Da, războiul, o pagină tristă a istoriei omenirii! Război înseamnă suferinţă, durere, lacrimi… ORFANI… flămânzi, murdari, înfriguraţi. LACRIMI? Toţi oamenii plâng şi suferă?

E greu, dar trebuie să luptăm pentru ţară! România, ţara noastră, nu era încă întregită. Lacrimile românilor din Transilvania trebuiau alinate, dorul lor trebuia stins! Atunci când ţara o cere, sacrificiul devine datorie!

Atât familia Baciu, cât şi familia Dumitrescu nutreau sentimente patriotice intense şi nu au ezitat nicio clipă în a răspunde: „Prezent la datorie!”, atunci când au primit ordinul de înrolare.

Având ochii în lacrimi, familiile Baciu şi Dumitrescu şi-au condus bărbaţii la gară, acoperindu-i cu multe sărutări şi urări de bine. Adela, Rareş, Vladimir, Catrina, Zoe şi Ştefan deveneau copiii unor soldaţi români, porniţi în lupta pentru apărarea ţării şi pentru reîntregirea acesteia. Băieţii şi-ar fi dorit să-şi însoţească tatăl, să meargă şi ei pe front, în schimb, au primit o misiune mult mai importantă: să aibă grijă de familii, să-i ocrotească şi să-i apere pe aceştia. Bătrâna Elizabeta Ifrim a îngânat rugăciunea „Tatăl nostru” şi i-a binecuvântat pe cei doi eroi.

Domnul Baciu era ofiţer şi fusese direcţionat spre Valea Jiului. Misiunea era clară: trebuia să ţină piept Armatei 9 germane, care forţa trecerea Carpaţilor prin trecătorile Surduc şi Vâlcan. A fost repartizat în corpul de ofiţeri strategi care lucrau împreună cu generalul de divizie Ioan Culcer. Nu era timp de sentimente!

Dimineaţa zilei de 11 octombrie 1916 este extrem de dificilă: forţele germane reuşesc să rupă apărarea română. Detaşamentul Homoriceanu, care asigura apărarea pasului Vâlcan, este luat prizonier. Speriat, generalul Culcer doreşte să abandoneze Oltenia şi cere aprobare pentru retragerea trupelor.

Ofiţerul Baciu este oripilat şi, împreună cu alţi ofiţeri, prin intermediul generalului Dragalina, îi cer Regelui Ferdinand să nu aprobe atitudinea defetistă a generalului Culcer. Generalul Dragalina devine conducătorul românilor şi ordonă un nou plan de operaţiuni, pentru a opri trupele germane în zona Târgu Jiu. Rănit grav, generalul Dragalina nu renunţă, formează „Grupul Jiu” – corp de elită, condus de coloneii Ioan Anastasiu şi Baciu. Trei zile s-au luptat, pe viaţă şi pe moarte. În aceste confruntări, colonelul Baciu îşi întâlneşte angajatul, pe soldatul Dumitrescu. Bucuria revederii şi a reîntâlnirii celor doi a fost atât de mare… o îmbrăţişare puternică, cavalerească, lacrimi în ochi, dorul de casă, de copii, de bucatele bune, de grădină… Sentimentele acestea erau atât de puternice, încât parcă puterea de luptă a crescut! Împreună vor lupta cu o forţă sporită. Tranşeele erau pline de apă, de noroi, umezeala, frigul, foamea, toate formau un tablou apocaliptic. Obuzele cădeau, gloanţele sfârtecau aerul, apoi trupurile… sânge, strigăte, suferinţă, moarte.

– Doamne? De ce? murmură un soldat în agonia morţii…

Înduioşat, Colonelul Baciu îi răspunde:

– Pentru ţară, eroule, pentru România! Vreau România Mare! spuse el, închizându-i ochii în timp ce i s-a stins în braţe.

Colonelul Baciu simţi cum îi fuge pământul de sub picioare… Ce e viaţa? Un şir lung de iluzii, de prejudecăţi, de demagogii. Îi vedea în pădure pe Adela şi pe Rareş. Acum i se păreau limitate gândurile lui. Doi copii, doi îngeri… acum oamenii mor pentru libertatea lor, pentru viitorul lor. România Mare! Avea în minte chipul Adelei, pe care o vedea în straie populare, mândră şi fericită. Clopotul bisericii se auzea în fundal, iar întreg satul se pregătea de horă. Urma să fie jucată „Hora Unirii”… nu mai conta clasa socială, ci doar identitatea naţională.

Un alt obuz îl opri din reverie. Un zgomot asurzitor şi o lovitură puternică l-au aruncat la pământ. Totul s-a întunecat… o linişte apăsătoare l-a cuprins. S-a pierdut…

– Camarazi! se auzi un strigăt puternic. Colonelul Baciu a fost rănit! Ajutor! spuse soldatul Dumitrescu.

Nimeni nu a reacţionat. Îngenuncheaţi, căzuţi, răniţi, toți încercau să reziste. Încă se apărau, trăgeau în duşmani spunând: „Doamne, unde eşti?” Un soldat grav rănit, care își pierduse vedera, îngâna rugăciunea „Tatăl nostru” într-un mod sfâşietor… Părea sfârşitul lumii! Suferinţa era imensă.

Printr-o rafală de gloanţe, soldatul Dumitrescu s-a strecurat, cu o viclenie iepurească, şi, târându-se, a ajuns la colonelul Baciu. L-a luat în braţe, apoi în spinare şi, tot târâş, a reuşit să-l tragă din mijlocul focului de gloanţe şi obuze.

