Micul mare erou – Capitolul 12

Micul mare erou – Capitolul 11
noiembrie 14, 2018
Micul mare erou – Capitolul 13
noiembrie 16, 2018

Micul mare erou – Capitolul 12

Da. Îl mai auzise și cu alte ocazii, dar, de data aceasta, cuvântul nu numai că avea mai multă greutate, dar trezise în Adela un fior adânc. Pentru câteva clipe, fata avu impresia că totul se învârte în jurul ei, că se află în mijlocul unui iureș, în care se amestecau de-a valma nume, șoapte, țipete, alături de fețe schimonosite, gesturi largi și priviri disperate: „Război iminent… nemții și francezii… lupte sângeroase, morți și răniți…”, toate provocau ecouri neîncetate în mintea fetei, care privea neputincioasă spre furnicarul de oameni de pe întinsul bulevardului.

Tocmai atunci trecu, în grabă, un domn îmbrăcat într-un costum soie ecru,după ultima modă pariziană. Tânăra dori să-l oprească și să ceară lămuriri, însă constată repede că vocea nu o mai ajuta, aproape că rămăsese fără grai, iar de pe buzele ei se desprinse un sunet ciudat, un fel de bolboroseală înăbușită, ce-l determină pe elegantul bărbat să-și întoarcă puțin capul, dar fără să se oprească. Lăsase în urma lui doar sunetul pașilor apăsați, provocat de pantofii perfect lăcuiți, ce loveau caldarâmul într-un ritm cadențat.

Adela rămase nemișcată o vreme, până când lătratul scurt al lui Toto o făcu să-și vină în fire. Fără să stea prea mult pe gânduri, porni iute în direcția în care era orientată, strângând câinele în brațe. O transpirație rece îi coborî de-a lungul spatelui, în ciuda căldurii de afară. Fata însă nu se opri, ci căută cu privirea un semn care să-i indice, mai repede, drumul spre casă. Ajunsă în fața unei biserici, observă o doamnă înaltă și frumoasă, ce părea că așteaptă pe cineva. Părul îi era ascuns sub o pălărie enormă, de un alb strălucitor, plină de flori viu colorate. O rochie lungă până la pământ, tot așa de albă, îi scotea în evidență talia subțire și delicată. Mănușile lungi și dantelate acopereau pielea fină și catifelată a brațelor, care parcă se frângeau într-o așteptare chinuitoare. Când se apropie suficient, Adela citi în ochii de un albastru intens o umbră de îngrijorare. Să fi fost aceeași teamă? Era și tânăra doamnă la fel de speriată la gândul că războiul nu mai însemna doar o știre citită într-un ziar sau o discuție purtată într-un salon oarecare? Ar fi vrut să afle, însă se pomeni întrebând dacă nu știe drumul care duce spre moșia boierului Baciu.

– A! Cred că te pot ajuta. La colțul străzii, trebuie s-o iei la stânga. Traversezi parcul, iar la capăt se deschide șoseaua care duce într-acolo. Dacă vrei, poți să ceri ajutorul birjarului, uite-i trăsura! Tot n-are clienți…

Fata mulțumi și porni în grabă. După câțiva pași, se opri și se întoarse înspre frumoasa necunoscută. Ar fi vrut să mai spună ceva, dar, chiar în acel moment, o voce puternică îi rosti numele: „Ema!”… și femeia porni în direcția opusă, în timp ce un bărbat mult mai în vârstă îi întinse, galant, brațul.

Acum, Adela se gândea doar cum să ajungă mai repede acasă, așa că nu mai zăbovi și îi ceru vizitiului care ațipea în trăsura de la capătul străzii s-o ducă la moșie. Nu putea aproxima cât a durat tot drumul, fiindcă mii de gânduri și de întrebări o năpădeau în fiecare minut. Cu siguranță, se sfârși mai repede decât și-ar fi putut închipui.

Când ajunse pe aleea din fața conacului, o liniște deplină o făcu să-și întețească pașii. În acel moment, avu o presimțire stranie, așa că urcă în fugă scările. Servitoarea o anunță că mama ei suferise un accident, iar acum se afla în pat. Cu câteva minute înainte, plecase doctorul, îngrijorat de starea doamnei Baciu.

