Micul mare erou – Capitolul 11

Micul mare erou – Capitolul 10
noiembrie 14, 2018
Micul mare erou – Capitolul 12
noiembrie 16, 2018

Micul mare erou – Capitolul 11

Era vis! Era un vis urât, cu siguranță! Nu era posibil ca acea zi tristă, acea zi pe care nici nu dorește să și-o mai amintească, să se repete!

Adela, negăsind drumul spre casă, a fost obligată să își petreacă noaptea pe o alee întunecoasă. Toto s-a cuibărit lângă ea și a adormit.

Rareș, obosit după o zi istovitoare, merge să vorbească cu Adela, dar nu o găsește. Speriat, se îndreaptă către părinții acesteia, pentru a-i anunța dispariția ei. Aceștia hotărăsc ca fiecare dintre ei să meargă să o caute într-o zonă a orașului. Rareș s-a dus la periferie… nici nu știa unde să mai caute. Și, când era pe cale să se dea bătut, a găsit-o dormind înfrigurată pe o bancă rece. Era ea? Era ea!!! Bucuros că a regăsit-o, s-a dus încet lângă fată, a trezit-o și aceasta, fiind încă adormită, dar fericită că l-a văzut, s-a ridicat, iar apoi s-au îndreptat împreună spre casă. Cu Toto alături, desigur!

Acasă, părinții fetei, care au ajuns mai devreme, îngrijorați, au alergat în întâmpinarea copiilor și au îmbrățișat-o strâns, apoi au rugat-o să se culce. Copila nu s-a împotrivit… era oricum mult prea obosită și prinsă între vise. Domnul și doamna Baciu i-au mulțumit lui Rareș, bărbatul căutând să își scuze comportamentul neadecvat pe care l-a avut de-a lungul timpului. Rareș, fericit și liniștit că și-a găsit prietena, nu era atent la vorbele domnului Baciu. Voia să ajungă acasă, să le povestească și alor lui toate evenimentele de peste zi, să doarmă, să se întâlnească cu Adela. Reținuse că domnul Baciu nu mai avea nimic împotrivă.

A doua zi, Adela s-a trezit odihnită, bucuroasă că este acasă, în siguranță. S-a îmbrăcat repede și a coborât – mai mult a alergat – la micul dejun. Părinții fetei, supărați, dar împăcați că e cu ei, au certat-o domol și i-au cerut să le povestească ce s-a întâmplat, prin ce a trecut. Copila a relatat, cu multă precizie, întreaga poveste. Părinții au răsuflat ușurați. Preț de o secundă. Totuși…

– Papa, poți să îmi spui ce înseamnă cuvântul „război”?

– Adela! Război? De ce mă întrebi? i-a răspuns domnul Baciu profund mirat.

– Când m-am dus după Toto pe acel bulevard, am auzit de nenumărate ori acest cuvânt și, mai ales, când tu discutai politică cu prietenii tăi și… m-am gândit că trebuie să fie ceva serios. Sau grav. Sau important.

– Ei bine, războiul este o luptă între două tabere, cu scopul de a câștiga ceva: teritorii, supremație, pentru realizarea unor interese economice și politice.

Asta își amintea acum Adela. Și masa delicioasă pregătită de Diana, și plimbarea… întâlnirea cu Rareș, salvatorul ei. L-a îmbrățișat, i-a mulțumit din tot sufletul pentru că a adus-o înapoi acasă. Și-a cerut scuze pentru tot ceea ce îi greșise, pentru că a fost arțăgoasă. Băiatul i-a acceptat scuzele fără a se gândi prea mult și i-a cerut să îl însoțească până la locul lor secret. Drumul, avându-l alături și pe Toto, i-a adus în minte cuvântul „război”. Sfioasă, cu rețineri, a îndrăznit să-l întrebe pe Rareș. Ezita să îi zică, dar găsea că nu e nimic rău dacă îi va spune ce auzise de la ai lui.

– Tata mi-a zis că războiul este o luptă cu mari interese…

– Papa mi-a zis exact același lucru, continuă fata.

– Dar mi-a mai zis și că, în război, o mulțime de oameni mor pentru a proteja ceea ce cred că e corect. Cu alte cuvinte, trebuie să luptăm pentru ceea ce deținem, pentru ceea ce iubim.

