Micul mare erou – Capitolul 15

Micul mare erou – Capitolul 14
noiembrie 16, 2018
Micul mare erou – Capitolul 16
noiembrie 16, 2018

Micul mare erou – Capitolul 15

Era o dimineaţă însorită de mai, 1917. Ultimele zile ale lunii aduceau în crengile cireşilor din livadă înmiresmatele flori alb-rozalii, pe care Adela le rupea uneori şi i le aducea bunicii lui Rareş, Elizabeta, ca să i le strecoare în cosiţe. Adela iubea acele momente, când mâinele blânde îi descurcau firele de păr şi le împletea cu îndemânare şi grijă. La sfârşit, drept mulţumire, Adela îi strângea între palmele ei netede mâinile ridate, dar atât de calde.

De când izbucnise războiul, familia Baciu nu mai părăsise moşia. Era totuşi un loc sigur. Zilele fericite de altădată erau mereu umbrite de veştile negre care se strecurau pe buzele tuturor. Nimeni nu mai vorbea despre nimic altceva decât despre război. Chiar şi fraţii lui Rareş şi-au pierdut zâmbetul de pe buze. Cu toţii ştiau ce se întâmplă în jurul lor. Moşia era ca o insulă de siguranţă pentru ei toţi, dar, în orice clipă, acel zid de protecţie se putea prăbuşi ca un castel din nisip.

Dar, astăzi, Adela nu era mâhnită. Dimpotrivă. Îi sclipeau ochii, deoarece avea un plan  secret. Îl pusese la cale cu o seară înainte. De abia aşteptase să treacă noaptea, să îl poată pune în aplicare. Cu mult timp în urmă, când tatăl ei îi interzisese prietenia cu Rareş, cei doi au pus la cale un fel secret de a comunica: îşi lăsau bileţele pe marginea ferestrei, sub ghivecele cu muşcate. Deşi între timp domnul Baciu îi iertase şi acceptase prietenia lor, au continuat să comunice aşa. Acum, Adela i-a scris lui Rareş: „Când o să vezi că se termină ora de muzică cu domnul profesor Sălăţeanu, să vii în pădure, la locul nostru secret. Te aştept! Adela”.

Ea ştia că Rareş se strecura mereu prin apropierea salonului atunci când ea repeta cu profesorul de pian. Orele se răriseră, dar, o dată pe lună, Adela se cufunda în muzica pianului, iar Rareş, în glasul ei. Era cel mai frumos sunet pe care el îl cunoştea! După ce ultimele acorduri de pian au fost încheiate, Adela a fugit spre locul lor secret. Rareş a sosit după câteva minute, foarte curios să afle ce dorea Adela. Fata îl privea agitată.

– Rareş, ce avem noi doi în comun?

– Ne plac cireşele?

– Nu, Rareş, ceva mult mai important!

– Plăcintele cu mere ale bunicii?

– Nu, Rareş, este ceva foarte, foarte important!

Atunci Rareş a devenit mai serios. A înţeles că Adela se referea la ceva cu adevărat special.

– Doar nu vorbeşti despre… război?

– Ba da. Tu ce crezi? Amândoi vrem să ajutăm. Nu mai suntem nişte copii neajutoraţi. Aseară i-am auzit pe părinţii mei. Vorbeau despre orfelinatul din oraş, pentru copiii victimelor de război.

– Şi?

– Şi spunea că se caută voluntari!

– Adela, doar nu vrei să…

Adela îl întrerupse, agitată:

– Ba da, am vorbit de atâtea ori despre a fi de folos! Doar nu vrei să renunţi acum, Rareş!

– Adela, tatăl tău ne-a mai interzis şi în trecut să fim prieteni! Dacă acum află că te-am sprijinit în planul tău, ar fi în stare să ne dea afară de pe moşie pe mine şi toată familia mea!

– Niciodată! Tatăl meu nu este un om rău! În plus, tata mi-a dat voie, pe când lucram cu cercetaşii, să-i ajut pe cei nevoiaşi.

– Nici nu am spus că este un om rău, dar încearcă mereu să te protejeze şi se supără pe oricine te-ar putea pune în pericol. Şi apoi, Adela, atunci nu era război! La cercetaşi nu erai niciodată în pericol!

– Dar tata nici nu trebuie să afle! În fiecare săptămână, ne-am putea strecura câteva ore până la marginea oraşului, la orfelinat, să-i ajutăm. Ce zici?

