Micul mare erou – Capitolul 8

Micul mare erou – Capitolul 7
noiembrie 12, 2018
Micul mare erou – Capitolul 9
noiembrie 14, 2018

Micul mare erou – Capitolul 8

Fulgii mici, ca niște fluturi înghețați, roiau grupați, șoptindu-și ultimele vești auzite. Iarna se declară stăpână între Mărăști, Mărășești și Oituz. Era decembrie 1916. Cu toate că România intrase în război în urmă cu un an, iar de atunci starea generală era una haotică, ziua era una surprinzător de liniștită.

În afară de șoaptele fulgilor și de vâjâitul tandru al vântului, nu se mai auzea nimic. Zăpada se așternea ușor pe pământ, dând împrejurimilor o aură feerică, supranaturală, nici gând să fie una demnă de bătălie. Copacii falnici, îmbrăcați în paltoane alb-sidefii, priveau dezaprobator în jurul lor la calmul ce punea stăpânire pe colțul acesta de lume. Ei erau siguri că o după-amiază liniștită pe timp de război era ca un fulg în toiul verii. Imposibil…

Astfel cugeta și Adela. În priviri i se ascundeau suferințele, e drept, nu ale ei, ci ale sutelor de soldați răniți, ale căror dureri i-au schimbat modul de a privi lumea. O vorbă bună, o mângâiere, o încurajare însoțea fiecare rană tratată. Era o imagine a optimismului, însă, în singurătate, disperarea părea că o cuprinde în valuri și cu greu își înăbușea suspinele. Se revolta împotriva lumii și a tuturor ororilor războiului. Ar fi vrut să se refugieze în trecut, să uite prezentul, redevenind tânăra naivă, lipsită de griji, care cânta la pian Nocturnele lui Chopin. Ce n-ar da să mai picteze grădina din spatele casei, plină de flori, care acum era sufocată de zăpada murdară, în care i se părea că vede sângele soldaților uciși. Lumea era prea întunecată, așa că a uitat să picteze!

La infirmerie erau aduși din ce în ce mai mulți răniți. Tărgi erau peste tot. Se auzeau doar gemete înăbușite. Adela simțea că este depășită. Ar fi vrut o pauză. O pauză în care să respire adânc, gândurile să-i zboare liber, precum notele muzicale prin grădina din spatele casei, unde odată o aștepta Toto, prin pădurea unde hoinărea cu Rareș sau alergând spre umbra nucului unde plănuia să citească. Pentru o clipă, și-ar fi dorit să evadeze și, poate, cine știe… Se răsuci cu greu pe călcâie, nehotărâtă, se îndreptă spre ușă când, deodată, privirea i se aținti confuză asupra unui rănit venit de curând. De ce oare ochii aceia verzi, de smarald, îi trezeau imagini dragi din copilărie, dar care nu-i erau clare? Doar ochii păreau să spună ceva, pentru că rănile îi ascundeau chipul. Fața și mâinile purtau urmele războiului crud.

Își îndepărtă privirea. Se scutură ca trezită dintr-un vis. O străfulgeră un gând, oare ce mai face tovarășul ei, din copilărie, Rareș? Și inima începu să-i bată cu putere. I-ar plăcea să stea la gura sobei. Se vedea alături de Toto și de Rareș, depănând amintiri, râzând și mângâind alene blana catifelată a prietenului ei, ticluind viitorul. Iar focul, ascultându-le vorbele, să-și trimită mesagerul, fumul cenușiu, să treacă prin hornul cărămiziu al casei și să le destăinuie fulgilor de nea bucuriile revederii.

Și, din nou, privirea îi lunecă spre rănit. Când li s-au întâlnit privirile, un gând fulgerător a făcut-o să exclame:

– Rareș? Tu ești? Sau e doar o iluzie?

Și-ndată buzele suferindului au început să se miște, schițând un zâmbet discret.

O nouă alunecare în abis îi încețoșă privirea muribundului, fapt ce o făcu pe Adela să tremure. Acesta pendula între două lumi, timp în care, pe dinaintea ochilor, i se perindau imagini vechi, uitate. Era august 1916, când vocea războiului se făcuse auzită și pe teritoriul țării. Tinerii români se înrolau plini de speranțe, lăsând în urmă mame ce-i jeleau, soții îndurerate, iubite răvășite, frați și surori ostoiți de doruri. Rareș hotărâse să se înroleze printre primii, căutând să împlinească năzuințele tuturor românilor. A dovedit pe front calități excepționale și, în scurt timp, a ajuns ofițer în armata română. Nu de puține ori a dat ochii cu moartea, printre gloanțele și obuzele ce șuierau neîntrerupt în acele zile plumburii de toamnă. În sumbrul peisaj al frontului, singura speranță era amintirea Adelei, ultima amintire… Chipul înlăcrimat al fetei, ochii brăzdați de suferință, buzele vineții, încrâncenate, pumnii strânși, imaginea neputinței, a disperării, a războiului.

Agățându-se în permanență de acest chip, Rareș deschise ochii, regăsind același chip, transfigurat acum de surpriza reîntâlnirii unui vechi prieten.

– Adela…

– Rareș…

Apoi vorbele i se pierdură. Nu știa ce să-i spună, amenințarea morții era încă prezentă, știa că trebuie să-i dea curaj, chiar dacă nu se întrezărea speranța. Pe Rareș îl aștepta o operație dificilă, schijele îi schilodiseră corpul, pierduse foarte mult sânge.

– O să fie bine!

– Adela, te rog…

– Nu vorbi, păstrează-ți forțele!

La căpătâiul patului, apăru doctorul Istrate.

– Pregătiți-l pentru operație! Nu putem pierde timpul.

Medicul se îndepărtă în grabă, în timp ce Adela îl încurajă, promițându-i că va fi acolo când se va trezi.