Rareș i-a mărturisit și faptul că România era, deocamdată, o țară neutră în războiul dintre cele două părți: Antanta și Puterile Centrale. România nu știa cărei părți să i se alăture. Rareș îi mai spuse că, în caz de război, dorea să devină soldat și să-și apere țara. Adela a apreciat gestul lui de curaj. Pentru că da, trebuia să ai mult curaj să te duci la război…

După o perioadă de liniște și aparentă pace, România a intrat în război de partea Antantei. Copiii au fost trimiși în Moldova. Familia Baciu și familia Dumitrescu se pregăteau îndurerați de despărțirea de copiii lor. Pe data de 23 de aprilie, Adela, Rareș și frații acestuia își luau rămas-bun de la cei dragi sufletului.

– Rareș! Rareș, ești cel în care mă încred, cel pe care îl rog din suflet să aibă grijă de fiica mea. Să ai grijă de tine, de frații tăi, dar… și de Adela! Vă iubim nespus de mult! Nu e drept ceea ce se întâmplă, dar, cu multă credință, totul se va termina repede.

În trăsură, cu ochii înlăcrimați, au făcut drumul spre gară, fără ca cineva să mai scoată un cuvânt. Rareș își spunea că e nevoie să aibă credință, că trebuie să îi protejeze pe ai lui, pe Adela. Privea abătut cum lăsa în urmă locuri atât de dragi, simțea că într-o zi va reveni. Era jurământul pe care și-l făcea sieși.

În gară… multă lume. Cunoscuți, necunoscuți, forfotă, șuierul trenurilor… trenul care înainta spre ei și avea să îi înghită, să îi despartă, să îi ia de lângă părinți, să îi ducă cine știe unde și cine știe pentru cât timp. Și, nu, niciunul nu își dorea acest lucru! După ce și-au găsit locurile, Adela și Rareș, pentru a trece mai repede timpul, pentru a uita puțin de tristețea ce pusese stăpânire pe sufletele lor, au vorbit despre alegerea României de a se alătura Antantei. Au dat glas grijilor și speranțelor pe care le aveau, sperau să se termine repede războiul… privind pe fereastra care anula în viteză ceea ce abia reușea să se contureze.

La ultima stație, au coborât din tren ținându-se de mână. Au fost conduși cu toții într-o clădire mare… primăria. Din păcate, în marea aceea de suflete era imposibil să rămână împreună. Au fost preluați de diverse familii și aveau sentimentul că nu se vor mai întâlni.

Adela a fost luată de o femeie tânără, cu trup subțire, cu o expresie a feței prietenoasă, iar Rareș, de o familie cu alți doi copii, dar oameni calzi și primitori. Frații și surorile lui au fost adăpostiți la alte familii iubitoare, fără posibilități materiale însă. Aveau strictul necesar și erau feriți de sabia rece a războiului! Doamna Bucur – gazda Adelei – locuia într-o casă mare, cu ferestre ce parcă ajungeau la cer și cu o ușă din scoarță de alun, la intrare. Pe rând, copila a intrat în încăperile curate, aranjate simplu, dar cu mult gust. Au luat cina, ar fi stat să îi povestească femeii despre familia ei, dar era atât de obosită, atât de tristă, fiind fără părinți. Se simțea orfană. Voia să doarmă, să viseze, să schimbe povestea. Avea o cameră drăguță, frumos decorată, cu mobilă frumoasă și un pat confortabil.

Familia ce l-a cazat pe Rareș locuia într-o căsuță micuță, dar simpatică și foarte luminoasă. Mama i-a arătat casa și grădina, apoi s-au pus la masă. Cei doi copii ai familiei erau încântați de noul musafir și s-au acomodat repede cu el. După cină, cei doi, entuziasmați, l-au chemat pe Rareș la joacă, acesta nefiind prea obosit. După o oră, toți trei au făcut o baie caldă, s-au îmbrăcat în haine curate și s-au pus la somn, băiatul fiind cu gândul la frații și prietena lui, Adela. Ceilalți locuitori, cei care i-au luat pe frații Dumitrescu, erau cu venituri modeste, neavând cine știe ce bogății.

