de a fi soldat te-a îndemnat să pleci.

Stai liniștit, tatăl meu te-a iertat că l-ai luat pe Viziru. Știu că ai nevoie de un prieten, ai grijă de el, iar el va avea grijă de tine. Eu l-am pierdut pe Toto al meu… nici nu-ți mai povestesc.

Rareș, și eu încerc să-i ajut pe cei din jur. Caterina, sora ta, mi-a devenit o prietenă de nedespărțit. Suntem alături de mama, încercând să ajutăm răniții de pe front. Am organizat chiar și un concert pentru a strânge bani. Peste tot e sărăcie și suferință. Nu trebuie să ne fie frică. Dacă ne păstrăm încrederea, vom trece peste toate.

Sper să ne revedem cu bine. Oare pe unde vei fi când vor ajunge aceste rânduri la tine?

Să ai grijă de tine, Rareș!

 

Prietena ta,

Adela

 

Clipele fericite se amestecau din ce în ce mai rar cu coșmarurile luptei. Soldații răniți îl priveau ca pe unul de-al lor. După atâtea săptămâni în care suferiseră împreună, păreau o familie care împărtășea aceeași legătură de sânge. Se zvonea că spitalul de campanie urma să fie vizitat de ofițeri. Știrile de pe front erau din ce în ce mai vii. Optimismul celor care erau cât de cât vindecați părea să insufle ideea că luptele nu vor mai dura prea mult. Aerul de mai răspândea miros de pomi în floare. În ușa salonului, apăru o figură cunoscută. Generalul, rănit la un ochi, saluta cu respect fiecare rănit. Rareș era încercat de un sentiment de mândrie pentru că luptase alături de el. După câteva minute, generalul se opri în fața sa. Părea că îl recunoaște. Salutul milităresc îi dădu un sentiment de gravitate. Părea o clipă solemnă. Generalul își duse mâna la piept și desprinse Ordinul „Mihai Viteazul”. Cu mâinile tremurânde, atârnă crucea albastră cu însemnele Regelui Ferdinand pe vestonul lui Rareș. Copilul își ridică privirea, și ochiul stins al generalului părea că lăcrimează. Era felicitat pentru că a dat dovadă de curaj. Rănile lui erau dovada că alți soldați nu scăpaseră din cursa morții. Recompensa era neașteptată.

– Poate ne vedem la Alba Iulia, tinere! Îi spuse generalul încet și îl mângâie pe creștet, peste bandajele care lăsau să se ivească șuvițe de păr aspru. Rareș nu își găsea glasul:

– Cu siguranță… și salută militărește, urmărind cu privirea silueta impunătoare a generalului.

Băiatul era impresionat. Nu credea că alt copil în locul său ar mai fi avut ocazia de a primi o asemenea medalie pentru curaj. Își privi vestonul și atinse emoționat însemnul Ordinului „Mihai Viteazul”. Metalul rece începea să strălucească în palmele transpirate.

Ceilalți soldați și infirmierele l-au felicitat și l-au îmbrățișat. Realizau că un copil a fost capabil de acte mărețe, la fel ca un adult. Rareș îi privea visător. Cine știe prin câte evenimente mai trebuia să treacă…

 

*

 

Astăzi era ziua cea mare! Caterina, Adela şi soţii Sălăţeanu vor pleca spre Alba Iulia, ca să fie de faţă la mult aşteptata Unire. Aveau patru credenţionale, iar părinţii Adelei nu puteau porni la un drum atât de lung.

Pe la patru dimineaţa, Toto le trezi din somn pe fete. Au ieşit în curtea conacului, aproape deodată.

– Bună dimineaţa, Adela!

– Bună dimineaţa, Caterina dragă!

– L-ai auzit şi tu pe Toto lătrând?

– Da, da… nu ştiu ce avea.

Au înţeles apoi, când au văzut trăsura cea mare a familiei, proaspăt lăcuită, cu caii gata înhămaţi. Roţile din lemn solid păreau şi ele gata de plecare. Caii aşteptau liniştiţi, cu traistele de orz în faţă. Păreau zmeii din poveste ce scoteau fuioare de abur cald pe nări, în aerul rece al dimineţii de noiembrie.

