Micul mare erou – Capitolul 13

Micul mare erou – Capitolul 12
noiembrie 16, 2018
Micul mare erou – Capitolul 14
noiembrie 16, 2018

Micul mare erou – Capitolul 13

În orice mod imaginabil, familia este legătura noastră cu trecutul şi podul către viitorul nostru.” Asta simţea Adela, stând la masă cu familia ei acum, la final de război. Totul se sfârşise cu bine, deşi războiul lăsase multe cicatrici în sufletele românilor. Mirosul pâinii calde, al mâncării mamei şi aburii ceaiului fierbinte alungau toate temerile, trecutul rămânând doar o amintire îndepărtată. Printre glasurile şi poveştile familiei abia reunite, sunetul surd al soneriei întrerupse armonia clipei.

– Răspund eu! se oferi fata, ridicându-se de la masă.

În faţa porţii, poştaşul, istovit după o lungă zi de muncă, aştepta cu un teanc de scrisori în sacoşă. Adela deschise în grabă, surprinsă să afle că pachetul din mâinile bărbatului era pentru ea.  Mulţumeşte politicos, se răsuceşte pe vârfurile pantofilor şi se întoarce în casă. Citind numele lui Rareş pe hârtia pachetului, simte cum lacrimile se adună sub albastrul ochilor ei. Uitând de părinţii ei, o ia la fugă pe scări până în podul conacului, unde păstra cufărul ticsit de amintiri, de însemnări intime şi de scrisori. Se aşază comod pe podeaua prăfuită din lemn şi deschide pachetul, dezvăluind un jurnal între paginile căruia erau prinse epistole semnate chiar de ea. Lacrimile care se zbăteau să iasă la suprafaţă curgeau acum şiroaie pe obrajii îmbujoraţi ai fetei. Deschide cufărul şi strânge la un loc toate notiţele lor, acum reîntregite.

 

22 august 1916

Jurnalule,

 

Astăzi am vizitat gospodăria unei femei cu cinci copilași. Ograda era neîngrijită, iar animalele erau neglijate. Interiorul casei nu arăta prea bine. Căsuța bătrânească era dezordonată, așternuturile erau căzute pe dușumeaua învăluită de praf, blidele erau uitate pe măsuța de lemn, iar în cămăruță nici vorbă de provizii! Nu mi-am putut ține lacrimile și au început să îmi curgă șiroaie pe obraji.

Când am văzut femeia, am simțit o înțepătură atât de puternică în inimă, ca și cum un pumnal mi-ar fi străpuns pieptul chiar în dreptul ei. Femeia era palidă și istovită. Am înțeles imediat de câte ori a rămas flămândă pentru a satisface, măcar puțin, foamea pruncilor săi.

În ciuda acestei suferințe, am observat în ochii femeii ceva ce m-a făcut să cred că totul va fi bine. Era speranță! Speranța că vom învinge, speranța că nu va fi nevoie ca odraslele ei să lupte într-o zi în război. Era speranța că, într-o zi, soțul ei se va întoarce și vor fi o familie fericită. O familie care va avea mâncare pe masă în fiecare zi.

În momentul acela, mi-am dat seama că voiam să aduc punctulețul strălucitor în ochii tuturor. Am înțeles cât de important este războiul cu adevărat. Am înțeles motivele pentru care luptăm. Am înțeles că voiam și eu să lupt pentru viață. Voiam să lupt pentru iubire, fericire, egalitate, libertate.

Am îmbrățișat-o pe femeie cât de strâns am putut. I-am îmbrățișat și pe copilași. Am ajutat la curățirea casei, am măturat gospodăria, am hrănit animalele. Eram obosită, dar și plină de speranță. Deși era război, nu am simțit niciodată mai multă iubire.

Le-am adus mâncare și am luat cu toții cina. Pruncii au spus povestioare, femeia ne-a povestit despre soțul ei și, pentru o seară, am uitat cu toții că era război.

Știam ce urmează să fac… Hotărâsem să mă duc la spital.

 

24 august 1916

Jurnalule,

 

Sunt emoționată. Deși am fost învățată cum să îmi exprim sentimentele în multe moduri, nu am încercat niciodată în scris.

După plecarea tatei, am avut o discuție cu mama și am stabilit că, în timp ce părintele meu era la București încercând să rezolve problemele de război, ar trebui să fac și eu tot ce îmi stă în putere să ajut. Urma să mă plimb prin sat, ajutând cât mai mulți oameni.

Și așa am ajuns eu, într-o dimineață înnorată de marți, în drum spre casa unei văduve, al cărei fiu fusese trimis pe front.

Curtea femeii era bine îngrijită, iar casa era destul de curată. Nu era multă muncă fizică de făcut. Când am intrat în camera doamnei însă, am găsit-o plângând în cearceafurile albe. „Soțul meu a murit, fiul meu a fost trimis să moară pe front, patria o să ne fie luată. Ce motiv mai am să trăiesc?” Doar asta am reușit să înțeleg din suspinele ei. M-am apropiat de ea și am îmbrățișat-o. A plâns așa, pe umărul meu, parcă o eternitate. Într-un final, când a reușit să se liniștească, și-a ridicat capul, s-a uitat în ochii mei și am înțeles câtă durere purta acea femeie în suflet. Am simțit nevoia să plâng, dar știam că trebuie sa fiu puternică și i-am spus:

– Nu pot să îmi imaginez durerea prin care treci acum, dar pot înțelege că ai nevoie de ajutor, iar eu sunt aici să ajut cât pot de mult. Nu sunteți singură!

