Acest cuvânt plutea greoi în tot orașul, ca o negură groasă. RĂZBOI. Adela nu prea înțelegea sensul lui, dar era sigură că nu putea fi ceva bun, mai ales după ce ascultase discuțiile din mașină.

Pornise într-o hoinăreală prin cele mai necunoscute locuri ale orașului. Discuțiile despre venirea războiului erau tot mai dese, iar fata era din ce în ce mai îngrijorată. Acest lucru i se putea citi clar pe față, în ochii ei verzi, sticloși, puțin înlăcrimați. Seara, după ore întregi de umblat, a ajuns, fără să știe cum, acasă. O așteptau toți din familie, puțin furioși, foarte îngrijorați, dar foarte fericiți să o vadă teafără. Mama sa a izbucnit în lacrimi de bucurie, îmbrățișându-și strâns fiica. Dar această atmosferă a fost imediat spulberată de o veste teribilă, adusă de un prieten al domnului Baciu, venit în miez de noapte.

Războiul se apropia cu pași grăbiți. Adela și familia ei trebuiau să se mute în alt oraș, pentru că domnul Baciu participa la ședințele politice, extrem de importante pentru situația țării în preajma „Marelui Război”. Fata a înghețat imediat la auzul acestor cuvinte. Peste numai o zi, urma să părăsească tot ce iubea: casa, școala, pe prietenii ei, pe Toto, pe vecinii extrem de prietenoși… și chiar și pe Rareș. Oh! Rareș! Nu suporta gândul despărțirii de el.

Îndurerată, a fugit repede să îl caute. Trebuia să își ia la revedere. Se apropiaseră atât în ultimul timp, erau prieteni atât de buni, se înțelegeau de minune, se ajutau oricând era nevoie. NU era corect să fie despărțiți, aruncați fiecare în colțuri diferite ale țării.

Mama o opri atunci când o văzu alergând spre ieșire:

– Dacă îl cauți pe prietenul tău, să știi că Diana și Rareș au plecat deja spre casă.

Fata a trecut de cuvintele mamei, ignorându-le. A reușit să îl oprească pe Rareș exact când el și Diana ieșeau pe poartă. Băiatul era nedumerit și îndurerat de această plecare. S-au dus în grădină, pentru a avea o ultimă discuție scurtă. După câteva minute au hotărât. Rareș avea de gând să vină cu Adela. Nu știau încă în ce mod o să procedeze, dar erau siguri amândoi că drumurile lor nu duceau în direcții diferite. Nu puteau accepta să li se fure prietenia. Pur și simplu, NU erau de acord să se întâmple una ca asta.

Ultima lor zi la Pașcani a trecut foarte repede. Adela aproape că nu a avut timp să elaboreze un plan pentru a-l lua și pe Rareș cu ei. Apoi, noaptea, când încă era trează, căutând o soluție, i-a venit o idee. Da, desigur, era extrem de simplu: o să îl ascundă pe Rareș printre bagajele familiei, iar băiatul îi va spune mamei sale că trebuie să ajute familia Baciu la împachetat. Era planul perfect sau, cel puțin, așa îl considera ea.

În ziua plecării, Rareș și-a pregătit un mic pachețel, cu puțină apă și mâncare. Știa că îl așteaptă un drum lung. S-a strecurat în spatele trăsurii familiei Baciu, atent, să nu fie observat. A stat ascuns acolo timp de trei zile, până când, într-un final, au ajuns la București. Atât de departe de Pașcani, atât de departe de casele lor, atât de departe de tot ce cunoșteau, fără să știe ce îi așteaptă în continuare.

Sosirea în București a fost una zguduitoare. Disonanța dintre capitală și Pașcani era uluitoare. Totul părea mai mohorât aici. Orașul în sine avea un farmec melancolic, parcă era înconjurat de o aură ce-l separa de tot restul lumii. Bucureștiul era antiteza a tot ce cunoscuse fata până atunci. Era un „Mic Paris” cu clădiri impunătoare, acromatice, foarte simetric plasate, cu pereți groși, plini parcă de suflete care conturau fațadele, împodobindu-le aidoma ochilor. Uși monumentale păzeau intrările, părând că mimează ba frica, ba durerea, asemenea buzelor strânse ale unui om cu secrete. Casele curgeau pe străzile gri. Drumurile erau luminate de un amalgam, la fel de simetric, de lămpi. Ce era și Bucureștiul acesta? Și lumină, și întuneric, și speranță, și decepție… Ce se ascundea sub zidurile care aminteau de-un loc nespus de îndepărtat? Ce era de fapt războiul?