– Sunt gata cuconiţele de drum?

– Da’ mata eşti gata, bade Ioane? îi răspunse glumeţ Adela.

– D-apoi cum, cuconiţă! Oricând poronciţi!

Fetele au fugit repede în casă, şi-au luat tot ce mai aveau nevoie la drum şi au plecat spre trăsură.

– Ham! Ham-ham-ham! se învârtea în jurul lor bătrânul Toto.

– Sigur, sigur că te luăm! Cum să te lăsăm pe tine acasă?

Adela l-a luat pe Toto în braţe şi au pornit apoi spre casa soţilor Sălăţeanu. În drum spre Târgovişte, Toto se uita mereu pe geamul trăsurii şi lătra la pisici, la păsări sau la oameni. După o vreme, el adormi ca un prunc în braţele Caterinei. La Târgovişte, au făcut un popas foarte scurt, cât să-şi mişte picioarele şi să bea nişte apă proaspătă, apoi şi-au continuat drumul. La Câmpina, trecând printr-o pădurice, Caterina strigă:

– Adela, uite… iepuri!

– Unde? Unde? Vreau să văd!

Dar iepurii dispăruseră deja. Călătorii lăsară în urmă câmpia întinsă şi urcau de acum prin munte. Copaci desfrunziţi, obosiţi parcă şi ei după război, frunze căzute asemenea oştenilor, schimonosite de frig, stâncăraie. Doar ici-colo câte un pârâiaş cu apă proaspătă şi limpede înveselea puţin peisajul. La un moment dat, trăsura se poticni brusc, apoi se lăsă într-o parte.

– Ce-o fi? zise Adela îngrijorată, încercând să acopere lătratul lui Toto.

Scoaseră toţi capetele pe geam. Vizitiul era deja acolo, meşterind la o roată.

– Ce-are, bade Ioane?

– Roata, domn’ profesor, îi răspunse vizitiul. Nu-i bai mare, da’ ne întârzie oleacă. Oi căuta pe cineva să mă ajute s-o schimb.

Fetele, împreună cu doamna Sălăţeanu, coborâră deja şi se bucurau de aerul proaspăt de munte, de foşnetul de frunze uscate, prin care se puteau mişca în voie. Nu era bine că vor ajunge numai târziu, după lăsarea nopţii, dar, după atâtea ore de stat în trăsură, plimbarea asta era tămăduitoare. Toto zburda şi el fericit în jurul lor.

– Caterina, uite! O turmă de ciute!

– Câte sunt…

– Şi ce frumoase! adăugă doamna Sălăţeanu.

În clipa următoare însă, Toto era destul de departe, urmărind ciutele în goana lor.

– Toto! Toto! Întoarce-te!

Oricât l-au strigat, oricât l-au căutat, Toto era de negăsit. Dispăruse cu turma de ciute. Domnul Sălăţeanu le anunţă că trăsura e gata, reparată, iar caii, pregătiţi de drum. Toto însă continua să lipsească. Şi nu mai puteau să rămână. Cu ochii în lacrimi, Adela şi Caterina urcară în trăsură. Nici soţii Sălăţeanu nu ştiau ce să spună ca să le aline suferinţa… şi ei erau trişti. Toată lumea îl ştia şi îl iubea pe Toto! Dar ce puteau face?

– Fetelor! Adela! Ioane, opreşte! o auziră deodată pe doamna Sălăţeanu strigând şi împingându-şi soţul. Spune-i să oprească! Opreeeşteee!

Pe geamlâcul din spatele trăsurii, văzură acum şi ceilalţi două urechi albe fluturând. Toto, fericit parcă, alerga după trăsura pe care, speriat, vizitiul se străduia să o oprească. Toată lumea răsuflă uşurată. Adela îl luă în braţe pe Toto:

– Toto, dragul meu… mereu îmi dai emoţii cu plecările tale!

Iar de aici până la Braşov drumul fu parcă mai uşor. Fetele şi Toto îl savurară dormind liniştiţi, ca după o aventură epuizantă. Când se treziră, peisajul de afară era complet schimbat. Treceau printr-un sat, se pare.