– Adela, uită-te la tine, eu aş putea trece neobservat, dar tu? Oricine ştie că eşti fata moşierului Baciu.a

– Rareş, dar acolo nimeni nu are astfel de griji! Acolo este suferinţă! Acolo sunt copiii care şi-au pierdut întreaga familie. Noi i-am putea ajuta. Mereu ai spus că este păcat că nu ai vârsta înrolării, dar că ai face orice să ajuţi!

– Adela, tu eşti o domnişoară, nu este locul tău acolo! Cu mine este altceva!

– Rareş, cu sau fără tine, eu voi merge acolo!

Cei doi s-au despărţit îngânduraţi, fiecare mergând singur spre casă. Adela avea o privire hotărâtă. Îşi ţinea buzele strânse şi ochii ei aruncau flăcări. Nimic nu o putea face să se răzgândească.

A doua zi, Rareş o aştepta în spatele casei. Din privirea lui, Adela a înţeles că nu va fi singură.

– Adela, dacă nu te pot face să te răzgândeşti, atunci, voi veni cu tine. Totuşi, avem nevoie de un adult, de o trăsură, nu putem ajunge singuri atât de departe. Cred că singurul care ne poate ajuta este bunicul Vasile. Poate lua trăsura voastră pe furiş şi să ne ducă până la orfelinat, dar va fi foarte greu să îl conving. Ar fi ca un furt!

– Bunicul tău este un om cinstit, nu ar fura niciodată nimic, toţi din familia mea ştiu acest lucru. Şi apoi, trăsura aparţine familiei mele, nu este un furt, eu voi fi acolo.

– Adela, ştii bine că tatăl tău ne va pedepsi amarnic pentru această îndrăzneală! Bunicul meu va accepta să ne ducă doar ca să nu pleci singură! Poate îl vom convinge să ne ducă în fiecare vineri după-amiaza câteva ore, pentru că atunci tatăl tău este la întâlnirile cu primarul, nu ar avea nevoie de trăsură.

Cei doi au aşteptat cu sufletul la gură ziua de vineri. Dar nu au aşteptat cu mâinile în sân, ci, toată săptămâna, au strâns provizii pe care să le ducă la orfelinat. Tot ce găsea Adela: poale-n brâu, poame coapte, seminţe de bostan, aşezate de bucătăreasă pe măsuţele de lemn din odaie pentru gustare… strângea într-un batic şi ascundea în scrinul vechi de la bunici. Luase borcane cu dulceaţă, cu magiun şi cu legume puse la păstrat pentru iarnă. Dar nici în casa familiei Baciu averea nu mai era ca înainte de război. Hotărât să nu meargă la acei copii cu mâna goală, Rareş nu mai mânca nimic din ceea ce ar fi putut păstra mai multe zile.

Vineri, ca doi hoţi „cinstiţi” ce erau, aveau provizii serioase în traistele de rafie pe care băiatul i le ceruse bunicii. După ce domnul Baciu s-a retras la discuţii cu primarul, Adela şi Rareş s-au furişat în spatele curţii, unde bunicul Vasile îi aştepta. Nu doar de domnul Baciu se temeau, ci şi de fraţii lui Rareş, care se ţineau mereu după el şi care, dacă i-ar fi văzut, ar fi anunţat pe toată lumea de plecarea lor misterioasă. Ca un făcut, sora lui cea isteaţă, Zoe, s-a învârtit toată ziua în jurul lui Rareş, care era pe punctul să o întrebe dacă bănuieşte ceva. Se simţea ca un hoţ şi avea impresia că toată lumea citeşte asta pe chipul lui. Avea o fire sinceră şi nu îi plăcea să ţină secrete. Familia lui numeroasă era foarte unită şi fiecare ştia totul despre fiecare. Se simţea ca un trădător, deşi ştia că planul Adelei are un scop nobil. I-ar fi plăcut să poată spune tuturor: „Mă duc cu domnişoara Adela la orfelinat, să dăm o mână de ajutor!” Nu era nimic rău în asta, dar totuşi era! Ca şi cum călca pe coji de ouă, Rareş număra minutele până la plecare. Voia să-şi scoată din suflet gândul că înşală încrederea stăpânului moşiei. Şi faţă de mama Adelei se simţea vinovat. Şi faţă de întreaga lui familie. „Of! Of! Ooooof! De ce este aşa de greu să faci un lucru bun?”, se întreba el.