Adela începu să plângă. Privirea i s-a încețoșat și, dintr-odată, și-a simțit picioarele moi. Dacă tatăl său nu ar fi intrat în acel moment în încăpere, aceasta s-ar fi prăbușit la pământ. Se trezise în odaia ei, buimăcită și neînțelegând foarte bine cum a ajuns aici. Se ridică din pat și dădu la o parte draperia de catifea. Era deja târziu. În acel moment, domnul Baciu intră ușor, fără să mai bată la ușă:

– Adela, te-ai trezit? Ești bine, micuța mea? și o strânse în brațe.

– Tată, ce s-a-ntâmplat? Ce e cu mama? Dar războiul? se agită fata din nou.

– Liniștește-te! Mama ta o să fie bine, sunt sigur de asta! Mâine-dimineață, doctorul Iosif va veni din nou, adăugă tatăl, însă nu-și putu ascunde îngrijorarea de pe chip.

Fata a înțeles repede că lucrurile erau mai grave decât își imaginase.

– Tată, se tângui fata, te rog să nu-mi ascunzi nimic! Sunt destul de mare ca să înțeleg anumite lucruri. E adevărat că va începe războiul?

Pentru o clipă, bărbatul păru că ezită, dar apoi îi cuprinse mâinile fiicei sale și se așezară amândoi pe capătul divanului.

– Adela, mai ții minte când am plecat la București la acea ședință? întrebă grav domnul Baciu, iar fata încuviință din cap. Ei bine, în țară s-au agravat lucrurile. Antanta ne cere să intrăm în război. E o chestiune de timp. Foarte curând va trebui să părăsim moșia cu toții, dar acum va trebui să așteptăm ca mama ta să se facă bine.

Lacrimi mari curgeau pe fața fetei, iar în ochi i se citea teama. Tatăl o mângâie pe creștet și o asigură că totul va fi bine.

În acea noapte, Adela visă că Rareș participă la război, război care s-ar putea să fie cel mai sângeros din câte au existat vreodată. Spre dimineață, s-a trezit cu sentimentul că începea sfârșitul vieții ei minunate. Ieși repede din odaie și se duse la mama ei, să vadă cum se simte. Aceasta părea liniștită, dar nu deschisese încă ochii. S-a așezat în genunchi, lângă pat, și a început să se roage. Cum se putea ca totul să ia o astfel de întorsătură, într-un timp atât de scurt?

Un zgomot discret se auzi dinspre ușă. Doamna Dumitrescu se apropie de pat și, cu o voce blândă, i se adresă Adelei:

– Bună dimineața, domnișoară! Aveți nevoie de ceva?

– Nu, mulțumesc, oftă tânăra… Aș vrea doar ca mama să-și revină…

– Nu vă faceți griji! Dumnezeu îi ocrotește mereu pe cei buni la suflet, iar doamna Baciu este un înger.

– Unde este tata? întrebă fata puțin alarmată.

– L-a așteptat pe doctorul Iosif și, după ce a consultat-o pe coniță, au plecat amândoi în mare grabă. Când a intrat în vestibul să-și ia pălăria, a uitat asta pe masă. Cred că este o rețetă! spuse ea, scoțând din buzunarul șorțului o bucată de hârtie pe care era trecută denumirea unui medicament.

– Ah, sigur este pentru mama! Știi cumva unde aș putea să-l găsesc pe tata?

– Din păcate, nu! N-a spus nimic când a plecat.

– Trebuie să-l găsesc, dacă nu, o să merg singură la farmacia din oraș! spuse fata și o zbughi spre odaia ei, de unde luase, la întâmplare, un șal pe care-l aruncase peste umeri.