– Pe unde suntem?

– La Saschiz, Adela… în Transilvania, surâse blând doamna Sălăţeanu.

– E altfel decât satele de pe la noi, zise Caterina.

– Evident, răspunse doamna Sălăţeanu. E sat săsesc. Case bogate, cu ziduri înalte, porţi mari, ţiglă mică şi zugrăvită în culori vii, gospodării ce au curţi interioare pietruite, cu adăposturi pentru vite şi hambare în spate, grădini îngrijite cu zarzavaturi. Erau toate pline şi dichisite înainte de război. Acum sunt sărăcite şi căzute în uitare.

– Au şcoală, Maria! observă domnul Sălăţeanu.

– Da! Și conace, şi loc de iarmaroc… E un sat bogat, continuă să-i lămurească doamna Sălăţeanu, cu mulţumirea profesorului de istorie care vede cu ochii lui locuri despre care le vorbise de atâtea ori elevelor sale.

Dar lăsară satul în urmă, după cum lăsară şi altele. Măcar erau tot mai aproape de destinaţia lor!

– Aici… ce e? întrebă Caterina la un moment dat.

– Ooo, asta e Cisnădioara! Uite ce biserică trainică au acolo! Aici, vă explic eu, fetelor, spuse domnul Sălăţeanu încântat. Satul ăsta nu prea mare, cu case de piatră, în care oamenii au aprins deja lumânările din seu de oaie, adăposteşte o biserică dragă mie… Biserica Evanghelică! Şi ştiţi voi ce comoară ascunde biserica asta? Păi, să vă spun: aici e păstrată şi îngrijită cea mai veche orgă cu tuburi din Transilvania. Cea mai veche! spuse profesorul cu strălucire în ochi.

– Mie mi-a plăcut casa aia cu roata uriaşă de car, spuse Adela!

– Aceea a fost o moară, Adela, spuse zâmbind doamna Sălăţeanu.

La un moment dat, trăsura ce opri din nou.

–­ Caii au nevoie de apă şi de oleacă de hodină! îi lămuri badea Ion.

De aceea trăseseră la han pentru un ceas de vreme, măcar. Au intrat cu toţii şi s-au bucurat de bucatele simple, dar gustoase pe care hangiul le aduse. La o masă vecină, era un ţăran cu un prunc de vreo cinci anişori, ce s-a tot foit pe laviţă până a adormit buştean, învelit în cojocelul lui. Îmbrăcat în straie din partea locului, ţăranul le atrase atenţia prin figura lui serioasă şi, mai degrabă, îngrijorată decât tristă. Era înalt, mustăcios. Purta o ie bărbătească albă, curată, cu o cusătură neagră în jurul gâtului, un pieptar simplu şi o pălărie ciudată pe cap. Era mică, aproape că nu-ţi venea să-i spui „pălărie” şi te mirai cum de nu-i cade de pe cap. Mai ciudat însă li se păru fetelor toiagul trainic pe care-l avea lângă el… nu părea atât de bătrân.

– L-o fi luat ca să se apere, şopti Adela.

Dar timpul fugea. Au plecat şi de aici mai departe. Erau obosiţi, aşa că au adormit repede. Numai domnul Sălăţeanu se mută în faţă, lângă badea Ion, să nu adoarmă. Nu se aşteptase să-i prindă noaptea pe drum şi se gândi că n-ar fi fost rău să aibă şi vizitiul un toiag ca bărbatul din han. Dar acesta îl linişti, amintindu-i că oamenii erau prea necăjiţi, prea trişti prin casele lor ca să le ardă să fie răi.