Se înnoptase, o liniște ciudată și apăsătoare o înfiora. Parcă gemetele răniților erau acoperite de frământările ei. Nu-și găsea locul, nu putea fi atentă la ceea ce făcea. În pragul ușii, apăru un bărbat cu o statură impunătoare, lat în umeri, înalt și bine făcut, cu părul blond și ochi glaciali, de un albastru-gri. Privirea îi era aspră și sigură. Gesturile hotărâte erau ale unui bărbat care știe ce vrea. Îmbrăcat în uniformă de ofițer al armatei ruse, Alexander Rahmanov era relaxat, voindu-se a fi seducător. O căută cu privirea pe Adela și o zări într-un colț. Se apropie și o atinse pe umăr. Adela tresări, retrăgându-se fără să vrea.

– Ai ajuns prea devreme, Alexander. Sala de operație este aglomerată, de pe front sosesc necontenit răniți. E nevoie de mine aici.

– Știu. Situația devine din ce în ce mai sumbră, am primit vești înfiorătoare. Atacurile germanilor sunt din ce în ce mai dure. Lasă-mă să rămân alături de tine și de ai noștri!

– Alexander, sunt îngrozită! Doctorul Istrate încearcă să-l salveze pe vechiul meu prieten, Rareș.

– Este băiatul de care mi-ai spus că-ți aducea zi de zi margarete?

– Da, răspunse Adela oftând adânc.

Discuția fu brusc întreruptă de goarna santinelei. Începea un nou atac. Se auzeau pașii repezi ai soldaților ce își reocupau locurile în tranșee. Obișnuitul refren al obuzelor se auzea din ce în ce mai aproape. Întunericul nopții părea că înghite totul.

Treziți ca dintr-un vis, cei doi se privesc apăsați de greutatea momentului.

– Trebuie să plec, spuse Alexander iritat. Sper să ne revedem curând!

Privirea Adelei deveni tulbure, nu mai avu puterea să-i răspundă.

Viscol și bătălie, natura se răzvrătește și ea. Era un frig crâncen, zăpada scârțâia sub pașii apăsați ai celor ce veneau de pe front.

Departe, departe, o lumină se zărea din tranșeele soldaților români. Întunericul le camufla prezența, fiindu-le un aliat de nădejde. Dorința de a-și apăra glia făcea ca frigul și foamea să nu își facă loc.

Adela intră în camera de operație, frământându-și mâinile. Privi îngrijorată spre doctorul Istrate. Își luă inima în dinți și îngăimă cu un glas stins:

– Cum este pacientul? Cum a mers operația? Când își va reveni prietenul meu?

– Operația s-a sfârșit cu bine. Acum e prea devreme pentru alte răspunsuri. Cred că ar fi bine, pentru că sunteți apropiați, să-i fiți alături în următoarele ore, zile. Va fi destul de greu pentru el. Curaj, domnișoară Adela! Și, cu siguranță, îi va face mare plăcere să aibă alături un chip cunoscut când se va trezi.

Acestea fiind spuse, renumitul doctor Istrate părăsi încăperea, foarte sigur pe ceea ce făcuse; avea încredere că pacientul își va reveni. Era doar o problemă de timp.

Afară, vântul spulbera zăpada fără milă. Fata deschise geamul. Privi stelele cu gândul departe. Pentru câteva momente, totul amuți. Dorul de casă, de cei dragi, amintirile o răscoleau. Chiar și cele mai puțin plăcute. Parcă îi vedea pe părinții ei cum se opuneau prieteniei ei cu Rareș. Oare de ce tatăl său era hotărât să-i concedieze pe părinții băiatului? Ce vină aveau ei? Chipul lui Alexander i se ivi deodată printre aceste întrebări. Oare ce făcea el acum? Ofițerul Rahmanov era un om înstărit, avea conac la Odessa și Moscova, case pe plaja Mării Caspice; era prieten cu generalii și cu mai marii casei țarului rus. Un ins nobil și educat, ce știa să cânte la șase instrumente muzicale și vorbea fluent patru limbi străine. Tânărul le promisese soților Baciu că, în cazul în care nemții ocupă România, îi va salva ducându-i în siguranță la reședința sa de la Odessa, împreună cu tablourile și cu obiectele de valoare. Și, desigur, nu-l vor uita pe jucăușul Toto. Toate acestea îi încântau nespus pe părinții fetei, care ar fi aprobat oricând o viitoare căsătorie a tinerilor, iar Adelei îi dădeau un sentiment de siguranță, alături de emoțiile care o cuprindeau când și-l imagina pe băiat. Totuși, gândul neascultător îi fugea din nou la Rareș. Apoi la bombardamentele de afară. Și iar la Alexander, care putea fi rănit în orice moment.

Germanii pregătiseră pentru întunericul nopții o nouă ofensivă. Cerul era negru, iar o zloată tăioasă arunca noroi pe fețele soldaților. Liniștea apăsătoare fu spartă de fluierul care venea din tranșeele inamice. Ca niște fantome negre, zeci, poate sute de oameni își făceau apariția din cețurile nopții. Curând. Tot orizontul fu plin de acești purtători ai flamurilor negre, cărând arme înfricoșătoare pentru armata română. Se apropiau tancurile. Veneau încet, dar hotărât, acompaniate de strigătele asurzitoare ale infanteriei, lansând proiectile care păreau a fi uriașe și doborau o mulțime de soldați deodată. Fulgere necontenite brăzdau cerul, apropiindu-se cu repeziciune, sufocând aerul deasupra capetelor soldaților care își căutau scăparea în tranșee sau în găurile lăsate de obuze. Fluierau subțire, apoi din ce în ce mai gros și se izbeau de pământ, scrijelindu-l, rănind oamenii și schilodindu-le sufletele. Din ceruri, asaltul nu se mai oprea, făcându-i pe oameni să se ascundă în măruntaiele pământului. Priveliștea nu era nouă, se săturaseră cu toții de război. Unii plângeau, în agonie, dar nu regretau decizia de a-și apăra țara, neamul. Se simțeau însă neputincioși, în inferioritate numerică în fața Puterilor Centrale. Înțelegeau și trăiau în același timp efemeritatea omului în fața morții.