Adela a fugit spre noua lor casă. Era frumoasă, cu multe camere, cu draperii grele de pluș, covoare pufoase, pereți verzi, cu modele florale. Dar nu avea timp să le admire, trebuia să gândească rapid, să îi găsească lui Rareș un loc potrivit. Adelei i-a venit o altă idee genială: să îl adăpostească pe băiat în pivnița uriașă a casei, o încăpere mare, goală, pentru depozitarea diferitelor obiecte ale familiei și pentru proviziile de alimente. SIGUR nu o să-l găsească nimeni pe Rareș sau, cel puțin, așa credea Adela!

Bineînțeles că tatăl ei l-a găsit după mai puțin de două zile, în timp ce căuta niște cizme vechi. Nervos, l-a luat pe sus și l-a dus în casă, chemându-le pe Adela și pe mama ei:

– Ce înseamnă asta? a țipat extrem de furios. I se înnegura vederea și aștepta arzând răspunsurile.

Nimeni nu îndrăznea să rostească niciun cuvânt. Liniștea îl înfuria și mai tare pe domnul Baciu. Acesta a țipat încă o dată, acum părând și mai nervos:

– De ce este Rareș aici?

– T… t… tată, te rog, nu îl putem da afară! Lasă-l să stea cu noi, te rog… Diana spunea că îi este foarte greu cu toți copiii. M-am gândit că am putea-o ajuta luându-l pe Rareș, iar el, la rândul său, ne-ar putea fi de folos.

Fata se bâlbâia copleșită de emoții. Mii de gânduri îi treceau prin minte. Nu îl putea pierde pe Rareș, nu acum, când au ajuns la București. După o lungă discuție cu mama Adelei, s-a luat o decizie. Au reușit să îl convingă pe domnul Baciu. Băiatul putea sta la ei până vorbeau cu părinții acestuia și găseau o soluție. Adela era în culmea fericirii. Rareș răsuflă ușurat și încercă să îi mulțumească tatălui fetei, dar acesta i-a aruncat o privire cruntă. Încă nu îl plăcea pe băiat. Niciodată nu l-a plăcut. Abia aștepta să scape de grija lui, avea destule pe cap: noua casă, războiul…

Tot restul zilei, Adela i-a prezentat băiatului noua lor casă. Rareș nu a avut cum să o analizeze când au venit. Doar acum vedea cât de frumoasă este. Pereții albi ai holurilor înalte, cu detalii arhitecturale, erau sclipitori și se întindeau pe trei etaje, chiar patru, dacă numărai și podul imens aflat sub acoperișul din cărămizi negre ca cerul nopții. Rareș a fost mereu pasionat de arhitectură și de aranjatul grădinilor. Casa îl impresiona peste măsură. Grădina uriașă i se părea și mai fascinantă. Mai ales datorită faptului că nu era încă aranjată. Deja se vedea plantând rânduri de trandafiri înmiresmați. Cu siguranță, nu exista ceva mai frumos decât această casă. Poate doar… zâmbetul Adelei.

Trecuseră zile întregi de când domnul Baciu a decis ca Rareș să stea la ei până va lua o hotărâre alături de părinții lui. Adela încerca să petreacă cât mai mult timp cu el, să se bucure cât mai mult de clipele pe care le mai aveau înaintea plecării definitive a lui Rareș. Știau că acea zi urma să vină în curând. Încercau totuși să nu se gândească prea mult la ea. Profita de acest timp pentru a-i povesti lui Rareș ce a mai citit sau îi cânta la pian. Băiatul o urmărea fascinat.

Într-o seară, doamna și domnul Baciu îi așteptară în salon, pentru a avea o discuție cu ei. Adela și Rareș intrară în casă extrem de zgomotos. Erau uzi leoarcă de la ploaia care îi prinsese pe-afară. Râdeau încontinuu, dar s-au oprit brusc când au simțit atmosfera atât de sobră. Domnul Baciu, dregându-și puțin vocea, spuse:

– Am vorbit cu familia Dumitrescu. Au fost foarte surprinși să afle că fiul lor este aici. Nu-l credeau în stare de așa ceva. Nici eu nu te credeam pe tine în stare de așa ceva. În orice caz, împreună am hotărât că cel mai bine e…

Cuvintele domnului Baciu au fost întrerupte de respirația grea și din ce în ce mai zgomotoasă a Adelei. Putea deja să vadă lacrimi formându-se la colțul ochilor fetei, dar continuă:

– Cel mai bine e ca Rareș să se întoarcă la familia lui. Vor veni după el peste o săptămână.