Femeia mi-a zâmbit blajin și a început să povestească. Sclipirea din ochi îi creștea din ce în ce mai mult și mi-am dat seama cât de dor îi era de o persoană cu care să poată vorbi. Am tot povestit așa, câteva ore, până s-a înserat, moment în care eu trebuia să mă îndrept spre casă. La despărțire, i-am spus:

– Aș mai avea un sfat pentru mata, i-am spus eu Veronicăi, căci ăsta era numele femeii. Când mai aveți nevoie de cineva cu care să vorbiți, iar eu nu o să fiu aici, duceți-vă la biserică! Va fi mereu cineva acolo să vă ajute, să vă facă să înțelegeți că nu sunteți singură. Și veți primi și ceva de care n-ați avut parte mult timp… Speranță!

Veronica a zâmbit, m-a sărutat pe obraz și mi-a mulțumit. Am plecat zâmbind spre casă.

Sunt bucuroasă că am reușit să alin suferința femeii și simt că acesta e doar începutul.

 

 

4 septembrie 1916

Adela,

 

Îmi lipsești tare mult. Deși vin la București foarte des, încă nu m-am obișnuit cu pretențiile locuitorilor orașului.

Îți voi oferi câteva informații despre partea politică a războiului, dar ține minte că totul este confidențial. În capitală, lucrurile sunt puțin dezordonate, dar nu trebuie să îți bați capul cu asta. Oamenii sunt îngrijorați. Te sfătuiesc să îți păstrezi calmul și să îți asculți inima pentru a face bine. Cu toții avem păreri diferite, ceea ce duce la neînțelegeri. Mulți dintre noi ne gândim că unirea cu Țara Românească ar fi cea mai bună alegere, dar e mai complicat decât pare.

Am și câteva informații despre război. Nu te voi minți, lucrurile nu merg tocmai bine, dar am încredere că vom face ce e mai bine pentru poporul nostru. Armata este formată din oameni curajoși, care luptă cu îndârjire pentru patria lor. Soldații sunt mai hotărâți ca oricând.

Am fost la slujba preotului de duminică. M-a ajutat foarte mult. A vorbit despre cât de important este să fim uniți în această perioadă grea.

Trebuie să ajung la o întâlnire cât mai repede. Ai încredere că totul va fi bine!

 

Tata

 

 

3 septembrie 1916

Rareș,

 

Îmi lipsești mult… Știu că de abia ai plecat, dar sunt îngrijorată, nu mai știu nimic de tine, mă obișnuisem să îți văd fața zilnic. Aici, în sat, războiul începe încet-încet să se facă simțit în casele oamenilor, dar, deocamdată, este totul bine. Eu și mama încercăm să facem tot ce putem pentru a-i ajuta pe săteni.

Tata m-a încurajat că totul o să fie bine, că se va termina în scurt timp. Duminică, la slujbă, preotul ne-a spus că avem mulți oameni care luptă pentru patria noastră. Asta ne-a bucurat puțin, dar îngrijorarea nu ne-a părăsit. Nu ne-a putut asigura că totul va fi bine, dar cu cât vom crede și ne vom ruga la Cel de Sus, cu atât ne va ajuta mai mult, ne va sprijini și ne va fi alături spiritual. Ne-a învățat să avem speranță, ne-a citit din Biblie. După puțin timp, ne-am liniștit și am început să credem.

Acum două zile, am mers în căscioara unui bătrân, care era originar din Țara Românească. Mi-a fost cam greu să-i deslușesc limbajul. Am reușit să înțeleg că el luptase în Revoluția din 1848. Vorbele lui m-au emoționat și am simțit cum ochii mi se umplu de lacrimi… „Deie-și părerea Europa, judece popoarele civilizate, noi ne luptam pentru libertatea noastră, cea asuprită de-a veacurilor nedreptate.”

Trebuie să fii cât mai puternic și mai hotărât, întrucât totul se va termina cu bine, iar noi doi ne vom revedea. Poartă în suflet și în minte iubirea de neam. Lupți pentru dreptate, pentru libertate, pentru unire, pentru țara ta. Am încredere în tine! Aștept cu nerăbdare să te revăd!

 

Adela

 

20 august 1918

Tată,

 

 

Îmi lipsești foarte mult și sper ca războiul să dureze cât mai puțin și să vii acasă. Sper că ești bine. Am încredere în tine că o să pui umărul în problemele naționale și că războiul se va sfârși, iar totul va reveni la normal. Sunt tare mândră că sunt fiica unui protocolar măreț, care ține la patria sa și își dorește ce-i mai bun pentru aceasta. Păstrez viu în minte ce îmi spuneai mereu: „Folosește-ți abilitățile pentru a face un bine în lume!” Știu că poți aduce o schimbare în bine în lume. Eu și mama ne-am plimbat prin sat, ajutând bătrânii, femeile cu copii, femeile însărcinate. I-am ajutat cu gospodăria, cu mâncarea. Am discutat cu fiecare în parte, le-am ridicat moralul și le-am dat speranță. Războiul și-a făcut simțită prezența. Mama mai ajuta, de asemenea, femeile cu foarte mulți copii și femeile bătrâne, cumpărându-le mâncare, apă.