Când reveni în salon, se opri câteva clipe. Ar fi vrut s-o întrebe pe bucătăreasă ceva despre Rareș, dar se răzgândi și ieși, traversând în mare grabă curtea. Își aruncă ochii spre cer și i se păru mai întunecat decât de obicei. O pală slabă de vânt îi spulberă câteva șuvițe de păr, iar fata strânse bine șalul. Toto o urmărea îndeaproape, înțelegând parcă preocuparea stăpânei lui. Nu cunoștea foarte bine orașul, dar știa că drumul care trece pe lângă gară duce mai repede spre centru. Gândurile se învălmășeau în mintea Adelei, care își dorea să se întoarcă la mama ei cu medicamentul ce putea să o facă bine. În același timp, și-ar fi dorit să-l revadă și pe Rareș. Trebuia să stea de vorbă cu el. Își aduse aminte de dorința lui de a se înrola în armată și de a deveni un bun soldat. Doamne, cât de aproape putea să fie asta!

Deodată, din spatele ei, fata auzi nişte tropote. Adela se întoarse şi văzu o mulţime de oameni care fugeau spre ea, spunând că vine războiul. Fata a încremenit şi, deodată, a simţit o mână grea pe umărul ei. S-a întors, iar în faţa ei a apărut un bărbat solid, cu mustaţă, cu părul cărunt şi pielea pătată, poate de la munca în soarele arzător.

– Hai, mişcă-te! a spus bărbatul şchiopătând şi târând-o după el până la capătul străzii. Tu nu auzi? Vine războiul, iar tu stai pe loc! Dacă nu eram eu, te călcau în picioare!

– Iorgule, a venit trenul! se auzi vocea stinsă a unui bărbat nu prea mare de statură, dar îndesat.

– Nu te depărta de mine, dacă vrei să mai trăieşti! zise omul şi a împins-o pe Adela, care îl avea pe Toto în braţe, într-un vagon care, de obicei, transportă animale.

Vagonul era plin de bătrâni, femei şi copii și era din ce în ce mai greu de respirat, deoarece aerul era ticsit de oameni și impregnat cu mirosul înţepător de la transportul de animale. Din capătul culoarului, se auzea un cântec de jale la vioară. Adela căută cu privirea persoana care mânuia arcuşul, care, parcă, jelea morţii ce vor urma. A dat cu ochii de un ţigan cu o mustaţă sură şi răsucită până aproape de urechi. De sub borul pălăriei, ieşea un nas mare, coroiat. Din mulţime, apare un băiat care îl caută cu privirea pe Iorgu şi se îndreaptă spre ei.

– Bună, tată! Ai ajuns de mult timp? întrebă băiatul.

Bărbatul răspunse mâhnit:

– Stai jos! Pleacă trenul!

Copilul îşi adună câteva paie şi se aşeză. Din forfota de pe peron, se auzi un strigăt:

– Pleacă trenul!

În spate se aude zgomot de uşi închise. Un bărbat trage uşa vagonului. Se lasă liniştea, fiecare rămânând cu gândurile lui. Pe Adela o cuprinse disperarea, se gândea doar la mama ei și la urgența medicamentului, însă își dădea bine seama că acum nu mai are cum să ajungă în oraș. Ce putea să facă? Oare unde va ajunge? Se rezemă de perete și se lăsă pe vine. Închise ochii și se revăzu alături de familie și de domnul Sălăţeanu, profesorul de pian care o corecta întotdeauna când greşea o notă. Deşi atunci i se părea cicălitor, acum îi era dor de acele observaţii care o ajutau să cânte bine. Deja îi era dor de părinţii alături de care a petrecut momente frumoase la picnicurile organizate pe pajiştea de lângă lac, de vizitele făcute mătuşii Aglaia, sora tatălui, care locuia la moşia vecină cu cei doi fii, colegii ei de joacă.

Prin crăpătura uşii, în lumina zilei zăreşte un superb conac, cu o curte de trandafiri, aceștia aducându-i aminte de grădina ei şi de grădinarul Ion, cel care îi aducea aproape în fiecare zi florile ei preferate, trandafiri albi şi lalele galbene. În dimineţile răcoroase, bucătăreasa o alinta cu ceaiuri de plante culese de Vladimir şi Caterina de pe câmpurile din apropiere. Îi apăru în față și imaginea lui Rareş, atunci când o aștepta la locul lor secret din pădurea de lângă moşie, iar gândul că el îşi dorea să fie soldat o îngrozea acum.