Lupta de abia începuse. Cu strigătul întârziat al santinelei, speriați până la os, toți românii și-au ridicat capetele din tranșee, încercând să țintească dușmanul. Atât le-a fost! Înainte de a-și da seama, mai mult de jumătate dintre ei erau pe jos, cu capetele sângerânde, fără un braț sau cu o schijă înfiptă adânc în trup. Mitralierele inamicilor răpăiau rapid, pierzându-se în întuneric, lăsând locul altor focuri, care nu mai conteneau. Grenade cu gaz, foc și fum au umplut tranșeele. Îngerii negri se apropiau rapid și împungeau baionetele în piepturile românilor. Nu aveau nicio șansă. Totuși, din spate se iviră rușii. Aceste fantome ce păreau ireale prevesteau salvarea. Cu puteri proaspete, aliații alungară încetul cu încetul dușmanii. Lupta a durat ceasuri întregi, cu pauze și opintiri. În seara celei de-a doua zile, frontul germanilor fu spart. Aceștia au fost nevoiți să se retragă câteva zeci de metri în amonte.

În tranșee, cei care erau grav răniți erau alinați, duși la infirmerie, iar cei morți erau duși pentru a fi îngropați în locuri care vor rămâne neștiute celor dragi. Jertfa lor va fi vestită celor de acasă de o bucată de hârtie seacă, oficială, care ar putea fi singura amintire pentru unii copii care nici nu apucaseră să vadă încă lumina zilei atunci când părintele lor mai era încă acasă. Pe terenul dintre tranșee, soldați germani, prinși între sârmele ghimpate, erau luați în captivitate. Pământul era brăzdat de răni adânci, pline de apă și de sânge. Era o imagine a iadului. Fusese oare lupta o victorie cu adevărat?

Alexander Rahmanov se îndreptă cu pași repezi spre un trup întins pe pământ, un camarad, un prieten bun din copilărie. Pentru o clipă, totul împietri, în jurul lui lăsându-se o liniște apăsătoare. Era confuz. Refuza să creadă că amicul lui l-a abandonat în acest crunt război. Nesigur, se apropie de corpul rămas fără viață. Se așeză în zloata sângerie și îi închise ochii. O lacrimă se prelinse pe obrazul lui mai palid ca oricând, iar un geamăt înăbușit îi cuprinse sufletul. El fusese cel care adusese salvarea pe frontul românesc, însă, pentru camaradul său, această salvare venise cu întârziere.

Alături de el, răsări Ștefan, fratele lui Rareș, caporal în armata română. Pe fețele celor doi, îngerul crunt al războiului, al morții, lăsase urme adânci.

– Vechi prieten, nu-i așa? întrebă cu o voce melancolică Ștefan.

– Alexander nu răspunse. Încerca doar să-și calmeze gândurile, terifiat de pierderea suferită.

– Crâncen război, observă Ștefan oarecum nepăsător.

– Da… dar dacă scapi cu viață cred că e mult mai rău, îngăimă ofițerul rus, adâncit în el însuși, aparent nebăgând de seamă cu cine vorbește.

– De ce? Nouă regele ne-a promis pământ după terminarea războiului. Pământ pentru cei ce nu au.

– Pământ? Ce pământ? Moartea, asta rămâne după război. Remușcările, amintirile, întrebările îți macină sufletul. De ce el? De ce nu eu? În fiecare noapte mă bântuie coșmarurile care nu cred că vor înceta. Simt doar disperarea care mă cuprinde. La câte am văzut, nicio victorie nu mai umple golurile.

– După spusele tale, războiul e un adevărat coșmar, spuse Ștefan. Ți-e frică?

– Mie? întrebă revoltat și cu o oarecare superioritate Alexander. Cum îndrăznești? Eu, care am luptat în linia întâi de la începutul războiului? se răsti tânărul ofițer, ridicându-și privirea și tresărind atunci când a realizat cu cine vorbea. Ștefan, ce cauți aici? Ai aflat ceva despre Rareș, e bine?

Cei doi se cunoscuseră întâmplător, pentru că împărțeau același front, deși Alexander nu-l văzuse niciodată pe Rareș.

– De ce n-ar fi? reacționă Ștefan cu surprindere.

– Păi… operația… rănile?

– Cum adică? întrebă nedumerit Ștefan, încruntându-se.

– Credeam că ai aflat. Am fost la Adela și mi-a spus că fratele tău a fost grav rănit și trebuie operat.

– Rareș, rănit? Când? Cum? Unde? întrebă tulburat Ștefan.

– Du-te la Adela, la infirmerie, poate a ieșit din operație, îl expedie Alexander.

Ștefan îi aruncă o privire speriată și, fără să se mai gândească, alergă spre infirmeria care era departe, în spatele liniei frontului. Se ferea de răniți, nu auzea nimic, gândul îi era numai la Rareș, uitase de război. S-a împiedicat, ridicându-se însă în grabă. Nu știa când a ajuns, a intrat în viteză pe ușa spitalului, repezindu-se la asistentă.

– Unde-i Rareș? E bine?

– Liniștiți-vă! Ce pacient căutați? întrebă nedumerită tânăra asistentă.

Ștefan se întoarse, căutând în jur.

– Adela, unde este Adela?

– În salonul alăturat, e cu un pacient abia ieșit din operație, îl informă tânăra.

Ștefan dădu buzna în salon și o zări pe Adela în celălalt capăt, lângă un pat. Privirea lui era disperată. Era Rareș.

– Trăiește? E bine? o întrebă pe Adela.

– Ștefan! exclamă Adela ușor absentă. Tu? Aici? De unde ai aflat de fratele tău? De unde vii?

– E o poveste lungă… vin de pe linia frontului, unde l-am întâlnit pe Alexander Rahmanov. De la el știu că fratele meu… emoția îl copleși, iar în colțul ochilor se prelungiră două lacrimi pe care ar fi vrut să le ascundă; mâinile-i tremurau și glasul i se înecă.

– Fratele tău va fi bine! Dar trebuie să avem răbdare și să ne rugăm lui Dumnezeu.

Ștefan își veni în simțiri. Reuși să adauge:

– Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, dragă Adela, ai fost un înger păzitor!

– De fapt, doctorul Istrate este cel cu mâinile de aur!