Noi o ducem destul de bine. Eu am încredere că putem câștiga acest război și încerc cu toată ființa mea să transmit speranță și restul oamenilor. Preotul ne încurajează cât mai mult cu predici frumoase, iar în fiecare duminică mergem la slujba de la biserică și primim informații despre război.

Într-o zi, am ajutat un bătrân care mi-a povestit despre cum au fost uciși 141 de maghiari într-o singură noapte în Revoluția din 1848. Acesta mi-a povestit cum maghiarii dintr-o localitate se strânseseră într-o curte boierească, bine întărită, pentru a se apăra. Românii au năvălit în curte, iar ungurii au tras cu puștile în ei, omorând patru țărani. Ceilalți, înfuriați peste măsură de moartea fraților lor, au dat foc dependinților curții boierești și au măcelărit toți maghiarii pe care au putut să pună mâna.

Tată, dacă poți să îmi dai niște informații politice, te rog să îmi oferi, deoarece vreau să ajut cât mai mult în acest război. Tu cum te simți?

Adela

 

 

29 august 1916

Jurnalule,

 

La începutul săptămânii, am fost într-o gospodărie micuță, unde locuia o femeie însărcinată. Aceasta nu putea să aibă grijă de curtea sa, deoarece se apropia termenul nașterii.

Mai târziu, a sosit și mama, care avea câteva cunoștinte medicale, astfel că i-a oferit femeii câteva sfaturi despre naștere. În timp ce mama era ocupată, eu ajutam la gospodărie. Am făcut curat peste tot. Casa arăta mult mai bine decât înainte.

Când au terminat, mi-au adus o veste bună. Bebelușul urma să se nască peste puțin timp. Femeia trebuia dusă într-un spital care avea condiții mai bune decât casa ei. Mama și femeia au plecat la cel mai apropiat spital.

În fiecare zi, treceam pe la casa ei să fac curat, să îngrijesc animalele. Mama nu îmi dăduse niciun semn de la spital. Stătea zi și noapte cu femeia, aducându-i cele necesare, pentru a sta în cele mai bune condiții.

În scurt timp, a venit și momentul mult așteptat: ziua nașterii. Am ajuns la spital cât de repede am putut. Stăteam cu sufletul la gură. Am așteptat timp îndelungat, până a ieșit mama din sală și m-a chemat să văd bebelușul.

– Ce frumos este! Pot să-l țin în brațe?

– Sigur!

Femeia mi-a înmânat copilul și a fost prima dată, de când a început războiul, când m-am simțit fericită. Ținând în brațe făptura plină de speranța unei noi vieți, am simțit că totul va fi bine, că poporul nostru va renaște.

 

II

15 septembrie 1916

Dragă mamă,

 

Au trecut abia trei zile de când sunt aici și încerc să ajut, dar mă simt de parcă ar fi trecut trei veacuri. Aici este destul de sinistru. Fiecare încăpere, fiecare zgomot, miros sau imagine, totul îmi dă fiori.

Soldați răniți tot vin și îmi pare rău că nu mulți rezistă. Este de neînchipuit. Aș vrea să pot face mai mult, în loc de asta, doar le spăl rănile, pun bandaje și vorbesc cu ei. Dar știu cât de important este să poți vorbi cu o persoană. Știu cât de mult tânjesc după asta, o simt în fiecare silabă pe care o îngână cu vocile lor stinse. Toți îmi povestesc cum e acolo și îmi dau fiori. Unii se deschid în fața mea și-mi povestesc despre soțiile și copiii lor mici. Dar cel mai rău e când întâlnesc copii care îmi vorbesc despre bunici, părinți, frați sau jocuri. Îmi înduioșează sufletul și mi-l rup totodată în bucăți mici.

Ai fi surprinsă să constați câte morți au fost înregistrate. Patru au murit sub ochii mei. Imaginea fețelor lor stingându-se clipă de clipă, sunetul slab al vocii și ochii, ochii aceia goi și obosiți, toate rămâneau adânc înfipte ca un pumnal rece în inima mea și o tot secau de viață și de sânge. De nenumărate ori mi-am dorit să le pot oferi viața mea, măcar puțin, dar e în zadar, dispar ca stelele în zori și nu se mai întorc.

Nu trece noapte în care să nu mă întreb ce faci… Scrie-mi grabnic!

 

Cu drag,

Adela

 

 

3 octombrie 1916

Dragă Rareș,

 

Am ajuns la un spital unde sunt aduși destul de mulți răniți. Mă cutremură! Toți sunt așa de triști, stau și se uită la tavan imobilizați, dorindu-și doar ca, în curând, să poată simți adierea vântului cum le mângâie fața și ploaia cum le scaldă trupul. Toți sunt plini de speranță. Îmi povestesc de familiile lor, de tovarășii de pe front și îmi spun necontenit cât de mult vor să se întoarcă și să-și răzbune camarazii ce s-au stins, să sfârșească șirul de tragedii. Eu sunt sigură că veți izbuti. Am nădejde în vitejia voastră.

Am cunoscut și o fată. Numele ei este Elena. Are niște ochi verzi, profunzi, ce îi încurajează pe toți soldații. Cuvintele de îmbărbătare alunecă suav pe valurile vocii sale blânde. E exact ceea ce avem nevoie toți, e o mică rază de speranță.

Nu vă lăsați dezbinați! Continuați să ne apărați cu vitejie! Eu știu că veți triumfa cântând și jucând, căci veți ieși victorioși.