Adâncită în gânduri, nici nu băgă de seamă că trecuse destul de mult timp. Setea şi foamea puse stăpânire pe ea. Toto începu să schelălăie… „Cred că îi e foame şi lui!”, se gândi ea. Iorgu a ridicat capul din piept şi, cu o voce somnoroasă, întreabă:

– Ce are?

Adela, neştiind ce să-i răspundă, gândindu-se că toată lumea era înfometată, zise:

– Nea Iorgule, poate a visat…

Dezmorţindu-şi oasele, băiatul întrebase:

– Ea cine-i?

Bărbatul, clătinând din cap, spuse:

– Un copil al nimănui… amărât!

Adela, fiind nedumerită, răspunse revoltată:

– Cum poţi spune că sunt a nimănui? Am mamă şi tată şi… sunt avută! Până acum câteva ore, trăiam într-un conac! Tatăl meu e moşierul Baciu, iar eu sunt unica lui fiică! Eu sunt Adela Baciu, cea mai bună elevă a profesorului Sălăţeanu, iar acesta este câinele meu Toto!

– Cine e profesorul ăsta? întrebă Iorgu.

– Unul dintre cei mai buni profesori de pian!

Băiatul necăjit, aducându-şi aminte de mama lui care era moartă şi de lipsurile de zi cu zi, spuse:

– Eu sunt amărât, tată!

– Mitrule, tu eşti amărât, dar mă ai pe mine!

În vagon se face rumoare şi se aud vaiete, poate de oboseală, de foame sau ambele. Fata a auzit toate aceste necazuri, probabil, şi violonistul, însă el continua să cânte cu aceeași tonalitate tristă. Dumitru adormise pe umărul tatălui său, iar Adelei îi era dor să adoarmă pe pătura moale, pe câmpul de lângă conac, în braţele părinţilor, însă atenţia ei se îndreaptă spre femeia de lângă ea, căreia părea că îi venise sorocul.

– NAŞTE! spuse o alta.

Aşa se explica rumoarea. După câteva îndrumări ale femeilor mai în vârstă, se aud nişte plânsete de nou-născut. Cea care anunțase că se va naşte un prunc zise:

– E băiat!

Noua mamă a început să plângă, iar Adela nu înţelegea reacţia ei şi se întreba dacă femeia plânge de fericire că are un copil sau fiindcă există posibilitatea ca soţul ei să moară în război şi va trebui să îşi crească pruncul singură, iar cândva va trebui să îi explice de ce se întâmplă aceste lucruri.

Oare puteai să plângi de fericire? Aceasta era întrebarea fetei. Ea fusese fericită mereu şi totuşi niciodată nu a plâns din acest motiv. Plângea când o durea gâtul deoarece era răcită, când era mică şi părinţii plecau peste noapte ori atunci când nu îl găsea pe Toto în grădină, în livadă sau în casă. Nu a avut niciodată lipsuri materiale sau sufleteşti, însă acestea puteau să înceapă acum.

După aceste gânduri, tânăra ascultă cu atenţie conversaţia dintre o fetiţă și o femeie între două vârste, cu un batic verde, legat la spate:

– Mamă, mi-e foame!

– Şi mie, dar mâncăm curând.

– Aşa ai spus şi când am plecat, dar nu te-ai ţinut de promisiune!

Adelei i s-a făcut milă şi se gândea că micuța nu înțelege gravitatea situației. Ce puteai să-i explici în asemenea momente, când toată lumea fugea din cala urgiei? În acel moment, se dezechilibră, din cauza smuciturii vagonului, și căzu. Se simţea umilită. A plecat de acasă sătulă, cu o rochie curată şi cu speranța că va fi alături de cei dragi până la capăt… Acum se simțea neputincioasă, era flămândă şi era plină de fân din cap până-n picioare. Pe lângă toate astea, mama sa a rămas bolnavă la conac, iar pe domnul Baciu nu-l mai văzuse din seara precedentă. Oare ce se-ntâmplase cu ei? Au reușit să scape? S-a ridicat, s-a scuturat şi chiar atunci trenul se opri. Era a doua oprire. Oamenii s-au înghesuit la ferestre, era o haltă în mijlocul câmpului. Nu a urcat și n-a coborât nimeni.