Nu doar el se simţea vinovat. Şi pe chipul bătrânului Vasile Ifrim se citea stânjeneala. Şi chiar frica. Era prima dată când încălca cuvântul stăpânilor, dar ţinea foarte mult la coniţa Adela. Legănaţi de mişcările trăsurii, pe drumul bătătorit spre oraş, cei doi tineri se priveau în tăcere.

Acelaşi drum l-au parcurs la întoarcere. Tot în tăcere. Adela era sigură că nu va uita niciodată ceea ce văzuse în acea zi. Din discuţiile adulţilor din salon, la care trăgea deseori cu urechea, ajunseseră la ea multe lucruri despre ceea ce a provocat războiul. Mama Adelei îl numea „plaga neagră”, iar domnul Baciu „ciuma neagră”. Dar nu şi-a imaginat, cu adevărat, nimic ce semăna cu realitatea, până nu a văzut cu ochii ei. Imaginea copiilor din acel orfelinat o va urmări toată viaţa. Se simţea ruşinată că, în lumea ei, atât de puţin atinsă de război, era fericită, pe când ei, acei orfani… Scârţâiturile osiei trăsurii îi aminteau de scâncetele copiilor. Lacrimile curgeau încet, calde, pe obrazul Adelei, iar Rareş o lăsa să plângă în legănările trăsurii. O lăsa să îşi trăiască tristeţea.

Se gândea cât de prostuţă fusese să creadă că nişte plase de rafie pline cu mâncare ar putea ajuta foarte mult. Când a păşit în clădirea cu pereţi scorojiţi şi cu geamuri sparte, acoperite cu zdrenţe în loc de perdele, s-a simţit pătrunsă de tristeţea locului. Teroarea din ochii acelor copii nu putea fi alungată cu hrană.

Spitalul Sfânta Ecaterina, părăsit încă dinainte de război, a devenit casa a peste treizeci de copii orfani. Cele două etaje au fost împărţite în două aripi: în prima aripă se aflau bebeluşii, iar la etaj cei mai mărişori. Cei care aveau peste zece ani ajutau împreună cu voluntarii la îngrijirea bebeluşilor. Obrajii scobiţi de foame erau galbeni, iar mâinile lor păreau nişte beţe de trestie. Ceea ce s-ar putea numi hainele lor erau nişte zdrenţe murdare, pe lângă care, hainele servitorilor de la moşie păreau hainele unor prinţi şi prinţese din basme. Dar Adela a văzut bucuria de pe chipurile lor când le-a cântat. Iubire şi siguranţă era tot ce-şi doreau. Oamenii de acolo erau foarte recunoscători pentru orice voluntar apărut. Adela le-a promis că va reveni împreună cu Rareş şi va aduce foarte multe haine din cele de prisos prin casa ei.

Vocea Adelei se înălţa în holurile spitalului părăsit ca vocea unui înger. Mai erau acolo oameni veniţi ca voluntari şi se citea pe feţele lor hotărârea de a readuce speranţa pe chipurile copiilor.

Era acolo, în aripa celor mai măricei, o fetiţă şatenă, cu ochii verzi, cu genele lungi-lungi ca de păpuşă şi cu părul lung până la umeri, care o urmărea cu privirea prin salon. Strângea la piept o păpuşă care era la fel cu una dintre păpuşile Adelei din copilărie. Avea ochii verzi, la fel ca două mărgele de sticlă, dar îi lipsea o mână. Fetiţa nu voia să spună nimănui care este numele ei. Sau poate că nu îl ştia. Fusese găsită sub dărâmăturile unei case – îi povestise o asistentă Adelei – şi, în primele două săptămâni, refuzase să vorbească şi să mănânce, indiferent cât de blândă era asistenta cu ea. Tot ce accepta fata era să fie spălată. Îi plăcea să fie spălată pe păr şi cerea din priviri să fie spălată şi păpuşa. Asistentele o strigau „Frumuşica”, fiindcă nu răspundea la niciun nume. Numele păpuşii îl ştia fata, era „Elisa”. Când a început să vorbească, spunea tuturor că păpuşa ei se numește Elisa. Frumuşica s-a apropiat de Adela încă din prima clipă.

Cele câteva ore trecuseră ca prin vis. Rareş ajutase la muncile mai grele. Chiar şi bunicul Vasile îşi găsise câte ceva de făcut, iar Adela ajutase o asistentă să spele copiii. Frumuşica a rugat-o pe Adela să o spele pe păr. Apa nu era din belşug şi era rece, dar copiii erau ţinuţi destul de curaţi, chiar dacă hainele lor şi aşternuturile nu erau curate.