 

Cu drag,

Adela, a ta prietenă

 

 

20 septembrie 1916

 Dragă jurnal,

 

Prima săptămână de oroare a trecut agale. Nu mai vreau să văd oameni însângerați. În orice sunet sau imagine, văd doar chinul săracilor soldați. Încerc să fiu puternică, să-l asigur pe Rareș că toți se vor întoarce vioi cât de curând. Dar adevărul e că nu mai pot. De fiecare dată când un soldat pe moarte îmi vorbește e ca și cum mi-ar scoate inima din piept, ca și cum m-ar înjunghia. Mama e tot mai îngrijorată. Spune că sunt prea mică pentru a fi expusă la asemenea torturi și că ar trebui să mă întorc. Dar nici nu mă gândesc! E drept, după fiecare moarte, se mai rupe o bucățică din inima mea și mă simt tot mai sleită de putere și de viață… Am început să am coșmaruri în care le aud vocile decedaților, le simt prezența și apoi atingerea. Mi se arată cu fețele arse, fără un ochi sau fără nas. Mă strigă și mă trag după ei în infern. Toate se termină la fel, cu Rareș care moare pe front, cu părinții mei care pier, iar eu bântuită de spirite.

Dar cred că mi-am găsit alinarea. Am întâlnit o fată pe nume Elena. Are ochii verzi, pătrunzători, și părul negru. Se strecurase pe front, pretinzând că e băiat, cu părul acoperindu-i parțial ochii. A fost lovită rapid, dar nu puternic. Ceilalți soldați au luat-o și au bandajat-o. Descoperind că e fată, au trimis-o înapoi, căci putea muri în orice clipă. Ea a decis că vrea să ajute totuși, așa cum o fac și eu, de altfel. Așa a ajuns aici. E foarte blândă și cred cu nădejde că mă va ajuta să trec peste traumele trăite.

 

 

29 noiembrie 1916

 Dragă jurnalule,

 

Astăzi, un soldat orb și-a deschis sufletul în fața mea. Mi-a povestit cum a plecat la război și a lăsat în spate o familie cu doi copii. Mi-a spus că blândețea vocii mele îi amintește de fiica lui.

Acel bărbat era un simplu țăran, care lucra la moșia unui boier. A fost luat la război pe nepregătite. Nu-și aduce aminte decât că a explodat ceva lângă el și s-a trezit pe un pat de spital, bandajat la ochi.

Omul nu mai putea vedea ce era bine și ce era rău. Plecase degeaba la război! Dumnezeu l-a pedepsit pentru că voia să omoare oameni nevinovați sau făcea bine că își apăra patria? Poate faptul că era orb l-a salvat dintr-un posibil sfârșit cumplit. Chiar și așa, era îndurerat că nu își mai putea vedea copiii crescând și că va deveni o povară.

M-a rugat să le trimit câteva rânduri din partea lui. Doctorul mi-a zis că va fi trimis acasă peste trei zile. Acesta va ieși din viața mea, la fel ca ceilalți soldați veniți în spital. Dar pe Rareș îl voi mai revedea vreodată?

Până atunci, mama și tata îmi colorează zilele.

 

 

29 septembrie 1916

Dragă tată,

 

Vă scriu din spital. Sunt zile care îmi încarcă sufletul și conștiința cu durere și confuzie. În fiecare zi mă rog pentru bieții bărbați, care zac în acest spital, să se facă bine și să poată resimți cum soarele le arde fețele, cum vântul le adie grijile… Ce înseamnă viața fără bucurie, fără familie, fără prieteni?

Sunt nevoită să scriu câte o scrisoare pentru soldații grav răniți, către familiile lor. Zi de zi, povestesc copiilor și soțiilor speriate cum iubirea vieții lor se simte bine și se va vindeca rapid, pentru că adevărul e prea copleșitor. Pentru unii, sufletele lor vor rămâne mereu rănite. Camarazii și prietenii care i-au însoțit în drumul spre front își dau duhul lângă ei.

Dar dumneavoastră cum vă mai simțiți? Ce anunță regele?

Vă rog să mă anunțați curând!

 

Cu drag,

Adela, fiica dumneavoastră

 

 

2 noiembrie 1916

Dragă Rareș,

 

Sunt extrem de mândră că pot să ajut răniții. Doamnele de la spital au încredere în mine și mă lasă să bandajez și să aranjez medicamentele care sosesc.

Sper că scrisoarea mea te va găsi bine, sănătos. Toată lumea vorbește că războiul se va termina curând. Abia aștept să te revăd! Să îmi scrii grabnic pe adresa de aici, de la spital!

 

Cu drag,

Adela, prietena ta

  

 

15 noiembrie 1916

Dragă jurnalule,

 

Trebuie să-ți mărturisesc câteva lucruri. Astăzi s-a întamplat ceva ce nici eu nu înțeleg. Ceva din inima mea a răbufnit și nu m-am mai putut stăpâni…

Totul a început după patru ceasuri de muncă, când la noi la spital a fost adus un rănit, la a cărui vedere am înmărmurit. Era un băiat înalt, cu părul roșcat ca para focului și cu niște ochi verzi ca două smaralde. Se numea Mihnea, iar starea lui era destul de gravă; fusese rănit într-o ambuscadă.