Situaţia era gravă: numeroase schije i-au rănit trupul… ambulanţierii şi infirmierii munceau fără încetare. Ce era de făcut? Soldatul Dumitrescu îşi vedea fiul, pe Rareş, în pădure… era şi Adela acolo. Copiii lor, viitorul… Trebuia să lupte! S-a strecurat spre generalul Dragalina şi i-a cerut permisiunea de a lua o ambulanţă şi a merge la Târgu Jiu, la spital. Generalul Dragalina a aprobat, întrucât colonelul Baciu era un strateg de excepţie și era  nevoie să se pună pe picioare cât mai repede.

Drumul spre spital a fost plin de pericole, iar reuşita a fost un miracol. Operaţia a durat trei ore, timp în care soldatul Dumitrescu i-a fost alături. După cinci ore, trezindu-se, colonelul Baciu a cerut ca imediat să se întoarcă pe front, lucru refuzat de medici. Noaptea, i-a ordonat soldatului Dumitrescu să-l ducă în ambulanţă şi să se întoarcă pe front, căci, chiar dacă nu putea lupta cu arma în mână, putea stabili strategii de luptă împreună cu ceilalţi ofiţeri. Aşa că, în puterea nopţii, înfruntând pericole nebănuite, cei doi s-au întors pe front, spre surprinderea şi admiraţia generalului Dragalina.

Pericolul nu trecuse, Valea Jiului trebuia apărată. În dimineaţa zilei de 12 octombrie 1916, generalul Dragalina ia o maşină, un şofer şi doi ofiţeri, printre care era şi colonelul Baciu, şi înaintează în prima linie a frontului, unde armata română ţine cu greu calea armatei germane. Trece podul din apropierea Mănăstirii Lainici, unde s-au spovedit şi s-au împărtăşit. La întoarcere, podul este cuprins de un schimb de focuri. Maşina trece în viteză pe pod, prin ploaia de gloanţe, generalul fiind rănit în braţul stâng şi în omoplat. Reuşesc să revină în tabăra română. Din nou, soldatul Dumitrescu trebuie să-l ducă, de urgenţă, la Târgu Jiu, aşa cum făcuse și cu colonelul Baciu. Printr-un efort supraomenesc, cei doi reuşesc sa-l ducă pe generalul Dragalina la Târgu Jiu, apoi, la Craiova, unde se constată nevoia amputării braţului. Marele Cartier General ordonă ca generalul să fie transportat la Spitalul Militar de la Palatul Regal din Bucureşti. Cei doi îl urcă în tren, dar, din cauza aglomeraţiei şi a timpului lung, rana i se infectează. Pe patul de spital, Regele Ferdinand I îi conferă Ordinul „Mihai Viteazul”. În acel moment, nu s-a putut gândi decât la bravii lui camarazi, la dragii prieteni, la colonelul Baciu şi la soldatul Dumitrescu, la copiii lor, la România Mare! Moare însă pe 24 octombrie 1916, septicemia învingându-l.

Pe front, camarazii l-au plâns, l-au jelit, dar au continuat lupta. Soldatul Dumitrescu a compus versuri în memoria lui:

 

Pe când ordinul acesta de zi ni se citeşte,

Viteazul în inspecţii pe defileu porneşte

Dar vai! de dup-o stâncă un foc de mitraliere

Duşmane îl încadrează, zdrobindu-i cu putere

Şi braţul stâng şi-un umăr, atacul se începe

Eroul „Moş”, din patu-i, conduce cum pricepe,

Cu sânge-rece luptă, iar pilda lui ne mână

Şi sufletul şi paşii, cu furie păgână.

Am năvălit în duşman, pe „Moşul” răzbunarăm,

Victorie deplină prin el o căpătarăm.

Dar… ce folos… Noi, veseli de fructele culese,

Aflarăm cu durere că „Moşul” se stinsese.

 

Generalul Dragalina a fost înmormântat în Cimitirul Eroilor în prezenţa Regelui Ferdinand, a Principelui Carol şi a întregului guvern condus de Ion I. C. Brătianu.

În acest timp, în trecătorile din Carpaţi, românii trebuiau să reziste, armata germană trebuia oprită. Planul strategic prevedea să se ţină piept până când vor veni zăpezile mari, care vor zădărnici planul.

În noiembrie, forţele române nu au putut rezista şi, în a doua bătălie de la Târgu Jiu, au pierdut lupta, iar forţele germane au pătruns în Câmpia Română. Consecinţa pozitivă a Primului Război Mondial a fost că s-a destrămat Imperiul Austro-Ungar, fapt ce a permis unirea Transilvaniei cu ţara, la 1 Decembrie 1918.

Colonelul Baciu şi soldatul Dumitrescu s-au întors acasă, la familiile lor. Bucuria a fost imensă. Bătrânul Vasile Ifrim, bunicul lui Rareş, le-a povestit că în 1848, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, peste 40.000 de români transilvăneni au strigat: „Ardealul nu mai e Ardeal, ci România!”, precum şi „Noi vrem să ne unim cu țara!”.

Prin lupta voastră eroică, prin sacrificiile imense din Primul Război Mondial, s-a îndeplinit idealul românilor. Cinste vouă!

Dragi nepoţi, domniţă Adela, urmaţi exemplul părinţilor şi al bunicilor voştri, iubiţi-vă ţara!