A doua săptămână, vinerea, Adela şi Rareş erau deja aşteptaţi acolo. Devenise un ritual, fiecare ştia ce avea de făcut, nimeni nu vorbea prea mult, dar încerca să facă cât mai multe. Adela le-a cântat copiilor în timp ce muncea. Deodată, la a doua arie, Frumuşica devenise mai atentă, ca un câine de vânătoare care îşi ciuleşte urechile. Se aşezase mai aproape de Adela, la o masă, şi bătea cu degetele ei lungi şi fine pe lemnul mesei. Adela înţelesese că fetiţa era educată. Sub hainele grosolane, se ascundeau mişcări graţioase. „Iată, puteam fi eu în locul ei, dacă familia mea ar fi fost…”, se gândise Adela, dar nici nu mai putuse să-şi termine gândul. Se simţea norocoasă! Cel mai norocos om de pe pământ!

Rareş, deşi obişnuit cu sărăcia, tot nu rămase rece la suferinţa din jur. Nici în casa lor, cu atâţia copii, nu era bogăţie. Nici măcar înainte de război nu fusese. Totuşi, nu putea să nu se gândească că celor cinci fraţi nu le-a lipsit mâncarea de pe masă. Şi-apoi, cea mai mare bogăţie era chiar faptul că se strângeau toţi la masă, seara, se ţineau de mâini, spuneau rugăciunea şi măcar o bucată de mămăligă tot aveau! Sau o plăcintă de mălai… sau din griş. Diana, mama copiilor, era cea mai bună bucătăreasă din lume şi putea găti câte ceva gustos din mai nimic.

Se aveau unul pe altul. Lui Rareş îi plăcea faptul că erau mulţi, se simţea mereu iubit şi fericit. Părinţii lui munceau foarte mult, chiar şi copiii munceau, şi bunicii cei bătrâni, dar iubirea lor era puternică şi ţinea loc de orice alte lipsuri. Moşierul Baciu era foarte bun cu ei şi toţi trăgeau nădejdea că războiul nu o să mai ţină mult! Acum, privind la acei orfani, Rareş se simţea şi mai bogat. În fiecare seară, oricât era de obosită, mama îi îmbrăţişa pe rând, pe fiecare, şi, din îmbrăţişarea ei caldă, copiii primeau siguranţa că nimic rău nu li se putea întâmpla. Lui Rareş îi plăcea să prelungească acea îmbrăţişare, deşi nu mai era de mult timp un copil, ca şi cum acum voia el să îi transmită putere mamei, ostenită după lungile zile de muncă.

În prima săptămână, Adela şi Rareş s-au gândit bine ce ar putea aduce în plus la spital. Treburile din camere erau în grija femeilor voluntare şi a asistentelor care lucrau acolo zilnic, dar lui Rareş i-a venit ideea să îngrijească grădina interioară a spitalului. Da, ştia că este periculos să fie lăsaţi copiii în curte, dar, dacă era să fie vreun bombardament, atunci, era totuna dacă îi prindea înăuntru sau afară. Grădina era lăsată în paragină de ani buni, dar bunicul Vasile a adus o coasă şi, când a obosit, i-a dat-o nepotului. În scurt timp, toată iarba a fost cosită şi adunată în două căpiţe mari, lăsate la uscat. Copiii din aripa a doua, înnebuniţi de bucuria de se juca în curte, au sărit pe cele două căpiţe şi le-au împrăştiat imediat. Nimeni nu i-a certat, fiindcă era prima dată, după multe luni, când păreau liberi şi fericiţi. Au început să se ascundă, să strige şi să cânte, de parcă nimic rău nu se întâmpla în jurul lor. Frumuşica se ţinea deoparte, dar îi vorbea păpuşii Elisa, zicându-i:

– Uite, Elisa, vezi ce frumoasă este grădina noastră? Suntem într-un palat frumos, iar grădinarul şi prinţesa ne iubesc. Vezi, Elisa?

Apoi, Frumuşica a luat de mână o fetiţă mai mititică, care avea doar vreo trei anişori şi a lăsat-o să se joace cu Elisa. Fetiţa a întrebat-o dacă vrea să îi spună o poveste.

– Nu ştiu nicio poveste, a spus Frumuşica.

– Te rog, te rooooog, spune-mi o poveste, una, doar una!

– Bine!