M-a privit aşa de trist, încât mi-a răscolit sufletul. O furtună de amintiri mi-a invadat mintea și lacrimile mi-au umezit ochii. Ceva din privirea lui m-a purtat în niște vremuri pe care le ascunsesem într-un colț al sufletului și pe care le credeam pierdute. În fața ochilor minții îmi apăruse Rareș! Vremurile demult apuse îmi apăruseră în minte. Revedeam clipele frumoase petrecute cu Rareș și înțelegeam că niciodată nu va mai fi la fel… nimic nu va mai fi la fel…

Am fugit pe scări plângând, nedorind ca cineva să mă vadă așa. Eu eram puternică, cea mai puternică fată din câte existau! De ce tocmai acum mi se întâmpla asta?

Oare îl voi mai revedea vreodată? Oare vom mai fi vreodată împreună? Întrebările mi se învălmășeau în minte. Știam că trebuia să mă adun și să-i acord toată atenția pacientului care avea nevoie de îngrijirea mea. M-am gândit la situația în care, în locul lui, putea fi Rareș, iar eu aș fi dorit ca el să primească toată îngrijirea de care are nevoie. Nu puteam să las sentimentele să mă copleșească și m-am întors la băiatul care avea nevoie de mine. L-am îngrijit cum știam mai bine și cum făceam cu fiecare persoană pe care o aveam în supraveghere. Mihnea era conștient și am vorbit cu el despre familia pe care o lăsase acasă… mama, sora și… iubita. L-am încurajat să se gândească la ele și i-am spus să aibă încredere că totul o să fie bine. L-am dus în sala de operație și am stat cu el pe toată durata intervenției. După două ceasuri, operația s-a terminat cu succes. Am fost atât de fericită! Știu că în război nu prea pot exista momente de bucurie, dar acesta a fost o excepție. Faptul că am fost parte din salvarea lui Mihnea m-a făcut să prețuiesc fiecare amintire pe care o am cu Rareș și să nu mă mai tem de ceea ce simt. Simt că el este bine și știu că va veni o zi când ne vom întâlni din nou!

 

 

13 decembrie 1916

Dragă jurnalule,

 

A mai trecut o zi istovitoare. Astăzi a sosit un nou transport de răniți. În urechi îmi țiuie și acum plânsetele soldaților.Visele și gândurile se transformă în coșmaruri bântuite de sânge și de țipete. Mă trezesc plângând în fiecare noapte.

Rareș crede că sunt bine. Asta îl motivează. Nu trece zi în care să nu mă gândesc la moarte. Fețele răposaților îmi rămân în minte. Dar, a doua zi, găsesc speranța să merg mai departe.

De aceea, doamnele de la spital nu mă lasă în cele două saloane cu muribunzii și cu cei care sunt grav răniți și nici în cele în care se fac operații.

Sunt foarte obosită. Toți încearcă să mă liniștească și să mă încurajeze că totul se va termina repede.

Azi-dimineață, am dat o fugă la biserică și m-am spovedit. Am auzit povestirea unei doamne despre fiul ei din Ardeal, care a fost obligat să lupte pentru Imperiul Austro-Ungar și care a preferat să își pună capăt zilelor decât să-și rănească compatrioții români.

Încep să apară lipsuri. Tata a zis că va trimite un transport cu de ale gurii într-o săptămână. Până atunci, ne ajutăm fiecare cu ce putem. Visez la un Crăciun în care să ne adunăm toți în jurul bradului.

 

III

1 septembrie 1916

 

Am fost recrutat și eu, ca toți ceilalți, îndeplinindu-mi idealul de a lupta pentru țară. Toată ziua am stat în ploaie, iar toți din jurul meu păreau triști și speriați. Noaptea mi-am petrecut-o în colțul vagonului de clasa a III-a. Erau noi recruți înghesuiți în tot trenul, unii stând chiar și deasupra trenului.

 

15 septembrie 1916

 

Sunt în tabără de mai bine de o săptămână. Transilvănenii s-au dovedit nu foarte diferiți de noi și ne-au primit ca pe niște frați. Azi am fost chemați să ne dea uniforme și arme. Domnul comandant a zis că am stofă de soldat, orice o însemna și asta.

 

17 septembrie 1916

Am început instrucția și totul pare atât de simplu pentru mine… Nu înțeleg de ce sunt toți speriați de acest război.

 

25 septembrie 1916

 

Am întâlnit un băiat de vârsta mea, care se numește Codruț. Suntem sub comanda aceluiași ofițer care nu vede prea bine.

 

1 octombrie 1916

 

Ofițerii ne-au anunțat că războiul a ajuns la granițele noastre și vom avea prima ieșire pe front.

 

3 octombrie 1916

 

Mâncarea s-a împuținat. La fel, și orele de somn.

 

29 octombrie 1916

 

Nu am mai scris nimic de mult timp. Nu e așa de ușor precum credeam. Adevărata luptă a început. Am fost prin tranșee zile întregi. Ieri am fost pe front în prima linie. Nu pot să descriu ce am simțit. Mintea îmi era înghețată, însă sângele îmi curgea rapid și fierbinte prin vene, dându-mi putere. Au trecut zeci de gloanțe pe lângă mine și doar printr-un miracol am scăpat numai cu o rană la umăr, însă nu știu ce s-a întâmplat cu Codruț, nici măcar dacă e în viață sau nu.

 

5 noiembrie 1916

 

Au trecut atâtea zile de când nu am mai auzit nimic despre Codruț… Mă simt așa de vinovat! Cum pot să stau liniștit, când nu știu ce s-a întâmplat cu prietenul meu?