A doua zi, Adela s-a trezit veselă, s-a îmbrăcat și s-a dus repede la micul dejun, fiindu-i tare foame. În timpul mesei, s-a cunoscut mai bine cu noile ei gazde, aflând mai multe lucruri despre ei și despre împrejurimi. S-a familiarizat mai mult cu noul mediu. După terminarea mesei, Adela s-a dus în bibliotecă, și-a luat o carte care i s-a părut destul de interesantă și s-a dus în grădină, la umbra unui copac. Își amintea de casă și de Toto, de care îi era tare dor. După câteva minute de liniște, în care fata a intrat în povestea descrisă, s-a hotărât să se plimbe prin împrejurimi. Și-a luat cartea cu ea, i-a anunțat pe domnii Bucur de plecarea sa și a pornit, încet, unde a văzut cu ochii. După ce a trecut de un colț, l-a văzut pe prietenul ei drag, Rareș, care fluiera binedispus. Adela i-a sărit în brațe, bucurându-se până în adâncul sufletului la vederea lui. La un moment dat, au apărut și frații băiatului, fericiți de asemenea, de revedere. Au mers cu toții, împreună, într-o plimbare lungă, lungă. După ce au parcurs ceva drum în derută, au ajuns pe un câmp înverzit, cu flori multicolore și fluturași zburând vioi prin văzduh. După ce au alergat minute în șir, s-au așezat pe iarba moale ca de mătase și au început să spună glume și să râdă, uitând pentru moment de toate necazurile care au fost, sunt și care ar putea fi de acum încolo. Petrecând trei ore de râsete și veselie, s-au gândit să pornească înapoi spre casă. Drumul nu le-a dat prea multe bătăi de cap, luându-și, la venire, câteva repere care să îi ghideze pe calea corectă. După-amiază, au ajuns acasă. Cu greu s-au despărțit unul de celălalt, deoarece, în aceste momente de cumpănă, ei erau ce aveau mai de preț. Fiecare a ajuns la locuința temporară, melancolic, amintindu-și de casă și de familie. Seara a continuat frumos pentru toată lumea, cei șase copii fiind lăsați să facă ce doresc. Le era dor de casă, dar nu aveau de ales, așa că se bucurau de ce aveau. Desigur, aveau și de făcut treabă în gospodărie, de ajutat la diferite treburi, dar nu îi deranja, pentru ei, fiind important să fie unii lângă alții.

După o perioadă lungă de timp, Adela a primit o scrisoare cu vești despre război și despre familia sa. Războiul era în toi, românii descurcându-se cu greu în fața inamicului. Mai era nevoie de soldați. Cât despre familia ei, aceasta era bine, sănătoasă, dar îndurerată și posomorâtă… ,,Nu aveai cum să fii altfel în astfel de momente: copiii ți-au fost luați, iar țara îți este sub asediu.”

Și Rareș a primit aceleași vești ca Adela, bucurându-se că măcar familia îi era bine. Când Rareș a auzit că este nevoie cu orice preț de soldați de toate vârstele, a fost tulburat și, în același timp, fericit. Țara avea nevoie ca armata să fie mai mare, așadar, nimeni nu avea nimic împotrivă să participe și cei tineri.

Peste două zile, Rareș și alți băieți din zonă se îndreptau spre tren, pentru a merge la un scurt antrenament și, apoi, pe front, să își apere țara. Despărțirea dintre băiat și Adela a fost dureroasă, dar nu aveau ce face. La plecare, în ultimele momente, fata i-a spus:

– Rareș, am încredere în tine și să știi că am nevoie să îmi fii alături mereu! Mult noroc! Ne vedem cât de curând!

Fără a mai scoate vreun cuvânt, după o îmbrățișare lungă, Rareș a plecat, lăsând-o pe Adela tristă, cu ochii în lacrimi.

De atunci, Adela nu mai era la fel. Stătea singură ore în șir, citea foarte mult și nu mai schița aproape niciun zâmbet. Îi era frică că Rareș nu va supraviețui și, astfel, îl va pierde definitiv. Se mai întâlnea cu surorile și frații acestuia. Discutau ore-n șir și se susțineau unii pe alții, deoarece nu erau vești prea bune de pe front.

După mai bine de o lună, Adela primește o scrisoare în care i se spune că o parte dintre tinerii aflați în război vor fi trimiși înapoi la familiile lor… Fata nu mai putea să își încapă în piele de fericire. Se ruga ca și Rareș să fie printre cei trimiși acasă, deoarece nu toți aveau acest noroc. Armata română era într-o stare mai bună. Peste o săptămână, Adela merse la primărie, împreună cu familia la care a locuit Rareș. Când fata l-a văzut în fața ochilor teafăr, doar cu câteva semne, a început să plângă, strângându-l în brațe secunde bune. Și frații lui au fost la fel de fericiți văzându-l bine, în viață.