La auzul acestor cuvinte, Adela abia își mai controlă lacrimile. Fugi în cameră, se aruncă în patul ei, își vârî capul în pernă și plânse în neștire până adormi. Adela nu putea suporta faptul că nu mai putea sta cu Rareș decât o săptămână. El era singurul ei prieten de aici, din București. Își dădu însă seama că nu putea face nimic în legătură cu plecarea acestuia. A decis astfel că trebuie să stea cu el cât timp se mai poate.

Timpul trecea, iar ziua plecării lui Rareș era tot mai aproape. Se înțelegeau așa de bine, încât Adela s-a gândit că poate va reuși să își convingă părinții să-l lase pe Rareș să mai vină la ei în vizită. Se temea însă de supărarea familiei Dumitrescu.

Deși fericirea le era umbrită de apropierea plecării, în ultimele zile, s-au simțit și mai legați. În dimineața celei de-a treia zi, părinții lui Rareș au venit, supărați de fapta acestuia, și au discutat cu el, certându-l. Adela le-a propus tuturor ideea de a-l mai lăsa să treacă pe la ei.

– Mami, tati, vă rog!

– Bine… îl primim la noi, dacă și familia lui Rareș nu are nicio problemă cu asta, spuse mama fetei.

Adela a sărit în sus de fericire, dar și-a dat repede seama că mai exista un obstacol, decizia familiei lui Rareș.

– Vom vedea, a spus tatăl băiatului, cu un zâmbet forțat.

În zilele următoare, Adela a așteptat decizia lor. „Pot veni în orice secundă!”, își tot zicea. Peste trei zile, familia lor a venit.

– Am luat hotărârea ca…

Adela aproape nu mai reușea să se stăpânească.

– Îl vom lăsa pe Rareș să vină la voi, dar nu foarte des.

La auzul acestor cuvinte, Adela a sărit în sus de fericire, îmbrățișându-l strâns pe Rareș. Adela era foarte entuziasmată, însă tatăl ei nu era cel mai bucuros. Domnul Baciu nu avea încotro, altfel, Adela iar ar fi făcut ceva, cum ar fi să fugă de acasă sau cine mai știe ce.   Soții Dumitrescu își luară rămas-bun și au plecat rușinați de fapta lui Rareș, cu o zi înainte. Adela îl îmbrățișă strâns pe Rareș, cu speranța revederii cât mai apropiate.

În seara acelei zile, noua angajată a familiei, Elena, a pregătit o masă festivă pentru cină. Adela coborâse mai repede. Observă patru farfurii în plus la masă. Nelămurirea fetei atrase, normal, și întrebarea urmată de răspunsul așteptat:

– Domnișoară Adela, în această seară, vom avea musafiri.

După un timp, coborâră domnul și doamna Baciu, mai sobri decât de obicei. La ușă se auzi soneria. Doamna Elena le deschise ușa musafirilor. Erau patru domni înalți, care păreau impunători, iar pe fețele acestora se citea îngrijorare și seriozitate. Adela observă că unul dintre ei, deși mai tânăr, pășește destul de nesigur… Odată așezați la masă, au început să vorbească cu domnul Baciu despre război. A fost o discuție lungă, pe care Adela nu o asculta deloc. Ea era cu gândul la Rareș.

Deodată, afirmația unuia dintre domni i-a atras atenția fetei. Peste trei zile, toți bărbații între vârstele 18 și 40 de ani vor fi chemați. Atunci, Adela încremeni. Asta însemna că Rareș va pleca la RĂZBOI. Era imposibil! Nu o să-l mai poată vedea. Dacă nu o să se mai întoarcă?

Toate aceste gânduri o făceau pe Adela să nu mai gândească limpede. Trebuia să vorbească urgent cu el, dar, cum nu știa nimic despre acesta, nu avea ce să facă. Un singur gând tulburător persista în mintea fetei. Adela nu își putea scoate din minte imaginea lui Rareș îmbrăcat în haine militărești. Nu, asta nu putea fi adevărat… Nu pentru ei doi!