 

 

15 noiembrie 1916

 

Am pierdut încă o bătălie. Inamicii au câștigat teren și ne-au împins până în apropierea Bucureștiului. Ostașii sunt descurajați.

 

 

1 decembrie 1916

 

Francezii ne-au trimis ajutoare. De mâine, începem instructajul. Vor să ne facă la fel de buni ca ei, să putem lupta și noi cu austro-ungarii și să-i înfrângem. Însă asta nu-i încurajează destul pe soldați.

 

3 ianuarie 1917

 

Regele Ferdinand I ne-a încurajat și ne-a promis pământuri. N-am mai auzit o așa propovedanie ca a lui. Trăiască regele care ne-a adus din nou zâmbetul pe buze și ne-a retrezit mândria pe care o uitasem!

 

4 ianuarie 1917

 

Azi am întins o horă mare aici, în Răcăciuni, și am cântat cânturi străvechi.

 

6 ianuarie 1917

 

Francezii ne-au adus armament nou, de-al lor. Suntem gata să înfruntăm austro-ungarii.

 

 

16 septembrie 1916

Dragă Adela,

 

Până acum, nu am avut timp să îți scriu despre întâmplările mele, pentru că am fost ocupat. Nu cred că preotul v-a înștiințat, dar îți spun că am fost primiți ca niște frați.

Când eram mic, totul părea o joacă, dar, când am văzut cum e de fapt, am început să îmi dau seama că totul începea să fie mai greu.

Îți promit că totul va fi bine și voi ajunge în curând acasă. Vreau să fii puternică și să ai grijă de tine și de toți ceilalți din sat. Trebuie să mă opresc acum din scris, dar promit să îți scriu cât de repede pot. Mi-e dor de tine!

 

 

Cu drag,

Rareș, prietenul tău

 

 

28 octombrie 1916

Dragă Adela,

 

Stau de pază într-un șanț cu apă până la genunchi și e liniște. Profit de ocazia asta, să-ți scriu câteva rânduri. M-am simțit foarte singur în zilele astea, dar mi-am făcut un prieten pe care îl cheamă Codruț. El mi-a fost alături când mă simțeam singur. De fiecare dată când ne împărtășeam amintirile, aflam cât de asemănătoare au fost copilăriile noastre. Eram două jumătăți de piese reunite.

Din ce am înțeles, tu ești soră medicală și voiam să te întreb dacă cei răniți sunt în grija ta. Succes în noua ta meserie! Noi rezistăm destul de bine și îmi doresc ca și voi să fiți puternici pe toată această perioadă.

 

Cu drag,

Rareș

 

 

26 septembrie 1916

Dragă mami,

 

Momentan, totul este bine. Am deja o impresie despre camarazii mei, dar încă nu m-am întâlnit cu nimeni cunoscut. Am fost surprins atunci când am văzut că majoritatea oamenilor erau trecuți de prima tinerețe și nu păreau dornici să lupte pentru țara lor. Am întâlnit oameni foarte diferiți. Unii învățați, alții simpli țărani, ca mine, unii bătrâni cu experiență, iar alții doar niște copii speriați, dar războiul nu ține cont de toate acestea.

Deja am aflat multe lucruri despre camarazii mei. Mulți dintre ei nu erau dornici să se destăinuie, dar am reușit să aflu câteva lucruri de la ei.

Un tânăr de vârsta mea, copil de preot, care fusese obligat de tată să se înroleze, avea o fată dragă acasă, căreia îi ducea dorul. Lângă mine, stătea un bătrân țintuit la pământ, care mi-a spus că nu și-a cunoscut părinții niciodată și că războiul era singura lui șansă de a face ceva bine în viață.

L-am mai întâlnit și pe Codruț, care m-a impresionat. El este un pic mai mare decât mine, dar cu aceeași dorință de a lupta pentru patrie. Cred că o să fim prieteni.

Te rog, nu te îngrijora dacă nu o să-ți mai scriu curând!

 

Cu dragoste și dor,

Rareș

 

 

IV

20 noiembrie 1915

Draga mea fiică,

 

Sunt prins într-o învălmășeală de nedescris. Părerile sunt împărțite. Dar nu o să te chinui de la început cu aceste lucruri.

Adela, trebuie să fii puternică! Nu uita să ai încredere în patrie! Știu că am greșit – am greșit foarte mult – și că ți-am cerut foarte multe, dar nu o să mai fac asta. Un singur lucru ți-l mai cer: ai grijă de mama ta. Acum tu trebuie să fii capul familiei, fetița lui tata. Tu ești salvarea satului și unul dintre salvatorii patriei.

Politica este foarte zbuciumată. Încă se mai vorbește despre intrarea în Război. De pildă, Brătianu vrea să fim de partea Franței, Carp vrea să fim alături de Puterile Centrale, la fel, și Maiorescu, un germanofil convins. Dar mi-e teamă că nu o să mai avem timp. Cred că o să fim împinși în acest război fără să vrem. O să fim alți morți printre morți, dacă nu ne adunăm. Iar regele îmi împărtășește temerile. Guvernul lui Brătianu este cel mai calm în această dispută. Principele Carol și Regele Ferdinand îl susțin pe Brătianu. Voilà, deja s-au apucat să mobilizeze oameni din Moldova, din Ardeal și din Dobrogea!