– Tată, te doare rău piciorul? îl întrebase Dumitru pe Iorgu.

Pământiu la faţă, tatăl spuse:

– Da, mă doare rău nenorocitul ăsta de picior! Dacă nu mă durea, eram pe front cu ceilalţi.

– Dar ce-ai păţit, nea Iorgule? întrebă Adela.

– Când Mitru era mic, am mers după lemne la pădure cu calul şi căruţa. Calul s-a speriat de un lup, am căzut și mi-a trecut căruța peste picior.

Fata nu mai spuse nimic, se gândi doar că fiecare om are o durere a lui. Îi veni în minte să-i răspundă că pe front putea oricând să moară, pe când aici este cu fiul lui. Atunci, o femeie care avea copii a mers la ei şi le-a dăruit câte ceva de-ale gurii. Fata a primit o felie de pâine, pe care i-a dat-o câinelui, şi o bucată de mămăligă uscată, pe care a mâncat-o ea.

Doi bărbaţi în vârstă povesteau ceva, cu glasuri tânguite, iar unul dintre ei a zis:

– În câteva ceasuri, ajungem…

Se instaură liniștea. Toți parcă se cufundară în enormitatea ei. Gândurile, neliniștile, teama, toate se cuibăreau în sufletele celor care au fost nevoiți să-și lase în urmă casele și munca de-o viață. Cei mai mulți își strângeau pruncii în brațe, ca o promisiune că toate astea vor putea fi regăsite sau reluate, dacă și Dumnezeu va fi de partea lor…

În tren erau un bătrân şi soţia lui care spuneau că, la venirea Războiului de Independenţă din 1877, ei s-au despărţit, deoarece el a mers pe front… femeia povestea cât de greu i-a fost acasă cu cei şapte copii. După mai bine de un an, războiul s-a terminat şi cei doi s-au reîntâlnit. Acum nu știau la ce să se aștepte. Viața nu-i iertase nici de data asta.

La apusul soarelui, trenul s-a oprit într-o gară aglomerată. Se numea „Dorna Watra” (astăzi, Vatra Dornei), ţinut moldovenesc.

Când boierul Baciu a ajuns acasă, iar bucătăreasa l-a înștiințat de plecarea Adelei, a înțeles foarte repede ce s-ar fi putut întâmpla. Primul gând a fost acela de a se întoarce în oraș s-o caute, însă își dădu repede seama că, în toată nebunia ce se dezlănțuise, nu mai avea cum să ajungă acolo. De fapt, asta echivala cu a căuta acul în carul cu fân. Primele detunături se făceau deja auzite departe, undeva. Asta însemna că mai avea foarte puțin timp la dispoziție pentru a-i pune pe ceilalți la adăpost. Era trecut de amiază și nu mai putea pierde nici măcar o clipă. În sinea lui, spera că Adela s-a întâlnit cu Rareș și că, foarte curând, își vor face amândoi apariția, dar totul se nărui în mintea și în sufletul său când grădinarul sosi la conac, împreună cu ceilalți copii, însă fără băiatul cel mare. Rămase năucit când descoperi fața crispată și privirea disperată a bărbatului, care nu putu să adauge decât:

– A plecat, nu l-am putut opri…

În momentul acela, doamna Dumitrescu se prăbuși la pământ și începu să plângă în hohote. Tatăl, care intuise gândul ascuns al tânărului încă de acum câteva zile și care era încredințat că nu ar fi putut să-l oprească pe Rareș să meargă pe front, spuse:

– Femeie, scoală-te! Ne ajunge focul din urmă… mai ai patru copii! Cât despre Rareș, Dumnezeu să-l aibă-n pază! și își făcu repede semnul crucii.