Și totuși cei patru domni nu păreau să fie dezinformați, tatăl ei fiind de părere că tinerii trebuiau recrutați cât mai curând. Bărbații vor pleca… strigătele lor, încurajările nespuse de pe fețe și buze aveau să dispară odată cu ei. Iar Rareș nu putea, nu avea nicio șansă să fie scutit. Dragostea lor nu oprea războiul, pentru că acesta nu ținea cont de sufletele lor. Adela nu mai rezista înconjurată de teama din vorbele adulților și de dorul ce-i chinuia inima.

Se ridică într-o clipă și fugi în camera sa. Auzi pașii mamei ei cum o urmară pe hol, apoi, pe trepte, însă fata zăvorî ușa și se trânti în pat. Gândurile îi zdruncinau liniștea, capul îi vâjâia de cauza miilor de posibilități și de scenarii care îi încărcau mintea. Apoi, dintr-odată, se făcu liniște.

Parcă timpul stătu în loc pentru o clipă. Adela auzi în mijlocul liniștii mișcările acelor de ceasornic… „Tic-tac!”. Inima preluase bătăile mecanismului din perete, iar tăcerea neașteptată umplea casa. Vântul părea că se oprește dincolo de sticla ferestrelor, fără a-i fi permis să întrerupă nemișcarea. Liniștea aceasta era cea de dinainte de război. O liniște care nu prevestea nici belșugul holdelor semănate, nici ivirea florilor desprinse din bobocii atârnați pe ramurile cireșilor. O clipă mai târziu, totul se schimbă la loc. Vântul deschise brutal ferestrele, mânat de o forță necunoscută, și fata se ridică speriată. Perdelele fluturară haotic în jurul Adelei, învăluind-o parcă într-o rochie țesută în stropi de sânge. Pletele fetei îi brăzdară obrajii și fruntea, dar Adela nu-și îndepărtă privirea dinspre orizontul arzând. Amurgul se întindea peste oraș. Nimic nu mai era pentru Adela o sursă de liniște. Ce lipsea? Vocile severe răzbătură până la urechile fetei care recunoscu glasul tatălui.

– Stimați domni, nu se știe încă momentul recrutării. Trebuie să fim pregătiți!

– Răspunsul va fi adus odată cu sosirea căruțașului, domnule! spuse o altă voce.

Un tropot de copite, într-un ritm alert, răzbătu în vântul de seară. O trăsură în jurul căreia se învolbura praful ca o aură de mister negru se apropia de reședința familiei Dumitrescu. Trăsura opri… căruțașul coborî și îi înmână politicos un plic unuia dintre musafirii neașteptați din acea seară neprețuită.

– A sosit. Vom afla răspunsul chiar acum, rosti o voce gravă.

Hârtia îngălbenită și scăldată în praf fu despăturită de mâinile bătătorite ale domnului căruia vântul îi răsfira șuvițele albite ale părului pe fruntea brăzdată de riduri. Cinci suflete, laolaltă cu cel al căruțașului călător și pribeag pe drumuri și al fetei care deja își lua zborul din pieptul ei au încetat să mai spere odată cu rostirea sentinței pecetluite de comandant:

„Ordinul de recrutare a fost aprobat încă din această dimineață. Este mare nevoie de noi soldați pe front și în rândurile călăreților. Trimiteți tinerii voștri cât mai repede posibil, altfel vom fi nevoiți să ne predăm… Trupele germane avansează considerabil!”, citi seniorul cu o voce care nu trăda vreo emoție.

Șase inimi au fremătat, însă cea de-a șaptea a renunțat la luptă pentru că sângera. Nu, Adela nu a mai fost capabilă să își ascundă prezența, pentru că un țipăt scurt i-a părăsit buzele. Corpul ei micuț a îngenuncheat în valurile rochiei, iar capul i s-a scufundat în întregime între palmele umede și fierbinți.

– Nu! a strigat ea. Nu o sa-l las pe Rareș să plece! Nu așa! plânse ea cu amar.

Se ridică de la pământ cu adrenalina pulsându-i în vene. Sângele îi clocotea la fiecare contact cu aerul, pielea i se încrețea pe brațe a nesiguranță, iar fața își pierdea considerabil din roșeața obișnuită. Buzele îi străluceau în lacrimi sărate, iar genunchii i se înmuiau. Își dorea doar să ajungă unde trebuie, doar să găsească adresa lui Rareș, pe care tatăl ei o ascunse de ea.