Zilele treceau încet, încet, însă Adela era neschimbată. Părea că timpul nu făcuse nici măcar un pas. Ea era tot înăltuță și slăbuță, cu ochii verzi și părul ondulat. Și Rareș… Știa! Totul revenise la normal. Nu avea cum să i se pară. Se întâlneau în fiecare zi, după ce Adela termina lecțiile, iar fericirea se citea pe chipul lor. Nu, nu era nimic trucat! Obișnuiau să vorbească, să alerge prin livadă… Știau multe unul despre celălalt, dar acum descoperiseră că amândoi vor, cu orice preț, să-i apere pe oameni, să îi protejeze pe cei neajutorați, să facă sacrificii în numele iubirii pentru aproape. Și, așa cum făcea de cele mai multe ori, închidea ochii și se trezea în locuri atât de dragi.

Era din nou în curtea casei ei, draga ei casă, pe care nu o văzuse de atâta timp… Roua dimineții strălucea în lumina soarelui, iarba și frunzele copacilor dansau purtate de adierea răcoroasă a zilei. Adela se așezase lângă un copac. I se păru că îl aude pe tatăl ei discutând cu unul dintre prietenii săi, Ioan, un bărbat înalt, cu părul castaniu și ochii căprui. Era foarte serios și rar îl vedeai zâmbind. Vorbeau despre un subiect care i-a atras atenția Adelei, și anume: RĂZBOIUL. Nu, nu acest cuvânt! Fata fugise în casă. Voia să cânte la pian. Muzica mereu o ajuta să uite de toate grijile, de gândurile rele. Seara venise foarte repede! Ieșise în balcon pentru a admira apusul. Era minunat! Un amestec de culori picta cerul în nuanțe de roșu, galben, portocaliu. Luminițe multe erau așezate frumos pe cer. Adela era impresionată, avea lacrimi în ochi. Brusc, fără ca măcar să poată să-și șteargă lacrimile, ceva i-a atras atenția… Jos era Rareș, cumva preocupat de multe gânduri. Rareș cel de acum… trebuia să ajungă la el.

– Îți este gândul la război? Ți-e frică de ceva? îl întrebă fata când ajunse lângă el.

– Puțin, răspunse Rareș.

Îngrijorată, Adela l-a întrebat pe băiat:

– Ce nu te lasă să dormi?

– Sunt îngrijorat pentru perioada care urmează. Îmi doresc ca familiile noastre să fie în siguranță, iar noi să avem un viitor frumos.

– La ce te referi, dragă Rareș?

– Nu aș vrea să pun povara gândurilor mele pe umerii tăi plăpânzi, de aceea, te rog să te duci la culcare, căci noaptea poți ieși din starea aceasta de neputință.

Fata îl privea nedumerită, știa că nu e totul în regulă, dar șopti:

– Noapte bună, Rareș!

Adela adormi într-un târziu, dar tot abătută, tot cu gândul la starea prietenului ei, la spusele acestuia, care acum i se păreau fără noimă. În liniștea deplină a nopții, pe tavanul din camera Adelei, au început să apară imagini cu câmpuri goale și arse, pe care privirea ei nu regăsea nicio floare. Nu era nimeni în jur, dar se auzeau țipete, plânsete de copil, de adult, acoperite cumva de strigăte, din care fata nu putea desluși niciun cuvânt. Deodată, se trezi așezată pe scaunul din fața pianului ei. Frica pusese stăpânire pe ea! A încercat să facă ceea ce făcea de fiecare dată când îi era frică, dar degetele nu o ascultau, clapele pianului refuzau să scoată vreun sunet.

– Adela! Adela! Adela!

Fata deschise ochii mari și o văzu pe doamna Bucur lângă ea.

– Ce ai visat, draga mea? Te-am auzit țipând și m-am speriat.

Adela alesese să se cuibărească în brațele femeii delicate, fără a-i spune nimic. Doamna Bucur nu a insistat să afle cauza. A sărutat-o pe frunte. A așezat-o înapoi pe perna ei moale și a zis o rugăciune în gând.

Orele au trecut, visul nu a mai revenit, dar fetei îi era frică să deschidă ochii. Senzația că se află pe acel câmp nu o părăsise. Nu își dorea să afle de unde vine lumina aceea ciudată. Soarele, un alt vis ciudat… poate fi orice. Nu, nu voia să afle! Bine nu avea cum să fie… O știa! Niciodată simțurile nu au înșelat-o! Nici nu știa cât timp a mai petrecut refuzând să deschidă ochii… Acum era la micul dejun, iar senzația era și ea acolo. Rareș trecu prin dreptul ferestrei. Adela luă în grabă două bucăți de pâine și ieși, oprindu-se în fața băiatului.