– A plecat spre regiment? întrebă domnul Baciu, care acum înțelegea că Adela nu s-a întâlnit cu Rareș. Un fior îi străpunse inima cu putere și, pentru prima dată în viața lui, se simțea deznădăjduit. Îi privi pe rând pe cei patru copii ai grădinarului și un suspin adânc i se smulse de pe buze… „Copilul meu!” Își acoperi fața cu palmele sale mari și stătu așa câteva clipe, nemișcat.

– Domnule, nu vă pierdeți speranța! O fi plecat cu ceilalți orășeni. Dacă avem puțin noroc, o ajungem din urmă, adăugă Ion.

– Și-apoi, ce facem cu conița? întrebă printre suspine bucătăreasa, care acum își ștergea lacrimile cu capătul șorțului.

Un sentiment de milă îi stăpâni pe toți când văzură fața descompusă a boierului. Părea transfigurat și lipsit de apărare, ca un copil. Cel care îi stăpânea pe toți cu o simplă privire și care niciodată nu dăduse vreun semn de slăbiciune devenise acum doar o jucărie în mâna destinului. După câteva clipe de tăcere adâncă, spuse:

– Ioane, pune caii la căruță! Adu câteva pături și o damigeană cu apă!

Fără să mai setea pe gânduri, urmat de cei doi băieți, grădinarul porni spre grajduri, unde înhămă în grabă doi dintre cei mai buni cai. Aruncă un sac de ovăz pentru drum și umplu damigeana cu apă rece de la cișmea. În timpul acesta, bucătăreasa puse ceva de mâncare într-un coș de nuiele și își ajută stăpânul s-o ducă pe doamna Baciu până la căruță. Îi încropiră un pat din câteva pături și o pernă.

– Diana, medicamentele! strigă boierul și toți se urcară în căruța care porni în goana cailor mânați de grădinarul Ion.

Vladimir, băiatul cel mic, începu să plângă, neînțelegând ce se întâmplă și de ce toată lumea era atât de speriată. Femeia îl strânse în brațe cu putere și îi promise că se vor întoarce în curând. De pe coama dealului, domnul Baciu mai aruncă o privire înspre conac. Departe, în urma lor, se dezlănțuia puhoiul.

– Cine ne urmărește, domnule? scânci Vladimir.

– Războiul, copile! Războiul…

– Care război? insistă el. Cel din poveștile bunicului Vasile?

Și pentru că nimeni nu se mai gândi să-i răspundă, copilul își lipi căpșorul de pieptul mamei. Era obosit.

Pentru Adela, noaptea petrecută într-un oraș străin, departe de casă și de toți ai ei, a fost cea mai lungă. Nu a reușit să ațipească mai deloc. Se adăpostise împreună cu alte femei într-o școală… nu foarte mare. După miezul nopții, au început să sosească mașini și căruțe cu primii răniți. O întreagă învălmășeală se înființă, iar panica se instaură degrabă. Cineva, care părea să reprezinte o autoritate din partea locului, hotărî că spațiul va fi destinat îngrijirii soldaților cu răni nu foarte grave. A doua zi, în zori, un alt tren avea să plece mai departe. Femei, copii, bătrâni, toți se vor îmbarca pentru a traversa munții. Din păcate, locul nu mai era foarte sigur.

Fata se apropie de unul dintre răniți, care fusese întins pe jos, pe o pătură de lână. Părea foarte tânăr, iar fața schimonosită de durere păstra ceva din frumusețea unui puiandru de lup îndârjit. Încercă în câteva rânduri să se ridice în șezut, însă piciorul drept nu-l ajuta. Avea pantalonii murdari și pătați de sânge.

– Te doare rău? întrebă Adela cu vocea șoptită, însă tânărul se uită o clipă la ea, fără să spună nimic.

– Să vină doctorul! strigă acesta, ca și când nu ar fi fost nimeni acolo.

– Va trebui să aștepți, băiete! Sunteți prea mulți, iar aici nu mai sunt decât un medic și două infirmiere, spuse cineva din capătul celălalt al încăperii.

– Vrei puțină apă? încercă fata din nou.

Băiatul încuviință din cap și primi cana de tablă din mâinile Adelei.