– Între timp, rănitul deschise încet ochii. Părea că se întoarce dintr-o altă lume. Îi privi pe cei doi și încercă să rostească un nume. Buzele și vocea nu-l ascultau.

– Dragul meu frățior, îi spuse Ștefan, nu te obosi, păstrează-ți forțele pentru mai târziu! Suntem aici, cu tine. Cu ce te putem ajuta? Vrei ceva?

Rareș izbuti să șoptească:

– Apă…

Îndată Adela alergă să-i îndeplinească dorința suferindului. Îi aduse un pahar și îl ajută să soarbă câte o picătură.

– Acum poți să te odihnești, iar noi vom povesti lucruri frumoase, așa, ca în copilărie.

Și cei doi prieteni, Adela și Ștefan, începură a-și depăna gândurile. Rareș adormi. După câteva momente, o neliniște îl cuprinse: pe chipul său se putea citi teama, suferința, deznădejdea. Țipă ușor și scurt, apoi deschise ochii și începu să murmure:

– Cred că am avut un vis: se făcea că eram iarăși pe front. Picături mari de ploaie se izbeau de fața noastră. Începea o bătălie. Parcă și soarele își întorsese fața de la noi și plecase undeva departe, lăsând ploaia să ne biciuiască. Și vântul ne șfichiuia fețele. Urletele soldaților răniți, la un loc cu cele ale gloanțelor, ne asurzeau. Întuneric în cer, foc și suferință pe pământ. Peste tot, doar fețe încrâncenate și chipuri mutilate. Doar mâinile însângerate mai găseau putere să strângă țărâna strămoșească sau trăgaciul armei. M-am târât câțiva pași. Voiam să-mi ajut un frate de suferință când, din spatele meu, se auzi sunetul morții: „Buuum!” și, într-o fracțiune de secundă, o grenadă ucigașă m-a lăsat inconștient la pământ. Simțeam doar sângele prelingându-mi-se pe față. Apoi… doar întuneric.

Adela izbucni într-un plâns de nestăpânit. Ar fi vrut să fie undeva departe de toate acestea. I se părea un coșmar din care ar fi putut să se trezească.

Ștefan îi prinse pe amândoi de mâini și șopti gâtuit de emoție:

– Vom trece și peste asta! Trebuie! Suntem împreună aici, iar asta ne va da puteri sporite. Să fim optimiști!

Adela îl îmbrățișă pe Ștefan, apoi, pe Rareș.

În acel moment, pe ușă intră un tânăr îmbrăcat în haine de ofițer rus. Era Alexander.

– Bună, Adela! Ce face suferindul nostru?

– De câteva clipe și-a revenit, îl macină încă amintirea luptei în care a fost rănit. Imaginile morții îi frământă somnul și îi zguduie visele. Va fi bine! Trebuie să fie bine!

Rareș întinse mâna militărește spre Alexander. Privirile li se încrucișară, devenind oarecum tăioase. Involuntar, între cei doi se născu un sentiment de competiție. Probabil, sursa acestei confruntări tăioase era nimeni alta decât vechea prietenă din copilărie a lui Rareș și infirmiera cu ochi verzi, umbriți de gene lungi, ce-i furase, cu un surâs inocent, inima soldatului rus, Alexander.

– Să trăiți, locotenent Alexander!

– Nu te ridica. Stai liniștit! Mai avem încă multe bătălii de dus. Țara are nevoie de soldați devotați ca dumneata. Se pare că pentru câteva zile va fi liniște. Germanii au suferit o înfrângere colosală, iar redresarea frontului le va pune mari probleme. De la spionii noștri și de la cei luați prizonieri am aflat unde sunt punctele nevralgice, așa că ai noștri le pregătesc lovitura de grație. Adela, te conduc acasă, străzile nu mai sunt sigure. Peste tot mișună spioni ai dușmanilor.

Adela își luă haina, deși pe chip îi încolți regretul că trebuie să-și abandoneze pacientul. Rareș îi zâmbi încurajator, iar Ștefan îi promise că va rămâne alături de fratele său. În timp ce se îndrepta spre ușa infirmeriei, Alexander fu chemat de urgență în cortul generalului rus. Pentru el, această convocare însemna un singur lucru: că trebuia să o părăsească pe Adela în această perioadă grea, când delicata fată avea nevoie de tot sprijinul și de toată iubirea din lume, iar Alexander refuza să plece de lângă ea. Dar cum știa că generalul Dimitrie Reznikov nu era cea mai răbdătoare persoană din lume, tot ce-i rămânea de făcut era să o sărute pe Adela de rămas-bun și să pornească spre tabăra rusă.

Înainta cu greu prin zloată. Cu acest prilej, mai aruncă o privire în jurul său. Frontul se vedea în zare, difuz, ca o amintire a momentelor grele și a suferințelor lui. Totul era real însă: contururile zecilor de cadavre, bălți de sânge, mirosul prafului de pușcă. Oriunde te uitai, era inevitabil să nu zărești dezastrul, haosul, tristețea.

„Terifiant”, gândi Alexander, înghițind în sec. Generalul îl întâmpină cu o față dură, dar cu o sclipire blândă în ochii lui albaștri. Dimitri Reznikov avea o înfățișare modestă, fără trăsături ieșite din comun, o față rotundă, cu un nas cârn, o privire ageră și severă și sprâncene stufoase. Ridurile adânci de pe frunte arătau că avea experiență și că trecuseră anii peste el. La o primă vedere, generalul părea crud și neiertător, dar, de fapt, era o fire blândă, însă hotărâtă, era șiret și înțelept, calități ce îl recomandau în luptă.

– Să trăiți, domnule general!

– Locotenent Alexander, bănuiesc că știi pentru ce ai fost convocat. E o chestiune de onoare, de curaj și devotament.

– Domnule general, n-am nici cea mai vagă idee…

– Măsura curajului tău a contribuit, alături de cel al altora dintre ai noștri, la obținerea unor victorii importante. Pentru aceasta, ești decorat cu Ordinul „Sfântul Gheorghe” clasa a III-a și vei fi înaintat în grad: căpitan al armatei ruse.