Deși toți ne dorim o țară mare și unită, acest lucru va fi extrem de greu de realizat. Suntem un popor mic prins între imperii mari. Adela, îți dai seama, însăși existența României este o minune… Suntem prinși între Imperiul Țarist și Imperiul Habsburgic. Ca și cum nu ar fi fost destul, Bulgaria vrea teritorii de la noi, pe care le consideră ale ei. Draga mea, îndrăznesc să îți spun că situația este critică și cred că ne va paște un război la hotarul de Sud. Cred că Serbia va fi prima victimă a Bulgariei.

Aud vești cumplite din Europa. Războiul se duce altfel decât până acum. Se vorbește despre gaze și despre arsuri cumplite pe trupurile soldaților din tranșeele occidentale. Vrem, nu vrem, războiul va ajunge și la noi. Nu știu dacă armata noastră este pregătită de un război atât de mare. Mă uit la chipurile tinerilor și citesc în ochii lor încrederea că viitorul ne va aduce o țară mare și unită.

Probabil că ai citit și tu ziarele și ai văzut ce bătălie se duce pentru ca România să intre în război de-o parte sau de alta. Germanilor nu le sunt suficiente ziarele, au mutat propaganda la cinema. Mi se pare revoltător că au oferit gratuit proprietarilor de cinematografe filme, documentare și jurnale de actualități. Înțelegi că-și doresc astfel să ne influențeze să fim de partea lor. Dar românii sunt mai isteți decât își închipuie ei.

Ieri-seară, la cină la Brătianu, am auzit că spectatorii au aruncat cu ouă și cu legume în ecran. Marghiloman ar fi auzit și ar fi luat foc de furie. Uneori nu-l înțeleg, deși este un bărbat inteligent și de spirit.

Sunt îngrijorat, Adela! Simt că nu vom mai putea ocoli acest război. Am o presimțire că lumea nu va mai fi la fel după ce se va încheia totul. Dar mai cred că Dumnezeu nu ne va lăsa și, dacă ne-a salvat până acum, am credința că o va face și de acum înainte. Aștept cu nerăbdare știri de la tine. Dumnezeu să ne ajute pe toți! Cu drag, te îmbrățișez!

Al tău părinte,

Tata

V

 

16 octombrie 1916

Dragă Adela,

 

În sat atmosfera este sumbră. Parcă nici soarele nu mai strălucește cum o făcea înainte. Toți oamenii sunt mohorâți și triști din cauza începerii războiului și a plecării bărbaților.

Noi am format o organizație, din care fac parte mai multe femei, pentru a ajuta la creșterea copiilor din familiile nevoiașe și nu numai. Chiar și așa, tot nu ne ajută prea mult, deoarece toți oamenii au moralul la pământ, parcă așteptând sfârșitul lumii.

Toți pierduseră o calitate, una de care niciun om nu ar trebui să ducă lipsă, patriotismul! Parcă nu mai aveau forța necesară pentru a continua. Parcă toată puterea s-a scurs din ei și nemaiavând nici entuziasmul de a-și revedea soții și copiii cum revin victorioși din luptă.

Preotul Iftimie a observat și el această situație nefericită, ba chiar absurdă. El, fiind un preot dedicat, cu o inimă mare și mereu cu gândul să ajute, cum îl știi și tu, m-a însărcinat să vestesc la tot satul să se adune în fața bisericii două ceasuri, la sfârșitul Sfintei Liturghii.

Fără alte taclale, am plecat să-mi fac datoria. Vestea s-a împrăștiat, iar toată lumea a ajuns în fața bisericii. Deoarece el este învățatul satului, ne mai citea din Biblie, dar atunci a fost diferit. El nu ne-a citit din Biblie, ci dintr-o carte mai subțire, cu copertă de piele.

Mare ne-a fost mirarea când a început să ne citească despre marile fapte de vitejie ale moșilor și ale strămoșilor și de momentele de mare durere, din cauza pierderii celor dragi!

Și zicea el că cel mai bun medicament pentru suferința inimii este să facem hora mare românească. Lumea asculta cu sufletul la gură și, dintr-odată, părintele a cerut să vină ucenicii lui, niște băieți de 14-15 ani, cu niște instrumente. Ei au început să cânte la ele cu o bucurie pe care de mult timp nu am mai zărit-o pe vreun chip dintre ai noștri.

Ca la un semnal, ne-am prins de mâini în horă și am început să jucăm tare, apăsat, de parcă toată durerea se ducea în pământ… opincile noastre!

Și îți spun sincer că grijile noastre, fără sfârșit, se topeau pe măsură ce oboseala cuprindea trupurile noastre. Prin această întâmplare, vreau să-ți arăt cum nimeni din sat nu și-a pierdut speranța și nici tu nu ar trebui s-o faci!

Cu același dor și cu iubire nemărginită, te sărut,

Mama

 

 

1 noiembrie 1916

Dragă Adela,

 

În sat, lucrurile nu merg așa cum trebuie. Toată lumea este îngrijorată și încearcă să facă ceva pentru a fi mai bine.

Suntem supărați și, în fiecare seară, ne întâlnim, discutăm, empatizăm alături de cei nevoiași, căutând soluții pentru a-i ajuta. Desigur, ne întâlnim la slujba de duminică. Acolo vedem femei cu copii mici, ce plâng de foame și pe ale căror fețe se citește deznădejdea.

Noi, împreună cu preotul, încercăm să-i încurajăm, le spunem că acest război se va sfârși, că își vor revedea tații și că totul va fi bine.