– Trebuia să se întâmple asta chiar din prima zi de luptă, oftă tânărul. Blestemată soartă!

– Ce ți s-a întâmplat?

– Nu cred că e ceva foarte grav. O așchie dintr-un obuz mi-a atins piciorul, însă am mers mult pe jos și acum mă doare foarte tare. Dar, după ce voi primi îngrijirile necesare, o să mă fac bine. Cred că, în două-trei zile, voi putea fi din nou pe front, adăugă rănitul.

– Aș putea să mă uit? spuse fata. Pot chiar să-ți curăț rana. Am învățat asta în taberele de cercetași.

Tânărul o privi cu neîncredere. Adela însă fugi repede în cealaltă încăpere, de unde se întoarse cu o tăviță pe care puse un flacon cu spirt sanitar, câteva bandaje și niște foarfeci. Fără a mai sta pe gânduri, tăie iute pantalonul, pentru a elibera piciorul rănit, și începuse să-i curețe cu mare grijă rana.

– Cum te cheamă? întrebă fata, fără să-și ridice privirea.

– Matei… Matei Damian, adăugă băiatul. Dar tu cine ești?

– Eu sunt Adela. Am ajuns aici, în seara asta, cu trenul de refugiați.

– Și părinții tăi? Ești singură, nu ai pe nimeni?

– Ba da… însă acum nu mai știu nimic de ei. Sper să fi scăpat cu toții, iar mama… și fata nu mai putu să adauge nimic fiindcă vorbele i s-au oprit nod în gât, iar pe față îi curgeau șiroaie de lacrimi.

Când doctorul veni la Matei, constată că rana era deja curățată și nu părea să fie nimic grav. Îi scrisese repede un medicament pe o bucată de hârtie, pe care i-o dădu uneia dintre infirmiere, și se întoarse spre Adela:

– Bună treabă, domnișoară!

A doua zi, atmosfera de război se instaurase peste tot. Priveliștea era înspăimântătoare. Era câmpul de luptă… Răniți, dureri, temeri, șoapte. Adela a înțeles că viața ei se va schimba. Viitorul era unul necunoscut. Singurul lucru pe care acum îl simțea tot mai puternic era acela că trebuie să fie de ajutor, așa cum visa de mică. Poate acesta era momentul pentru care se pregătise…

A început să-i ajute pe soldații răniți. Singura fericire era atunci când vedea că cei pe care îi trata își reveneau. Sufletul ei ascundea însă tristețea și dorul de prietenul ei. Se gândea de multe ori la el. Se întreba dacă este bine, dacă visul lui de a ajuta s-a împlinit, la fel ca al ei. A plecat pe front cu Regimentul 18 Infanterie, ca asistentă medicală, și, în tot acest timp, a dovedit foarte mult curaj.

Nu avea de unde să știe că și Rareș se gândea la ea în momentele de răgaz de pe front. Nu erau foarte multe, dar tânărul se entuziasma când își imagina momentul revederii. I se derula în minte clipa când Adela îl va strânge în brațe și îi va privi cu mândrie galoanele și decorațiile de pe uniforma sa de locotenent. Nu putea însă anticipa când va fi asta. Acum, după săptămâni bune de luptă, se confrunta cu foamea și cu setea, cu ploaia de gloanțe și cu noroiul din tranșee. Avusese noroc, n-a fost rănit niciodată, dar știa că datoria poate să însemne și pierderea vieții, că trupul său putea să fie oricând străpuns de gloanțe și uitat pe vreun câmp de luptă, pradă fiarelor sălbatice sau păsărilor cerului. Nu se descuraja, iar teama nu-și făcuse niciodată loc în inima lui. Știa foarte clar de ce venise la război, iar idealul său și dragostea de țară îl făceau să se îndârjească și mai tare.

Sfârșitul de noiembrie adusese un frig cumplit. Zloata, ce părea că e turnată cu un ceaun mare din cerul vinețiu, le dădea bătăi mari de cap soldaților. De două zile, focurile inamicului nu mai conteneau, așa încât nu puteau să se retragă nici măcar pentru a-și usca în vreun fel hainele. Își răspundeau reciproc cu câte un ropot de gloanțe, de pe urma căruia cădeau secerați tot mai mulți soldați… și de-o parte și de alta.