Au ajuns târziu, în noapte, la un han. Nu mai aveau mult până la Alba Iulia, aşa că au poposit acolo. Hangiul le-a deschis somnoros, iar hangiţa i-a condus în singurele camere pe care le aveau pentru oaspeţi. Era curat. Dură însă ceva vreme până ce focurile aprinse în grabă reuşiră să încălzească aerul camerelor cenuşii. Dar călătorii adormiseră deja, frânţi de oboseală. Li se părea că plecaseră de săptămâni întregi de acasă, că Bucureştii erau pe celălalt tărâm şi visară biserici, grădini de zarzavaturi îngrijite, ciute, orgi și iepuri…

A doua zi, dis-devreme, doamna Sălăţeanu fu prima gata îmbrăcată. De când aştepta ea momentul ăsta, dar nu crezuse cu adevărat că se va împlini în timpul vieţii ei. Nici măcar nu visase să fie de faţă la un eveniment atât de măreţ! Nu mai ştia exact ce simte acum, i se părea că nimic nu e suficient, nimic nu e pe măsura zilei. De aceea, nu mai avea stare… trebuia să plece, să iasă, să facă ceva!

De îndată ce toată lumea fu gata, băură un ceai cald de mentă cu busuioc şi se îndulciră cu mierea şi gemul servit de gazda lor. Plătiră apoi şi plecară spre Alba Iulia. Nu le luă nici măcar o oră să ajungă la poalele dealului pe care străjuia poarta Cetăţii.

– Ce poartă bogată! se minună Adela.

– Şi solidă! Uite ce lanţuri groase acolo! De ce sunt atât de mari, domnule? întrebă Caterina.

– Ca să ţină podul, domnişoară, răspunse domnul profesor. Vezi uşile acelea din spatele lor?

– Sunt uşi? Da, aveţi dreptate, sunt uşi. Pot să le ating?

– Ce grele par! Oare câţi oameni pot ridica o uşă de-asta? Vezi, Toto, ce frumos e aici? Totu-i frumos!

– Ham! Ham-ham! răspunse acesta imediat.

– Pare că înţelege şi el, spuse Adela.

„Habar n-ai tu câte înţeleg eu, şi nu-ţi pot spune!”, îşi lătră în gând Toto.

Doamna Sălăţeanu era puţin mai în faţă, iar ceilalţi grăbiră pasul să o ajungă.

– Ne întrecem, Adela? Cine ajunge prima sus…

– Hai! strigă Adela şi o luă la fugă pe scări.

Când profesorul ajunse în vârf, fetele se aşezaseră pe trepte şi încercau să-şi tragă sufletul.

– Domnu’ profesor, aveţi habar pe unde suntem?

– Sigur, surâse acesta. E un turn străvechi, un turn de apărare. Vedeţi, e construit din cărămidă…

– Și găurelele alea de jur-împrejur ce-s?

– A! Acelea? Acelea sunt barbacane. Folosesc la luminarea şi la aerisirea încăperilor şi a coridoarelor.

– Şi mai sus? De ce arată ca o dantelă zidul?

– Acelea sunt meterezele. De acolo păzeau sau apărau zidurile cetăţii de inamici. Haideţi acum, domnişoarelor, doamna Maria ne aşteaptă să vedem şi alte frumuseţi ale cetăţii!

Jos îi aştepta doamna Sălăţeanu să-şi continue vizita. Deodată, Adela se opri înmărmurită.

– Ce s-a întâmplat, Adela?

– Sunt orbită de frumuseţea clădirii din faţă!

– Aaa! Catedrala catolică… romano-catolică! Ai dreptate. E minunată! spuse doamna. Deşi e atât de înaltă, observaţi că e lucrată migălos şi delicat. E cea mai veche, dar şi cea mai lungă biserică de pe teritoriile româneşti. Tătarii aproape au distrus-o prin secolul al XIII-lea, dar vedeţi cât de frumoasă e acum!

– Păcat că nu putem intra… e închisă! Sper să revin pe vreme de pace şi să o găsesc deschisă.

– O! Înăuntru e şi mai interesant, o să vezi! O grămadă de principi şi domniţe îşi dorm aici somnul de veci: Regina Izabella, Iancu de Hunedoara, Ioan Sigismund…

– Caterina, promiţi să venim din nou aici cândva?

– Da, dar aş vrea să venim cu Rareş, spuse aceasta cu glas stins.

Ochii Adelei se umbriră.

– Da, şi eu aş vrea…

– O să fie bine, fetelor, o să fie bine….