Proaspătul căpitan rus era mândru de reușitele lui. Cu toate că avea o responsabilitate mai mare, era în fruntea unui număr mai mare de soldați. Pentru prima dată, după mulți ani de muncă în cariera militară, se simțea important. Avea emoții de nedescris. Se îmbujoră când își imagină reacția Adelei. Credea că-i va cădea în brațe și mai ușor. Voia să se ducă să o anunțe numaidecât, dar, fără un buchet de margarete, florile sale preferate, nu putea să îi apară în cale.

Pe neașteptate, orizontul se înnegri. Încercă să se bată, însă a fost imediat țintuit la pământ, iar mâinile i-au fost legate. Un strigăt de ajutor se stinse înainte de a începe. Degeaba, nu-l auzea nimeni. Încasă câțiva pumni zdraveni și se potoli, furios. Era speriat, dar se ținea tare.

– Mergi! îi ordonă o voce misterioasă.

Nu avea altă opțiune, se conformă. Era răpit în plină zi. I se părea absurd că nimeni nu observase. Îi era greu să spere la o scăpare. Merse aproape o oră, împiedicându-se și căzând de nenumărate ori. Mai primea și câte un picior în spate, cu pretextul de a se grăbi. Auzi o ușă deschizându-se. Se izbi de ea. A fost trântit pe un scaun, legat cu niște curele groase de picioare. În sfârșit, sacul i-a fost luat de pe cap. Apucă să vadă doar o bucată de uniformă albastră, semn că era în tabăra germanilor, și ușa închizându-se. Era îngrozit, se afla într-o încăpere friguroasă, fără lumină, fără ferestre. Peste tot mișunau gândaci și era plin de praf și de pânze de păianjeni. A vrut să ajungă la cuțitul din bocanc, dar a constatat cu indignare că i-a fost luat. Se găsea într-o situație periculoasă: era proaspăt căpitan al armatei rusești, se presupunea că știa o parte din planurile de atac și de apărare ale aliaților români, dar mai ales ale armatei rusești. Nu-și mai dădea seama de trecerea timpului, parcă au trecut zeci de ore de când a fost capturat. A avut destul răgaz pentru a realiza care e, de fapt, scopul acestui război: cele două părți nu sunt interesate de câți oameni mor, ba, mai mult, fiecare încearcă să folosească morții și prizonierii în interesul său. Germanii recurgeau la răpirea militarilor ruși și români ca monedă de schimb, probabil, iar Antanta făcea tot posibilul ca soldații săi să nu cadă în mâinile Puterilor Centrale.

Dintr-odată, ușa s-a deschis. Intră un general neamț, urmat de trei soldați robuști ce aduceau cu ei un pat care, a bănuit imediat Alexander, avea să fie folosit pentru tortură.

– Dacă vei coopera, totul va decurge în favoarea ta. N-ar fi bine…

– Niciodată! Nu îți voi spune nimic! îi răspunse hotărât căpitanul rus.

– Alegerea îți aparține! Pregătiți-l!

Alexander știa că această metodă de tortură dădea întotdeauna roade. Patul avea de regulă o serie de rotițe care întindeau sforile ce țineau prizonierul legat de mâini și de picioare. Desigur, în primă fază, întinderea ar fi fost un remediu excelent pentru durerile de spate, însă intervenea elementul-surpriză: întinderea la maximum, până la angoasă! Articulațiile cedau, rând pe rând, în cazul în care prizonierul nu dorea, chiar cu prețul vieții sale, să divulge informațiile cerute de călăi.

Alexander își simțea corpul greu, asemenea unui bolovan care se prăbușea necontenit în neant, iar clipa aceea era plină de suferință. Era conștient că nu va ieși din această experiență, dar își promisese că va lupta din toate puterile, că se va împotrivi cu toate forțele, că nu va divulga nici măcar un secret, știind că acest lucru va duce la moartea alor săi și a Adelei. Cu ochii închiși, refuzând să-și mai vadă călăii, își aștepta sfârșitul.

Deodată, o bubuitură enormă îi asurzi urechile și îl țintui la pământ. Soldați al căror glas îl cunoștea împrăștiau moartea în jurul lor. Germanii fuseseră secerați de gloanțele ce căutau să-l răzbune pe Alexander. Fusese luat pe umerii a doi camarazi și printre abisuri îl recunoscu pe Rareș, tânărul ofițer român din infirmerie, vechiul prieten din copilărie al Adelei, rivalul său, care venise să-l salveze din mâinile nemților. Nu avu puterea să vorbească, un mulțumesc stins și un surâs amar în colțul gurii fură de ajuns.

Au trecut câteva zile, cei doi se aflau în același salon, Alexander privindu-l pe cel care l-a salvat și căruia i-ar fi trebuit să-i fie recunoscător. Doar că nu ar fi vrut să-i fie dator cu nimic celui care îi furase atâtea zile pe care ar fi putut să le petreacă cu Adela. Mai mult, simțea în chip nedeslușit că o parte din gândurile fetei nu-i mai aparțineau. De ce a trebuit să-l salveze tocmai Rareș?

Rareș îl salută rece, strângându-i mâna militărește:

– Va fi bine, camarade!

Simțea că nu mai are ce să-i spună, așa că, cu un surâs stingher în colțul buzelor, îl salută pe Alexander și se îndepărtă de patul acestuia, aruncând priviri cercetătoare în jur pentru a vedea dacă Adela este prin preajmă. Ar fi vrut să o vadă, să schimbe câteva cuvinte. Se obișnuise cu prezența ei atunci când a fost la infirmerie. Adela nu era, așa că se îndreptă spre ușă.