Rareş este chemat de generalul armatei și este trimis cu o grupă de soldaţi în spatele dealului ce forma linia frontului. Primise o altă armă şi încărcătură limitată. Situația era dramatică, aveau multe pierderi, iar dușmanul nu-i slăbea deloc. Adăpostit după un tufiș, tânărul se simțea destul de nesigur. Asta putea să fie ultima zi pe front și prin minte îi trecură sute de gânduri. Scoase din buzunarul de la piept o fotografie cu frații lui mai mici. Se gândi o clipă la părinții și la bunicii lui, apoi sărută repede fotografia și o strânse cu putere în mână. Nu băgă de seamă că unul dintre nemții răniți îl ținti, când, dintr-odată, se auzi o voce puternică: „Rareș!”Era vocea camaradului său, David, care îl avertiză suficient de repede, încât glonțul să-i șteargă doar mâneca mantoului.

După un timp, mitraliera își rări lătratul asurzitor, iar Rareș nu-și putea lua ochii de la șirul acela verzui de oameni care se zvârcoleau nerăbdători, chinuiți. Gura îi era uscată, îl chinuia o sete grozavă. În clipa aceea, un obuz uriaș vâjâi ca o furtună în văzduh și îndată se înfipse la câțiva metri de el. Toți au fost acoperiți de pământ. Oamenii se dezgropară tremurând, cu sudori de gheață. Rareș simți o căldură puternică ce-i invadă tot trupul, încercă să se ridice, când o durere cumplită îi străpunse șoldul drept. A înțeles foarte repede că a fost rănit și îl căută cu privirea pe amicul său. Nu văzu nimic. Bubuiturile se întețiră din nou, topindu-se într-un zgomot profund și amenințător. „Au început și de acolo…”, șopti tânărul, iar în clipa următoare pierdu orice contact cu realitatea.

Se trezi într-un camion ce transporta mai mulți răniți. Unii se zvârcoleau de durere, chemându-și mama ori soția, alții stăteau cu fălcile încleștate și cu pumnii strânși, blestemând clipa în care au plecat pe front. Era o priveliște cruntă, iar camionul sălta prin hârtoapele provocate de luptele ce s-au dus prin acele locuri, întețind suferința celor chinuiți.

– Domule locotenent, i-am răpus! se auzi vocea hodorogită a celui care conducea mașina. Însă au pierit mulți de-ai noștri…

Rareș nu răspunse. Ar fi vrut să smulgă din interiorul lui o vorbă, însă durerea și osteneala îl secătuiră. Închise ochii…

Era o zi mohorâtă, ploua, iar răniții veneau mai mulți ca oricând. Era semn rău, asta gândea toată lumea îngrijorată. De câteva zile, n-au mai avut niciun răgaz, iar infirmierele aproape că nu mai făceau față. Ultimul transport mai adusese încă doisprezece răniți. „S-a revărsat mânia lui Dumnezeu!”, se auzi vocea unei femei între două vârste, care pregătea bandajele pentru cei aduși în urmă.

În agitația din jurul ei, Adela auzi cum cineva o chema cu o voce stinsă, dar foarte cunoscută. Se apropie de colțul încăperii, iar o emoție puternică îi spintecă inima. Nu i-a venit să creadă. Era Rareș! Fusese rănit, o grenadă i-a atins șoldul, împrăștiind tranșeul din care el și camarazii lui ocheau liniile inamice. Șiroaie de lacrimi țâșniră din ochii fetei, care se aplecă și cuprinse mâinile bătătorite și murdare ale tânărului.

– Rareș… Rareș! și nu mai putu să adauge nimic, lăsându-se pradă plânsului care-i descătușa toate suferințele adunate de câteva luni încoace. Își lipi fruntea de pieptul celui pe care, acum înțelegea, îl iubea.

– Adela! iar el îi cuprinse fața în palmele sale.