Coborî tăcută scările. Corpul îi atârna palid, picioarele i se mișcau mecanic pe podeaua rece, lăcuită, și mintea îi țesea orbește numai nonsensuri: mii de gânduri și totuși niciunul; toate parcă au blocat-o pe Adela într-o buclă a timpului, de unde continua să nu creadă ce a auzit, negând realitatea în toată teroarea ei, chiar dacă o vedea și o auzea clar, chiar dacă o putea pătrunde prin orice fibră. Acel ceva avea un singur nume, era ceva pentru care credea că ar fi capabilă să întoarcă lumea, să oprească războiul, să împace dușmanii și poate chiar să-i pedepsească pe nemți pentru obsesia bolnavă de putere care i-a adus poporul să se zbată în mijlocul războiului. Și acel ceva era dragostea pentru Rareș. Pentru el, era hotărâtă să lupte cu moartea însăși. Rareș nu merita să își piardă viața pe un teritoriu străin sau să își piardă sufletul, părăsit și singur. Adela știa că el avea nevoie de ea!

Cu degetele subțiri și mâna tremurândă, Adela șterse pelicula de praf adunat pe copertele cărților din biroul tatălui ei de la parter. Acesta era cel mai bun loc pentru a pierde urma unor răvașe de hârtie, care nu trebuiau găsite și citite. Dar acel răvaș împăturit îi aparținea, iar gândul că ar putea fi între oricare două volume din imensa încăpere nici nu o înspăimânta, nici nu o oprea. Dimpotrivă, timpul era prețios, deci nu trebuia pierdut.

Când, în sfârșit, ochii îi obosiră de atâta citit și căutat vreo urmă a unui colțișor alb de hârtie în marea de întuneric, vârfurile degetelor îi trecură peste o muchie ascuțită, care aproape că îi despică pielea fină a mâinii. Cu greutate, dar fără a renunța măcar o clipă, reuși să tragă afară un volum legat în piele, fără nicio inscripție. Dezamăgită, întinse mâna pentru a-l așeza la loc, dar aceasta, parcă prinzând viață, alunecă din palma ei. Cartea căzu la pământ, deschizându-se.

Când Adela privi în jos, între cele două file, era prinsă o foicică împachetată, care aproape că nu se mai deosebea de foile îngălbenite ale volumului. Luă răvașul și, scuturându-l cu grijă, îl deschise, recunoscând imediat scrisul grăbit și înclinat al lui Rareș:

 

Draga mea Adela,

 

Știu că la un moment dat vei citi această scrisoare de rămas-bun. Chiar dacă vei fi tristă, nu uita că o să mă întorc. Tatăl tău nu ți-a spus adevărul în întregime. Nu îl judec, deoarece vrea să te protejeze și nici eu nu intenționez să te rănesc vreodată. Nemții sunt mai aproape decât ar fi crezut oricine, iar tu și familia ta nu mai sunteți pe deplin în siguranță în București. Eu am fost chemat să înlocuiesc unul dintre soldații dispăruți. E nevoie acolo de mine și știu că mă vei susține! Te rog, nu te teme! Te sfătuiesc să plecați. Sunteți în pericol.

 

Al tău,

Rareș

 

Temătoare, cu capul și cu pieptul tremurând de emoție, fata începu să facă pași în spate, spre ușa camerei, îngrozită de adevărul care începea să prindă contur ca un puzzle, în urma celor auzite și văzute. Se lipi, tremurând, cu spatele de lemnul ușii. Pipăind șovăitoare după clanță, apăsă lipsită de vlagă, iar ușa se deschise în spatele ei ca un hău. Incapabilă să se mai țină pe picioare, încercă să se agațe de mâner, însă căzu.  

– Sunteți bine? se auzi o voce timidă.

Puțin amețită, Adela își ridică privirea care căzu asupra unei siluete în obscuritate.

– Da… cred că da. Cine sunteți?

Silueta păși greoi spre ea. Aceasta era a unui bărbat care se folosea de o cârjă. Odată ajunsă în lumină, fata îl observă pe tânărul înalt și firav care venise la masă cu cei trei bărbați. Corpul său părea așa de obosit, ca și cum tot ce e malefic pe lume ar fi trecut prin el. Abia acum observă că era îmbrăcat mai mult decât decent, dar nu ca un nobil, poate asemenea unui intelectual ce nu se preocupa de aspectul său fizic, ci se concentra asupra misterelor lumii. Arăta… asemenea Bucureștiului, gândi fata. Ținuta lui era formată dintr-o cămașă acoperită de un veston crem murdar, asortat cu niște pantaloni mov-deschis, de stofă. Fața nu i se vedea.

– Sunt Eric, fiul domnului Conea.