Brusc, se opri zărind-o pe Adela. Privirea îi alergă spre chipul acesteia, ar fi vrut să-i surprindă reacția când îl va vedea pe Alexander. Tânăra infirmieră discuta însă, preocupată, cu o femeie înaltă, cu un aer distins. Părea a fi tot o soră medicală, însă felul în care i se adresau ceilalți sugera o oarecare superioritate. Maria, regina tuturor românilor, era ca de obicei în tranșee, printre combatanți, pe front, fără a cunoaște frica de gloanțe și de bombe sau teama de a se molipsi de molimele războiului. Știa atât de bine să-i încurajeze pe soldați și să le ridice moralul… Se așeza la capătul patului soldaților și, cu duioșie în glas, le citea scrisorile îndurerate ale mamelor de acasă sau le răcorea fruntea învolburată de negurile războiului. Impresiona prin frumusețe, un chip luminos, cu ochii de un albastru intens, o privire în care strălucea bunătatea, dar și inteligența. Fiecare gest avea o discreție care trăda sensibilitatea, mărinimia.

Discutând cu Adela, s-a îndreptat spre paturile răniților. Ajungând în colțul salonului, unde se afla Alexander, Adela rămase înmărmurită:

– Alexander!

– Sunt bine… e o poveste lungă… lasă… sunt bine!

Între timp, Rareș, care se întoarse din drum, se apropie tăcut de Adela. Voia să o liniștească, dar, în mod bizar, dorea să înțeleagă cât de apropiați sunt cei doi. Alexander îl vede pe Rareș și nu-și poate stăpâni iritarea. Nu ar fi vrut să afle Adela că salvatorul este chiar Rareș. Ar fi devenit eroul acestor întâmplări zdruncinate. Rareș însă nu căuta laurii faptelor sale, ci să-și aline tumultul sufletesc.

Adela este nevoită să-și continue drumul alături de Regina Maria, iar Rareș, sufocat de imaginea acestor muribunzi, printre care se aflase și el nu cu mult timp în urmă, părăsește în grabă infirmeria. În drumul său, fu oprit de nenumărate tărgi ce nu-și mai găseau locul. Trebuia improvizat un alt spital de campanie. Acesta era și gândul reginei. Pe un pat al morții, Rareș îl recunoscu pe ofițerul Ploieșteanu, superiorul său. Un înger demonic i-a străpuns sufletul, șerpii lui Hades l-au prins de picioare, înghețându-i ochii. Bolborosind cuvinte neînțelese, se repezi la el izbindu-se în genunchi. Fusese împușcat în piept, însă glonțul nu-l omorâse. Nu se putu abține de la a-l îmbrățișa, simțindu-i pielea rece a feței. Omul acesta a fost un adevărat model pentru el și, prin grija pe care a purtat-o fiecărui soldat, devenise ca un tată. Se simțea debusolat și nu-și putea opri gândurile: „Oare câți vor reuși să supraviețuiască? Cine va mai rămâne?”

Deși trecuse ceva vreme de când ieșise din spital și reușise să obțină transferul la regimentul de lângă Oituz, nu avusese vreme să-și vadă părinții. S-a bucurat când a aflat că, la sfârșitul săptămânii, va pleca în permisie. Se gândea să-i propună Adelei să-l însoțească în această călătorie, dacă va obține o învoire de câteva zile. Nici ea nu-i văzuse pe ai ei de când fusese cu Alexander, să-i arate meleagurile dragi ale copilăriei ei.

Drumul era destul de anevoios din pricina zăpezii ce se topea, fapt ce le îngreuna cailor urcușul. De după culmile cernite ale dealurilor se ivi conacul familiei Baciu, mărturia unor vremuri liniștite, în care războiul întruchipa idealul de unitate națională. Intrând pe aleea principală, drumul presărat cu pietre mari, colțuroase, era străjuit de stejari bătrâni ce atestau trăinicia locului și vechimea acestei familii boierești.

Zgomotul trăsurii făcu ca în prag să se ivească chipul blând al doicii Adelei, Elencu. În ochi i se iviră boabe de lumină, căci fetița înăltuță și slăbuță, cu ochii verzi și părul ondulat, prins în codițe împletite, îmbrăcată în nelipsita fotă neagră cu broderie aurie și roșie, cu ia înflorată, pășea acum spre ea, nu în opinci de piele maronii, ci în bocanci albi ce-i trădau preocuparea pentru suferință. De după grajdul cailor apăru, lătrând bucuros, Toto, uriașul blănos, cu ochi migdalați, alintându-se la picioarele Adelei, așa cum făcea și când era un pui.

La fereastră se arătă chipul serios și rece al domnului Baciu, fața-i brăzdată de riduri îndulcindu-se la vederea fiicei sale. Era imaginea boierului de viță veche, obișnuit să dea porunci și să fie ascultat, un om care era stângaci în a-și arăta dragostea față de cei apropiați. Perdeaua se lăsă cu grabă și, în câteva clipe, pe scările de la intrarea în conac a apărut tatăl fetei, însoțit de mama acesteia. Pe cât de serios părea boierul, pe atât de senină și plină de entuziasm era doamna Baciu. O îmbrățișă pe Adela, care dispăru în brațele mamei sale, în timp ce tatăl ei o strânse și el cu căldură la pieptul său. Rareș așteptă câteva momente, să treacă primele emoții ale revederii, apoi îi salută pe cei doi boieri cu respect, dar privind în același timp cu oarecare reținere spre tatăl Adelei. Aceeași răceală fu și în răspunsul boierului, însă Rareș nu băgă prea mult de seamă, răspunzându-i mamei Adelei la urările sincere de bun venit. În timp ce tânărul se pierdea în curtea din spate, să-și vadă părinții, bunicii și surorile, Adela își însoți părinții în casă, încercând să răspundă valului de întrebări care o sufocau. Voiau să știe totul, inclusiv ce face Alexander.

Cele trei zile petrecute la conac i-au găsit pe cei doi tineri împreună, redescoperind locurile copilăriei. Adela simțea în mod nedeslușit că-l privește altfel pe Rareș și se simte uneori stingheră, tresărind la gesturile acestuia, înroșindu-se ușor atunci când o privește. Bucuria acelor zile a fost umbrită doar de reproșurile domnului Baciu, care nu ar fi vrut să-l știe pe Rareș în preajma fiicei sale și care nu pierdea niciun prilej să-i amintească de Alexander.