Micuţa a ţipat de bucurie şi a mai chemat alte patru fetiţe să asculte şi ele. Atunci, Frumuşica, foarte serioasă, a început să le povestească:

 

A fost odată ca niciodată o prinţesă. Locuia într-un palat argintiu-auriu, cu geamuri din zahăr şi cu pereţi din turtă dulce. De dimineaţa şi până noaptea târziu, la palat era o veselie fără margini. Toţi servitorii o iubeau, iar ea era cel mai cuminte copil din lume. Niciodată nu cerea nimic în plus şi niciodată nu îi supăra pe părinţii ei, care erau împăratul şi împărăteasa unui regat puternic, ce se întindea de la un capăt al lumii la celălalt. Îi iubea foarte mult şi ei o iubeau ca pe ochii din cap.

 

– O, ce poveste frumoasă, a strigat cu lacrimi de bucurie o fetiţă mai negricioasă, cu părul încâlcit, strângând-o pe Elisa, tare-tare, la piept.

– Şşşşt! Nu mai întrerupe povestea, a spus altă fetiţă, încercând să i-o ia pe Elisa.

Frumuşica le-a spus să se joace pe rând cu păpuşa, fără să se certe, apoi şi-a continuat povestea.

 

Dar, într-o zi, peste regatul cel fericit, s-a năpustit un vânt puternic. Vrăjitoarea de la castel i-a spus împăratului că vântul ăsta era o piază rea şi că, după el, se anunţă venirea unui balaur negru, urât şi rău, care va sufla cu trei limbi de foc şi va pârjoli toată împărăţia într-o clipită. Împăratul nu a crezut-o pe vrăjitoare şi a stat liniştit. Dar fata de împărat nu a uitat vorbele vrăjitoarei şi, de atunci, nu se mai juca atât de mult în curtea palatului, ci se ascundea mai mult în pivniţele cele mai întunecate, unde, de frică, nu cobora singură, ci doar cu păpuşa ei preferată.

 

Dar ce nume avea fata asta de împărat? o întrerupse iar fetiţa cea negricioasă.

– ŞŞŞŞŞT! Nu mai întrerupe povestea! a certat-o din nou cealaltă fetiţă.

– Nimeni nu mai ştie numele fetei de împărat, a continuat Frumuşica, cu lacrimi în ochi. Poate că nici ea nu mai vrea să-şi ştie numele…

 

Şi, într-o seară, fata de împărat alerga prin tunelurile palatului, fiindcă își pierduse păpuşa şi nu ştia unde ar putea fi. A găsit păpuşa lângă un zid şi, obosită de atâta alergat, s-a sprijinit pentru o clipă cu spatele de zid şi a adormit. Când s-a trezit, a simţit că este deja dimineaţă şi s-a speriat: „Oare de ce nu a venit nimeni să mă caute? Cum de nimeni nu mi-a văzut lipsa?”, s-a întrebat fata de împărat.

Cu frica în sân, fata a ieşit la lumină, în curtea palatului. În faţa ei, totul era ars şi făcut scrum. „O, nu, balaurul cu trei limbi de foc a venit, într-adevăr! Vrăjitoarea cea bătrână a avut dreptate!”, își spuse fata. Apoi a alergat prin fiecare aripă a palatului, dar totul era ars în jur. Nici urmă de împărat, de împărăteasă sau de servitori. Doar păpuşa mai era cu ea.

 

– Şi, şi? întrebă o altă fetiţă.

– Are un final fericit, nu? întrebă fetiţa mai negricioasă.

Frumuşica avea ochii în lacrimi:

– Asta este toată povestea!

– O, nu! Ne păcăleşti, nu-i aşa?

Văzând tristeţea pe chipurile fetelor mai mici decât ea, Frumuşica şi-a şters lacrimile şi le-a spus:

– V-am păcălit! De fapt, povestea are un final fericit. Vi-l spun!

– Spune-l! Spune-l! strigau fetiţele în cor.

 

Dar, privind în jur, fata de împărat a văzut că mai rămăseseră în viaţă un grădinar şi o altă prinţesă, verişoara ei, care se afla în vizită la palat. Şi toţi trei au început să reconstruiască palatul pârjolit de balaurul cel negru şi rău şi, împreună, au încercat să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi!

 

– O, ce poveste minunată, Frumuşico! Îţi mulţumim!

Rareş şi Adela au cuprins cu privirea curtea plină de copii fericiţi, care, pentru scurt timp, au uitat de balaur şi şi-au amintit de joacă.