Adela se ridică singură, incitată de persoana care îi stătea în față. Îi făcu un semn, parcă indicându-i că are permisiunea să se apropie, dar acesta nu făcu nicio mișcare. Fata așteptă fără rezultat.

– Îmi era teamă să nu fiu nepoliticoasă, dar, domnule Eric, îmi pare că dumneavoastră sunteți fără maniere.

– Îmi pare rău!

– Să vă pară! Doi oameni respectabili nu pot purta o conversație atunci când nu își văd fața!

– Îmi pare rău…

Adela, frustrată peste măsură, încercă să iasă din încăpere, însă se împiedică de bastonul lui Eric și căzu extrem de zgomotos.

– Sunteți bine? întrebă din nou Eric, fără a face vreo mișcare pentru a o ajuta.

Furioasă, Adela se ridică și plecă cu pași apăsați.

– Îmi pare rău…

Fetei i se păru că aude ceva, însă hotărî să ignore orice ar fi zgomotul acela și urcă la ea în cameră.

– Vino la masă! Nu ne permitem impoliteți în aceste momente!

La insistențele mamei sale, Adela li se alătură tatălui său și prietenilor acestuia la cină, din nou. Domnișoara își făcu apariția în cadrul ușii înalte, albe. Salută politicos, iar tatăl său se ridică și o luă de mână:

– Stimați domni, am omis să v-o prezint pe Adela, fiica mea, în prima parte a întâlnirii!

Privirile musafirilor o examinară pe Adela, în timp ce ea își relua locul lângă mama ei, în fața tânărului întâlnit mai devreme în hol. Privindu-l, observă lipsa de expresie a ochilor care păreau să se uite în gol. Abia acum realiză că tânărul este orb și îi păru rău că a fost atât de răutăcioasă cu el. Căută să se revanșeze față de el în restul serii și abordă subiecte de conversație, astfel încât, la un moment dat, ieșiră în vestibul, pe canapele, pentru a discuta nestingheriți, spre mulțumirea domnului Conea, care îl vedea pe Eric destul de izolat și de asocial. Astfel, află că băiatul, în ciuda handicapului, era pasionat de pian. Aveau deci pasiuni comune și au cântat chiar împreună o bucată din Chopin, spre încântarea auditoriului care i-a aplaudat.

Eric îi dezvălui fetei că nu este posibil să plece pe front, deși și-ar fi dorit. Adela se gândea în acele clipe dacă nu ar fi fost un avantaj ca Rareș să fi fost orb… L-ar fi putut păstra lângă ea. Băiatul avusese dreptate în biletul pe care îl scrisese în grabă. Bucureștiul era un loc nesigur și putea fi oricând bombardat de nemți. Se zvonea chiar că, din cauza acestui pericol, capitala urma să se mute la Iași. Fata realiză astfel că cina festivă fusese organizată deoarece vor pleca în curând.

Când musafirii plecară, destul de târziu, în noapte, înainte de a se pregăti de culcare, domnul Baciu îi mulțumi Adelei pentru impresia pe care a făcut-o, prin comportamentul ei, și îi dezvălui că vor pleca peste două zile la Iași. Deci era cât se poate de real…

A doua zi, doamna Baciu, Adela și Elena împachetară toată ziua și pregătiră plecarea. Fata, aflată în camera ei din București pentru ultima oară, își puse deoparte câteva rochii, într-o valiză de piele brodată cu inițialele sale, precum și cele necesare pentru drum. Aflase de la Eric ceva interesant. Regina Maria înființase Crucea Roșie, prin intermediul căreia, puteau fi recrutate femei-infirmiere pentru front. Acestea erau mai ales călugărițele din mănăstirile României. Ar fi făcut orice să fie aproape de Rareș și iată că i se oferea o bună ocazie. Își amintea că, vara trecută, împreună cu bunica ei și cu Diana, mama lui Rareș, fuseseră la mănăstire la sora Dianei. Cu siguranță că maica Marina, așa cum o chema pe sora acesteia, o va recunoaște și o va ajuta să ajungă aproape de Rareș. Adela își ticluia tăcută planul plecării.

Spre seară, căruțașul misterios, care adusese vestea concentrării pentru front, veni cu trăsura pregătită pentru lungul drum, împreună cu domnul Baciu. Plecară după ce au încărcat în grabă bagajele. Trăsura se îndepărtă la fel de repede cum a ajuns, conturată în mijlocul razelor după-amiezii asemenea unui car de foc…