– Fetelor! strigă domnul Sălăţeanu din capătul aleii pe care erau, apoi le chemă cu un gest de copil fericit. Să vă arăt ce am descoperit! spuse el când se apropiară. Uitaţi! Ei, ce ziceţi?

În faţa lor era o clădire imensă, cu geamuri uriaşe, foarte atent lucrate.

– E Batthyaneum. Biblioteca Batthyaneum. Adăposteşte o sumedenie de cărţi vechi, dintre primele scrise în română.

– Batthya… cum?

– Batthyaneum.

– Ce nume ciudat! Înseamnă ceva?

– Da… vine de la numele episcopului Ignațiu Batthyány, cel care a cumpărat clădirea, apoi a amenajat-o ca bibliotecă şi observator astronomic. El a cumpărat şi mare parte din cărţile şi documentele din bibliotecă, apoi a donat totul Bisericii şi Provinciei Transilvania.

– Cum adică „scrise în română”? întrebă mirată Caterina.

– Păi, nu s-a prea scris la început în română. S-a scris în latină, în greacă, în slavonă… abia de prin secolul al XVII-lea avem documente şi cărţi scrise în română.

– Aaaa!

– Doamna mea, domnişoarelor, cred că e vremea să ne grăbim spre locul adunării!

Despre ce a urmat, când cei patru au ajuns în sfârşit la sala Cazinoului, o să aflăm din ceea ce, la întoarcere, Caterina îi povestea, emoţionată încă, bunicii sale şi din ceea ce Adela şi-a păstrat în jurnalul său de călătorie.

 

„Am intrat în sală. Inima a început să-mi bată mai repede. Am prins-o pe Adela de mână, deşi era chiar lângă mine. Şi ea era însă, cred, la fel de emoţionată:

– Uite, Caterina… câţi oameni în sală…

Eu însă nu-mi puteam desprinde privirile de la tavanul ce-mi părea auriu, de la picturile de pe pereţi, de la candelabrele bogate. Apoi am dat cu ochii de un om cu un aparat ciudat în faţă, care era sprijinit pe trei picioare. Omul îşi băga mereu capul sub pânza care-l acoperea pe jumătate şi părea că doar se uită la ceva. Dar cel mai ciudat era ochiul de sticlă al drăcoveniei. Domnul Sălăţeanu îi spunea «aparat de fotografiat». Adică un aparat care face în câteva minute ca imaginea din faţa lui să se păstreze pe veci! Se numeşte «fotografie», bunico!”

 

                ************************************************************************

 

Când am intrat în sală, m-am simţit, dintr-odată, mică. Foarte mică! Era atât de multă, multă lume: preoţi, dascăli, oameni de stat, ţărani în hainele lor de sărbătoare, poporeni… şi, deşi sala era uriaşă, părea neîncăpătoare. Pe pereţi erau tablouri viu colorate, sculpturi, statuete, alături de mulţimea de oameni. Toţi veniseră să fie martori la ceea ce aşteptau de veacuri: Unirea tuturor românilor! Deodată, un preot, episcopul Hossu, mi-a şoptit profesorul Sălăţeanu, a început să citească solemn: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, din Banat şi din Ţara Ungurească, prin reprezentanţii teritoriilor locuite de dânşii, cu România…” Mi se părea că sunt trează într-un vis. E greu de pus în cuvinte ce am simţit atunci. Ştiu însă că un gând era plecat spre Rareş. Cât de mult s-ar fi bucurat să fie şi el de faţă… să audă aceste cuvinte bune, înălţându-se în aer.

Nu ştiu ce-am făcut în timpul acesta, nu ştiu când s-a terminat cuvântul episcopului… m-am dezmeticit în stradă, alături de ceilalţi. Alţi oameni citeau acum, pentru cei de-afară, hotărârea de unire. Aveau toţi privirile luminate de ceea ce au realizat, dar parcă nu prea ştiam cum să ne bucurăm. Ne-a trezit însă pe toţi glasul limpede ca apa de izvor al unui copil: „Trăiască România dodoloaţă!” Abia atunci, ca trezită din vis, mulţimea a izbucnit în urale, repetând mereu strigătul copilului. Apoi, strigătul începu să fie purtat de oamenii din mulţime mai departe… şi mai departe….