Alături de un grup de femei, avem grijă de bătrânii satului, la fel de triști și ei, cu ochii înlăcrimați, scrutând drumul și așteptând vești de pe front.

Aș vrea să îmi dai un sfat cum aș putea trimite niște haine călduroase pentru cei plecați în război. Aștept cu nerăbdare vești de la tine!

 

Cu dragoste,

Mama ta

 

17 octombrie 1916

Draga mea Adela,

 

Îți este bine în oraș? Cum ți se pare acolo? Ce trebuie să faci ca soră medicală?

Aici, în sat, ne este bine. Ne ajutăm între noi. Duminica, tot satul merge la biserică, iar preotul ne spune că totul va fi bine și că Dumnezeu îi ajută pe cei credincioși. Așa că ne rugăm zilnic. Mai mulți întreabă de tine. În rest, se preocupă de treburile gospodărești.

Ai primit scrisori de la tatăl tău? Eu nu am primit vești de la el. Te rog să îmi scrii curând!

 

Cu dragoste, Mama

 

15 decembrie 1916

Dragă Adela,

 

Au trecut doar patru luni de când te-ai înrolat ca voluntară la Crucea Roșie și ai plecat la spitalul de campanie din Iași. Cu toate acestea, viața din satul nostru s-a schimbat mult în aceste luni. Au plecat la război și ultimii băieți de la noi, Marin și Ion ai lui Bogatu. Satul pare părăsit, suntem numai noi, bătrânii, femeile, copiii și popa Iftimie, cel care ne povestește întâmplările soldaților din prima linie.

Mi-e tare greu să mă descurc fără tine și fără tatăl tău. De abia am reușit să strâng puținul grâu ce nu a fost doborât la pământ de tancurile care au trecut pe lângă satul nostru acum două săptămâni. Am pierdut și carul cu boi, deoarece au sosit niște ofițeri și ni l-au luat, deoarece au spus că le este de folos pe front. Așa că iarna asta va fi una foarte grea.

Nu am primit vești de la taică-tău, dar încerc să nu dau atenție grijilor. Sunt extenuată din cauza grijilor pe care le am în fiecare zi. Aș vrea să te răzgândești și să te întorci acasă. Sper să ne vedem în curând, dacă singurătatea nu mă va doborî. Aștept vești de la tine!

 

Cu dragoste,

Mama ta

 

 

24 martie 1918

Draga mea fiică,

 

Mă simt mai aproape ca oricând de cel mai mare vis al meu, să vad o Românie unită și în pace. În trei zile, se apropie cel mai mare moment pe care l-am trăit în viața mea, votul pentru deciderea unirii Basarabiei cu Țara Românească. Chiar dacă votul nu e aprobat, e clar că lumea dorește să fim uniți și puternici.

La București, e prima dată, după mult timp, când speranța se simte în aer . Pe oricine întrebi îți va spune că e gata pentru cel mai mare moment al lor și știu că țara lor va fi, în sfârșit, unită. Oamenii, mai ales tinerii, toți simt că nu mai pot aștepta încă trei zile până la decizia finală pentru Țara Româneasacă. Drept să-ți spun, mai sunt destul de mulți oameni, în special, bătrâni, care consideră că e bine așa cum este acum și că nu ne trebuie nicio unire cu Basarabia. Îți mărturisesc că, în toți anii mei, nu am văzut mai mult optimism și pesimism în același timp.

Dacă data trecută când ţi-am scris eram deznăjduit de soarta pe care puteam să o avem cu războiul, acum îți spun, cu mâna pe inimă, că avem toate șansele la un final fericit. Victimele noastre sunt din ce în ce mai puține, iar sprijinul francez a crescut. Oamenii noștri sunt dispuși să își dea viața pe front, iar numărul oamenilor care vor să se înroleze a crescut considerabil. Dar, desigur, nimeni nu crede că s-a terminat războiul. Doar pentru că pare că vom câștiga nu înseamnă că o să și ieşim victorioşi uşor. Trebuie să muncim din greu în continuare.

Vreau să îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, dar, mai ales, pentru țară. Pentru faptul că nu ai renunțat, indiferent cât de greu a fost. Pentru câți răniți ai îngrijit, pentru cât m-ai susținut, indiferent de greșelile mele. Vreau să-ți spun că sunt mândru de tine.

Mama ta cum mai este? Să îi transmiți că sper să ne revedem cât de curând posibil. Vă urez multă sănătate și toate cele bune!

Al tău,

Tata

 

Pe ultima foaie a jurnalului lui Rareş, băiatul îi lăsase Adelei un ultim mesaj. Viaţa soldatului era în primejdie, iar singura sa dorință rămasă era ca Adela să primească jurnalul şi să fie publicat sub semnătura anonimului. Copleşită de amintirea războiului şi de dorul puternic pentru Rareş, închise ochii şi şi-l imagină pe Rareş lângă ea. Cuprinsă de melancolie, se îndreptă spre fereastră şi privi către pădure, locul copilăriei lor, unde împărtăşiseră atâtea clipe frumoase. Dintre copaci, se ivi o siluetă cunoscută, care, în lumina soarelui, îi semăna lui Rareş. Băiatul şchiopăta, însă se ţinea mândru, de parcă luptase împotriva întregii lumi şi triumfase. Ochii celor doi se întâlniră şi totul deveni clar: soldatul întors acasă era Rareş.