Dar, în drumul spre casă, legănaţi de mişcările trăsurii, reîntorşi pentru a treia dată la orfelinat, cei doi se gândeau cu groază că această fugă a lor, cu trăsura familiei Baciu, nu mai putea continua la nesfârşit. Ce se va întâmpla mai departe dacă li se interzicea să mai meargă la orfelinat? Dacă domnul Baciu va pedepsi întreaga familie a lui Rareş? Erau vremuri grele şi familia lui trăia numai din mila moşierului. Dacă erau lăsaţi pe drumuri…

Într-adevăr, gândurile lor negre aveau şi motiv… Când trăsura mânată de moş Vasile a luat ultima curbă, în faţa conacului era o „adunare” pe cinste: în faţă, domnul Baciu, cu chipul negru de supărare, doamna Baciu, delicată, încercând să-l liniştească, apoi, în spate, bucătăreasa, soţul ei, copiii familiei Dumitrescu şi bunica Elizabeta. Adelei i se părea că toate chipurile sunt întunecate şi certăreţe.

– Doamne, Rareş, ce ne facem? Numai eu sunt de vină!

Moş Vasile a oprit trăsura şi a ajutat-o pe Adela să coboare. Apoi a rămas în faţa moşierului, umil, cu privirea în pământ. Rareş a venit lângă ea.

– Tată, doar eu sunt de vină! Te rog să nu-i pedepseşti şi pe ei!

– În camera ta, Adela! Vocea tatălui suna ca un ciocan nemilos care bate fierul. Vom vorbi mâine-dimineaţă. Acum am de vorbit cu moş Vasile Ifrim!

În acea noapte, Adela nu a închis un ochi. Cele mai negre gânduri ale ei s-au împlinit. Tatăl a aflat totul şi va pedepsi familia lui Rareş. Doar ea era vinovată! Avea de gând să-i explice tatălui că tot ce s-a întâmplat era planul ei, iar Rareş şi bunicul ei au ajutat-o doar ca să nu meargă singură şi să fie într-un pericol şi mai mare! Şi apoi, tot ce a făcut a fost să ajute nişte orfani! Era un lucru rău? Nu îi venea să creadă că nu va mai putea merge niciodată în acel loc în care s-a simţit atât de folositoare. Asistentele aveau nevoie chiar şi de cel mai mic ajutor, iar ea le-a promis că nu le va lăsa singure!

A doua zi, tatăl Adelei o aşteptase în salon. Masa nu fusese pusă, nimeni nu mâncase. „Sigur, a concediat-o deja pe bucătăreasă!”, se gândise fata, îngrijorată, izbucnind deja în plâns.         Dar tatăl a venit lângă scaunul ei şi a mângâiat-o blând pe creştetul capului.

– Adela, sunt mândru de tine! Am crescut un copil care ştie să privească în jur şi spre cei mai sărmani!

– Tată, vorbeşti serios? Am crezut că mă vei pedepsi! Că vei concedia toată familia lui Rareş!

– Nu, Adela, ştiu că tu ai fi plecat şi singură, bine au făcut că te-au însoţit! Atunci când vei fi părinte, vei vedea că nu vei putea să-ţi laşi copilul în pericol. Doar asta mă sperie. Dar ai dovedit că nu eşti o domnişoară răsfăţată, ci un om bun, care are un suflet milos. Niciunde nu suntem feriţi de război, dar, dacă vrei să faci o faptă bună, nu trebuie să te mai gândeşti la asta. Dumnezeu are un plan pentru noi toţi şi nu îl putem noi ocoli.

Adela credea că visează! Peste două zile, s-a trezit şi a coborât în salon. Masa era cu mult mai sărăcăcioasă decât înainte de război, dar Adela nu se gândea decât să strângă, pentru a duce la orfelinat cât mai multe lucruri. Mama ei a chemat-o să iasă în curte. În faţa conacului, erau tatăl ei şi Frumuşica.

– Ce se întâmplă aici? a întrebat Adela.

Mama ei i-a răspuns că moş Vasile le-a povestit tot ce s-a întâmplat la orfelinat, iar domnul Baciu a decis să o ia pe fetiţă la ei acasă. Nu avea acte, dar… Erau vremuri grele şi cei de la orfelinat au fost uşuraţi să vadă că un copil scăpa din acel loc şi era pe mâini bune.

Fetiţa a ridicat privirea către mama Adelei şi a spus, pur şi simplu:

– Numele meu este Sarmiza. Sarmiza Alimăşteanu!

– Bine ai venit în familia noastră, Sarmiza!