Permisia a trecut mai repede decât ar fi vrut. Întoarcerea la regiment a însemnat reluarea rutinei sufocante, singurele momente luminoase fiind atunci când tinerii se întâlneau. Alexander însă era din ce în ce mai nemulțumit de prezența lui Rareș în preajma Adelei. Simțea cum fiorii geloziei îl cuprindeau încetul cu încetul, pe măsură ce lunile treceau și războiul se înrăutățea, iar iarna se transforma ușor-ușor în primăvară.

Orice primăvară o făcea pe Adela să simtă că poate să zboare. Îi plăcea să se ascundă în grădina conacului părintesc și să pândească copacii îmbrăcați în haine de sărbătoare, cum stăteau la taifas. Se juca imaginându-și că primăvara este o doamnă distinsă, cochetă, care își prindea în păr florile albe, rozalii, care împrăștiau parfumul lor dulce în jurul lor. O bucura fiecare ciripit al păsărilor și i se părea că și izvorul care se pierdea în spatele grădinii îi șoptea povestea unor vremuri senine care vor veni. Adela era convinsă atunci că primăvara ar fi făcut pe oricine să creadă că poate cuceri lumea.

Din păcate, primăvara anului 1917 nu era deloc așa. Când nu ploua, pe cer apărea soarele, care, oricât de luminos ar fi fost, părea palid și posomorât, prizonier pe cerul încărcat adeseori cu nori grei și plumburii. Totuși, zăpada începuse să se topească, iar noroiul ajungea uneori până la glezne. Mireasma florilor fusese înlocuită de mirosul prafului de pușcă, iar animalele, speriate de explozii, nu îndrăzneau să se arate.

În iarna care trecuse, toți soldații români așteptaseră primăvara, cu speranța că aceasta va aduce sfârșitul războiului. Din păcate, veștile nu erau prea bune. Războiul cuprinsese din ce în ce mai multe țări și nimic nu anunța cum se va sfârși. Revoluția bolșevică va schimba însă totul, lumea, oamenii, istoria, dar și destinele unor tineri care îndrăzniseră să se gândească la viitor.

Se apropia ziua de naștere a Adelei pe care, în copilărie, aceasta o petrecuse la conac, sărbătoare la care părinții săi invitau toți apropiații, iar Rareș era nelipsit. Alexander se gândi că trebuie să facă ceva. Era presat de faptul că o simțea pe Adela îndepărtându-se de el, parcă îi aluneca printre degete. A reușit să obțină, cu foarte mare greutate, o permisie pentru a pune lucrurile la punct. Luase o decizie. Avea și un gând oarecum răutăcios, ar fi vrut să-l vadă pe Rareș măcinat de suferință, trăind zbuciumul îndoielilor prin care trecuse în ultimul timp, de când Rareș fusese rănit și reintrase în viața Adelei.

Era o zi mohorâtă, oarecum sufocantă, o ceață deasă acoperea totul. Alexander îl invitase pe Rareș, dar și pe câțiva camarazi ruși să sărbătorească împreună ziua Adelei la un han din apropiere, unde obișnuiau să evadeze atunci când aveau un moment de liniște și puteau părăsi frontul. Adela, din puținele lucruri pe care le avea la ea, a ales o rochie simplă, dar care îi punea în valoare silueta zveltă. Părul lung și ondulat și-l prinsese într-o coadă răsucită la spate, fixată cu o clamă, de care era agățată, cochet, o mică brândușă, pe care o descoperise la marginea unei vâlcele din apropierea infirmeriei.

Alexander era îmbrăcat în uniforma de ofițer rus, care îi venea atât de bine și îi punea în valoare silueta armonioasă. Tunica stătea perfect întinsă pe umerii largi, iar culoarea îi scotea în evidență ochii frumoși. Fața îi era proaspăt bărbierită, era un alt om, parcă diferit de cel de pe front. Rareș, care ajunsese și el căpitan în armata română, purta, de asemenea, uniforma militară. Avea o siguranță în gesturi care lăsa să se ghicească o adevărată transformare, omul matur, conștient de propria valoare, confirmată de toată experiența trăită.

Au deschis ușa hanului. Înăuntru era cald, zgomotul se auzea dinspre mese, iar pe o scenă improvizată, o cântăreață tânără încerca să schimbe starea de spirit a celor care aveau fețele trase și încrâncenate de oboseală, dar se legănau în ritmul muzicii. S-au îndreptat spre o masă mare, aflată într-un colț, oarecum retrasă. Amândoi s-au oferit să-i tragă scaunul Adelei, care i-a privit stingherită. Momentul scurt de tăcere a fost acoperit repede, se schimbau cu glas scăzut impresii despre război, despre ultimele evenimente politice.

Primele acorduri dintr-o melodie l-au determinat pe Alexander să o invite la dans pe Adela. Era pentru prima dată când dansau împreună. Rareș îi urmărea cu o privire înfrântă, însă lipsită de resemnare. Vedea cum Adela uită de război și se refugiază în brațele lui Alexander. Poate era doar nevoia de a fi ocrotită!

Alexander vedea cum visul lui devine realitate. Își pusese în gând să o ceară pe Adela în căsătorie. Acesta era momentul perfect, simțea că este mai mult decât oricând a lui. Se pregătea să se așeze în genunchi și să rostească întrebarea, când ușa se deschise brusc, cu zgomot. Un subofițer rus își făcu apariția, îndreptându-se precipitat spre Alexander. Îl atinse, cu un gest nervos, și îi înmână un document de la comandamentul rus. Trebuia să plece de urgență.

În martie 1917, țarul Nicolae al II-lea al Rusiei a abdicat și s-a format un guvern provizoriu, ceea ce a dus la împărțirea puterilor în stat. Această diviziune a puterilor a determinat o stare de confuzie și haos, pe front și în țară, iar armata a devenit din ce în ce mai puțin eficientă. De aceea, Rusia avea nevoie de aliați de nădejde, puternici, care să o apere în caz că lucrurile se schimbau. Astfel, în martie, Rusia a schimbat taberele, alăturându-se Puterilor Centrale. Această decizie politică a adus România într-o situație critică, pe care regele Carol I ar fi dorit să o evite încă de la începutul războiului: țara să fie înconjurată de puteri inamice.