 

Nici nu bănuia Adela sau altcineva cât de aproape era viteazul Rareş de ei. Ieşit din spital şi vindecat trupeşte, hoinărea prin lume neştiut de nimeni, rătăcit de el însuşi. Nu-şi putea aminti cine e, de unde vine şi, mai ales, încotro ar trebui să meargă. Venise la Alba Iulia cu nişte ţărani ce l-au luat în căruţă de pe marginea drumului. Aici însă era din nou singur.

Rareş s-a amestecat în puhoiul de lume care se adunase în cetatea de la Alba Iulia. La un moment dat, împins de mulţimea nerăbdătoare şi entuziastă, el se împiedică de o domnişoară pe care o doborî la pământ.

– Vă rog să mă scuzaţi! V-aţi lovit? spuse Rareş, în timp ce încerca să o ridice pe fată.

Aceasta, supărată, se ridică de jos hotărâtă să-l dojenească pe tânărul neatent. Dar, când îşi ridică privirea spre acesta… privirea i se lumină:

– Rareş! Rareş!!! Ştiam eu că trăieşti, dragul meu frate!

Încercă să-l îmbrăţişeze, dar acesta făcu un pas în spate, speriat parcă.

– Scuzaţi-mă, domnişoară… cred că v-aţi lovit destul de rău… vreţi să caut un doctor?

– Nu fi prostuţ! Ce doctor? Ce tot vorbeşti? Hai, îmbrăţişează-mă! Doamne… ce dor mi-era de tine!!! Trebuie să-i căutăm pe ceilalţi… vor fi tare bucuroşi!

Rareş nu pricepea deloc ce se întâmplă. Ar fi vrut să afle ce-i cu această fată, dar mulţimea nerăbdătoare să ajungă în faţa Casinei, îi despărți din nou.

– Raaaareeeeş!!! băiatul auzea în continuare vocea ei disperată. Ce să facă?

Ar fi vrut să o găsească iarăşi, să o întrebe… poate afla ceva… ceva despre el, ceva care să-i lumineze noaptea în care trăise în ultima vreme. Şi dacă greşeşte şi ea? Dacă se înşeală şi-l încurcase cu vreun cunoscut de-al ei? Dacă nici fata nu ştia nimic? Ce să facă? Era speriat. Oricum, prea multe nu mai putea face nici el acum. Mulţimea continua să îl împingă în direcţia opusă. Nu se putea împotrivi, aşa că se lăsă dus, fără speranţă, la voia întâmplării. Reuşi la un moment dat să iasă din vâltoarea mulţimii. Era dezorientat. Nu ştia încă ce ar fi fost mai bine să facă: să o caute pe domnişoara care, abia acum înţelegea, îi ştia numele, sau să dispară şi să uite de ea. Oricum, chipul ei nu-i spunea nimic.

– Rareş?…

Auzi apoi o şoaptă lângă el. Ridică privirea. Era o tânără, nu aceeaşi, alta, dar şi ea îi ştia numele! Era înaltă, cu părul împletit copilăreşte, în două cosiţe. Purta un costum popular tare frumos: o ie albă, cu nişte cusături roşii şi negre, fine, poale simple, strălucitor de albe şi ele, terminate cu dantelă zimţată. Era încinsă cu brâu tricolor, aşa cum avea şi în cosiţe, iar catrinţele erau negre, ţesute cu puişori aurii… Ce curios! Abia acum îşi dădu seama că ştie foarte multe despre hainele femeieşti! Oare de unde?

Ochii ei verzi deveniseră strălucitori din cauza lacrimilor care i se scurgeau pe obraz în voie; zâmbetul senin însă spunea că lacrimile fetei sunt de fericire.

– Rareş! repetă aceasta cu un glas bun, nespus de dulce.

Dar nu se mai putea uita la ea. Coborî privirea pe care şi-o lipi de cizmuliţele ei negre cu cusătură aurie.