– Am avut un vis ciudat…

Privirea lui Rareș era însă fixată undeva între trunchiurile copacilor. Când îi urmări privirea, Adela observă silueta unei fete care era îmbrăcată sărăcăcios. Rareș era deja lângă copaci:

– Ana! Tu ești? Ana, tu…

– Rareș? Nu pot să cred! Rareș! Ce cauți aici?

Cu siguranță, cei doi se cunoșteau de multă vreme și nu se văzuseră de o veșnicie, gândi Adela. Cei doi se îmbrățișau, iar fețele lor radiau de fericire, de recunoștință. Vorbeau despre atât de multe lucruri, necunoscute ei, încât nu știa cum să reacționeze.

– Ana, vino să o cunoști pe Adela, prietena mea! Este un suflet mare și bun! Îți va plăcea!

Rareș o luă pe Ana de mână și făcu primul pas către locul unde știa că o lăsase pe Adela, dar aceasta dispăruse…

Alerga dezorientată, cu lacrimi în ochi, nu știa nici de ce plânge, nu știa nici de când aleargă. Sau… ce se întâmplase? Se opri. Își dădu seama că nu știa unde se află, pentru că nu știa drumul spre casă. Și, pentru că afară se însera, pe Adela o cuprinse groaza. Fata a încercat să găsească drumul din răsputeri, speriată, dorind să ajungă acasă ferită de pericole, dar încercarea ei a fost în zadar.

În același timp, Rareș, care nu înțelegea ce s-a petrecut, cum a fost posibil să dispară Adela, pornește în căutarea fetei, împreună cu Ana, pe străzile circulate ale orașului, nepăsându-i de pericole.

La jumătatea drumului, găsește perla unicat de la lănțișorul Adelei, primită la a zecea aniversare a fetei de la părinți. În acel moment, își dă seama că a luat-o pe drumul cel bun și continuă căutarea, înaintând repede. La o distanță foarte mică de locul unde a găsit băiatul perla, zărește o fată îmbrăcată într-o rochie albastră. Atunci, Rareș își dă seama că acea fată este Adela. Dar… nu, nu era ea!

În fața lor, apar cinci câini de vânătoare și se aud focuri de armă. Copiii erau înlemniți, speriați. Ei au văzut steagul ținut de soldați și au făcut legătura.

Din cealaltă parte a orașului, apar soldați ai armatei române cu steagul în frunte. Se auzeau focuri de armă… Soldații, văzându-i, au încercat să-i apere și să-i convingă să se retragă. Încercarea acestora a eșuat, așa că cei doi au continuat să se amestece în mulțime. Iar focuri… ceva se îndreaptă spre ei. Ana cade! E lovită la picior. Rareș sare în ajutorul fetei, luând-o în brațe și fuge…

Ana e rănită, Adela nu e de găsit… focurile de armă nu încetează! E o imagine pe care a mai văzut-o… Deodată, a zărit un tanc venind spre ei. Avea însemne străine și era uriaș. Venea drept spre ei! Nu mai știa ce să facă! Era copleșit! Ce era de făcut?!

Fugi cât putu de repede, dar tancul tot îi urmărea! Sau așa i se părea. După ce reuși să se ascundă într-o casă părăsită, se uită pe geam și văzu un batalion de tancuri și de tunuri care se pregăteau de atac. Trebuia să anunțe pe cineva!

În cameră intră un bărbat care îi puse mâna pe umăr și, deodată, totul deveni negru. Se auzeau împușcături, după o liniște cumplită. Atunci, lumina apăru din nou. Se auzi o bufnitură… bombardamentul reîncepu!

– Trebuie să ies afară! spuse Rareș cu asprime în glas.

– De ce ar trebui să faci acest lucru? răspunse cu teamă Ana.

– Pentru a supraveghea zona!

– Nu este o idee bună! țipă fata.

Se priveau în tăcere. Ceva trebuia făcut! Nu aveau timp de pierdut. Vorbeau cum le veneau ideile, fără logică, fără să țină cont de absurditate. Ajunseseră la concluzia că trebuie să facă un canal prin care să iasă în spatele curții, pentru a nu fi văzuți. Și, căutând obiecte dure, ascuțite, au început să sape. Oboseau, se odihneau și continuau fără să mai țină cont de nimic. Un sunet, un sunet de pușcă…

– Ce facem? Vin peste noi!!!

Rareș nu o auzea. Continua să sape, ignorând-o… La un moment dat, se oprește. Nu, nu un zid…

– Ce e asta?

– Și, acum, ce ne facem? întrebă Ana epuizată.

– Nu știu exact…