– Ești chemat de urgență în tabăra rusă! repetă iritat plutonierul Iakov.

– Nu pot acum… Sunt cam ocupat! spuse Alexander, arătând spre cutiuța de catifea roșie din buzunarul său.

– Generalul era sigur că vei refuza. Dacă nu te prezinți acum, vei fi pedepsit, din ordinul comandantului!

Adela îi aruncă o privire înțelegătoare, spunându-i blând:

– Poți pleca…

Alexander dori să riposteze, dar fata îi înăbuși cuvintele cu un sărut discret, pe obraz. Căpitanul rus părăsi hanul bombănind, urmărindu-l pe subofițer. Pe drum, în mintea lui, numele Adelei răsuna într-una, biruindu-i tâmplele cu putere: „Adela, ce se va întâmpla cu tine?”

– Bănuiesc că știi noutățile? se auziră vorbele soldatului în fundal.

– Poftim?

– Știi noutățile? întrebă sec, plictisit de comportamentul de licean al căpitanului. Presupun că nu! Armata rusă a întors armele împotriva românilor și s-a aliat cu Puterile Centrale.

Fața lui Alexander deveni aproape lividă. În sufletul său știa că nu are cum să urmeze ceva bun, iar pulsul îi crescu vertiginos, reușind să îngaime aproape nedeslușit:

– Dar… de ce?

– N-aș putea să-ți spun, asta vom afla…

Între timp, Adela se așeză la masă alături de Rareș. Rămaseră numai ei doi. Rareș o privea atent, abținându-se să nu-i reproșeze nimic. Era pe punctul de a izbucni, de a-l critica pe Alexander, când o lacrimă se prelinse pe obrazul îmbujorat al Adelei. Tristețea fetei îl calmă și îi insuflă un sentiment de compasiune. O strânse în brațe, spunându-i că totul va fi bine, că îl va revedea pe Alexander. După câteva momente, care i se părură lui Rareș interminabile, fata își reveni. Își șterse lacrimile, oftă lung, cu ochii pironiți la fereastră, absentă, și zise:

– Nu știu, bunul meu prieten… Sunt confuză, mă copleșesc ultimele evenimente. Mintea mea refuză să se limpezească, inima nu mă mai ascultă. Nu-mi dau seama dacă ce se întâmplă cu mine e real sau e un vis. Alexander pare a mă însoți peste tot. Desigur, în gândurile mele. Simt pentru el o atracție deosebită. Și totuși… Ceva din adâncul inimii mele mă trage înapoi. Ce să fie oare? Nu-mi pot explica nicicum. Băiatul acesta pare să fie un înger trimis anume pentru mine și pentru familia mea. Ai mei au doar cuvinte de laudă când vine vorba despre el. Mama îl adoră, iar tata îl vede ca pe copilul lui. Cât despre mine, nu mă îndoiesc de iubirea ce mi-o poartă. De atâtea ori mi-a dovedit asta. Iar acum, nu știu cum să-ți spun, simțeam în glasul lui un fior, o emoție, ceva ciudat, cum n-am mai simțit niciodată de când îl cunosc. Nu-mi dau seama ce era cu el. Și acum, a mai apărut și ordinul acesta din senin. Mă îngrijorează starea lui. Aș vrea să știu ce se petrece, aș vrea să știu adevărul. Aș vrea să aflu ce îl frământă și ce s-a întâmplat în tabără.

Rareș o prinse ușor de mână. Îi simțea tremurul nervos. Nu știa ce să facă. Ar fi îmbrățișat-o, dar se temea de reacția fetei. Dacă l-ar fi respins și i-ar fi făcut mai rău? Tulburat de toate acestea, cu gândul la gesturile lui Alexander, se forță să articuleze câteva cuvinte de îmbărbătare:

– Adela, draga mea, liniștește-te măcar o clipă. Eu cred că la unitate e chemat pentru a primi noi ordine. E ofițer, nu? Are anumite responsabilități. Iar Alexander nu e doar un ofițer ca oricare altul… știi că este foarte apreciat și de soldați, dar mai ales de superiori. Cu siguranță, e nevoie de el, iar asta nu trebuie să te îngrijoreze. Și apoi… eu sunt lângă tine. Cere-mi orice și totul se rezolvă. Nu suntem noi cei mai buni prieteni?

– Ba da, dar… Ceva îmi spune că nu e bine ce se întâmplă acum. Nu știu ce…

În tot acest timp, Alexander Rahmanov și subalternul său ajunseseră la comandament. După formalitățile de rigoare, intră la comandantul său, încercând din răsputeri să-și învingă tremurul nervos al glasului și uimirea provocată de veștile proaspete. Comandantul îi explică pe scurt motivul chemării grabnice și faptul că s-a semnat o alianță cu Puterile Centrale. Așadar, se impunea un plan de reorganizare al întregii tabere. Și comandantul continuă, cu un ton grav, să-i expună întreaga situație.

În aceste momente însă, gândurile lui Rahmanov o luară razna. Simți că se prăbușește. Simți că pământul îi fuge de sub picioare. Cum să întoarcă armele împotriva românilor? Dar Adela… să lupte împotriva ei?

Vestea cade ca un trăsnet pe frontul românesc. Forfota pune stăpânire pe toată suflarea: convocări peste convocări, agitație, nedumerire, vorbe răspicate, șoapte, priviri piezișe și prietenii rupte… Prietenii de ieri, inamicii de astăzi…

Într-un colț al infirmeriei, Adela încerca să-și pună în ordine gândurile. Nu reușea! Chipurile dragi ale lui Rareș și Alexander i se perindau succesiv prin fața ochilor. Șuvoaie de lacrimi curgeau pe obrazul palid. Cum va fi viața ei de aici înainte?

Mâine e ziua decisivă. Ostașii români, rămași singuri, vor hotărî soarta gliei străbune. Bătălia va pune față în față vechii prieteni, Rareș și Alexander, despărțiți de istorie, dar uniți de iubire.

Pentru a nu știu câta oară, războiul se purta pe două redute, în inimă și pe câmpul de luptă. Cine va învinge?