– Rareş! Raareeeş! repeta fata în neştire.

Îi prinse apoi mâinile în mâinile ei, apoi, obrajii…

– Rareş, eşti chiar tu!!!

– Cine sunteţi voi? întrebă Rareş, gândindu-se şi la fata de care se ciocnise mai înainte.

– Nu ştii?

– N-am deloc habar. Nu ştiu nimic. Nu am amintiri deloc! spuse Rareş repede, aproape înciudat parcă.

– Sunt Adela… prietena ta cu care hoinăreai prin pădure. Cu care citeai şi pe care o învăţai despre zarzavaturile şi florile tale…

– Nuuu… nu ştiu nimic din ce spui!

– Nimic? Nici de Caterina nu-ţi aminteşti? De Vladimir, de Zoe sau de Ştefan?

– Nu! Ți-am mai spus că nu! izbucni Rareş furios că-i punea atâtea întrebări despre oameni necunoscuţi lui.

Şi când aproape că era gata să plece şi de lângă această frumoasă fată, care îl copleşea cu întrebările ei, un ghemotoc cu pete albe şi cu picioarele ca beţele de chibrit sări pe el lătrând neîncetat. Începuse să-l tragă de pantaloni, să-l prindă cu dinţii de ce apuca.

– Toto! se trezi Rareş strigând. Toto! Toto! repeta el acum, îmbrăţişând necontenit câinele care îl lingea pe mâini, pe faţă.

Brusc, în mintea lui, lumina năvăli cu putere: e câinele fetei, ea e Adela. Se plimbau într-o pădure… a adus-o pe braţe de acolo, când fetiţa s-a lovit la picior şi nu mai putea merge. Tatăl Adelei… i-a oprit să se mai vadă! Atunci, demult! Înainte de oroare…

– Adela! Adela! Ştiu! Îmi amintesc acum, strigă Rareş şi o îmbrăţişă şi el pe tânăra care nu-i mai părea o necunoscută. Nu era chiar Adela pe care şi-o amintea el, se schimbase puţin, era o adevărată domnişoară, dar aşa, măcar îşi putea ascunde lacrimile care acum se iviseră şi în ochii lui.

Toto scheuna uşurel din braţele Adelei care, grijulie, îl strângea la piept ca să nu-l mai piardă în mulţime. Fiindcă asta se întâmplase: ieşind din sala Cazinoului, se pierduse nu doar de cei trei prieteni ai săi, dar îl pierduse şi pe Toto prin învălmăşagul de oameni. Aşa i-au găsit Caterina şi soţii Sălăţeanu. Aşa i-a prins seara, bucurându-se acum atât pentru reîntregirea ţării, cât şi pentru regăsirea lor aproape miraculoasă.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, o trăsură aştepta la poarta Cetăţii, sub pajură. Lângă trăsură, soţii Sălăţeanu, Adela, Rareş, Caterina şi Toto aruncau o ultimă privire oraşului care le era de-acum atât de drag. De sus, din cerul plumburiu, porni o ploaie măruntă, rece. Nici ploaia, nici frigul, nici golul locului nu le puteau însă atinge sufletele care le erau pline de fericire. Caterina de-abia aştepta să ajungă acasă şi să-l ducă pe Rareş în faţa mamei sale. Ce bucurie va fi! Doar Toto a început să latre deranjat parcă de fulgii reci care porniseră să se strecoare printre picăturile fine de ploaie. A fost ca un semnal de plecare. Au urcat cu toţii în trăsură, promiţându-şi să revină, cândva, în Cetatea din inima ţării.

Doar pajura bicefală părea că îi urmăreşte cu privirea ei ascuţită pe aceşti mici mari eroi: unul care fugise de acasă ca să-şi apere ţara, nişte fetiţe care văzuseră prea multă durere şi suferinţă îngrijind răniţi, un ghem de blană care a adus din nou lumina într-o minte zdruncinată de ororile războiului, nişte oameni obişnuiţi, mărunţi, care veniseră să strige alături de alţi necunoscuţi mărunţi: „Trăiască România dodoloaţă!”