Micul mare erou – Capitolul 16

Micul mare erou – Capitolul 15
noiembrie 16, 2018
Micul mare erou – Capitolul 17
noiembrie 19, 2018

Micul mare erou – Capitolul 16

Cuvântul războiîi răsună în minte zile întregi. Chiar şi acum Adela era înlemnită, palmele îi erau încă umezite şi pulsul îi era crescut. Ce solemn cuvânt! Cercetând cu privirea locul, încearcă să găsească sursa acestui „chiot” care se revarsă asupra omenirii. Deodată, doi oameni i-au atras atenţia. Erau îmbrăcaţi în haine militare. Costumul era compus din veston, manta, pantaloni, accesorii, încălţăminte şi, ca element de coifură, era prăvăzută capela. Se apropie pentru a afla mai multe despre această vocabulă care emană tragism. Se ascunse după un copac, dar nu a fost suficient, pentru că nu putea auzi dialogul dintre cei doi. Toto a început să latre, iar unul dintre soldaţi îşi îndreptă privirea spre fată. Adela încercă să se îndepărteze, însă era prea târziu, deja unul dintre soldaţi se apropia, cu paşi repezi, de ea.

– Cum te numeşti? întrebă soldatul.

– Să trăiţi, domnule! Eu sunt Adela! răspunse cu vocea tremurândă şi cu obrajii înfierbântaţi.

– Tu eşti fiica domnului Baciu

– Da. Este tatăl meu.

– Ce te aduce pe aici? spuse băiatul cu ochii strălucind de bucurie.

– Câinele meu a scăpat, iar eu am mers după el pentru a-l prinde.

– Dacă vrei, te pot ajuta. Eu sunt Iulian. Acesta era blond, înalt, pistruiat şi avea ochii albaştri, iar costumul i se mula perfect pe trupul zvelt. Dintotdeauna şi-a dorit să-şi apere ţara. Acesta i-a povestit despre faptul că o să fie înrolat în război, dar, până atunci, patrulează prin oraş pentru a se asigura că localnicii sunt în siguranţă.

Absolut nimic nu putea opri timpul, parcă acesta nu mai avea răbdare cu oamenii. Minutele, orele, zilele treceau şi deveneau din ce în ce mai apăsătoare. Vacanţa de vară tocmai a venit, iar vechiul ritual de a-şi petrece timpul cu cel mai bun prieten al său, Rareş, în minunatul şi tânărul codru, dispăru.

Era 28 iunie. Razele arzătoare ale soarelui luminos mângâiau moşia familiei Baciu, printre care şi bogata livadă. Se auzeau paşii graţioşi şi precauţi ai Adelei, care dădeau viaţă neatinsei atmosfere. „Unde putea fi?” Mii de gânduri îi inundau mintea, simţindu-se în continuare pustiită. Vedea cum, treptat, orice urmă de umanitate dispăru, solitudinea acaparându-i astfel întreaga fiinţă. Tocmai ce a verificat în grădina din spatele casei, în bucătăria îngustă a doamnei Diana, chiar şi în atelierul domnului Dumitru… Dar nimic! Adevărul era că un singur loc i-a mai rămas: tărâmul lor secret, lumea încântătoare a necunoscutului, universul luminat al viselor – pădurea. Palmele îi asudau, iar bătăile inimii îi accelerau. Spaima de tot ce este tainic, dar, în același timp, curiozitatea o îndemnau să plece spre dumbravă.

Alergă… Fata nu se opreşte, îşi continuă cursa frenetică. Codiţele de aur flutură dintr-o parte în alta în timp ce fugea în zigzag, rapid, printre copaci. Gândul că tatăl ei era plecat de acasă o făcea să se simtă liberă ca o pasăre migratoare. Astfel, ajunse într-o splendidă dumbravă. Îşi ridică privirea blândă şi schiţă un zâmbet şters, pe chipul ei angelic.

– Bună ziua, Rareş! Te caut de foarte mult timp, vreau să-ţi spun de ce m-am purtat aşa zilele acestea.

Deodată, vocea îi tremură, iar o lacrimă sinceră i se scurse pe obraz.

– Adela! a spus el înduioşat, cu o strălucire sporită în ochii lui verzi, precum frunzele vii din codru. Nu mă hrănesc cu vorbe, ci cu privirea ta îngerească. Deja mi-ai oferit un strop din suflet. Eu n-am inteţionat să te evit în ultima vreme, dar ceea ce mi-a grăit tatăl tău despre Iulian m-a îndrumat să fac acest gest.

–Iulian este doar un soldat care m-a condus acasă în ziua în care m-am rătăcit căutându-l pe Toto!

În timp ce cei doi tineri se îmbrăţişau, un zgomot asurzitor întrerupse atmosfera feerică în care erau cufundaţi. Era tatăl Adelei. În ochii lui mari, se putea observa panica.

– Adela, Rareş! Trebuie să plecăm acum. Astăzi se împlineşte un an de când Franz Ferdinand a fost asasinat, iar acest fapt ne îngreunează situaţia.

Ochii verzi ai Adelei s-au mărit de groază. Mâinile celor doi nu se mai distingeau, devenind un amalgam de trăiri lăuntrice. Însă, deodată, palma lui Rareş se desprinde încet de a Adelei, inima răsunându-i în urechi ca un clopot  care prevesteşte moartea.

În casa familiei Baciu, haosul existenţial domina. Unde ar putea să se refugieze? Aceasta era întrebarea, iar răspunsul era păstrat cu sfinţenie de tatăl fetei. Capul familiei era acum copleşit, epuizat, îngândurat. Semnele oboselii se arătau în ochii care, de obicei, surprindeau orice împrejurare. Acum emanau o teamă ce părea a fi incurabilă. Cămaşa îi era şifonată, iar pălăria şi papionul lipseau cu desăvârşire. Pe lângă el, doamna Baciu se arată pregătită ca întotdeauna. Purta o rochie albastră, din dantelă, şi o pălărie albă, strâmtă, cu o calotă înaltă, iar evantaiul cu motive tradiţionale, broşa, pantofii cu baretă şi mănuşile nu-i lipseau nici de această dată.

Adela se uita cu ochii trişti, mişcând dezaprobator din cap şi din bărbia tremurândă. Cum ar putea să se despartă de acest loc sacru? Atâtea amintiri îi împânzeau mintea, oriunde își îndrepta privirea, era otrăvită de suferinţă. Parfumul îmbietor al livezii, răcoarea dimineţii care purta cu sine mirosul pâinii proaspete și, mai ales, întâlnirile secrete cu Rareş vor deveni o cenuşă a amintirii. Lacrimi măreţe alunecau pe obrajii roşii ca floarea macului, iar sufletul ei întruchipa o durere nesfârşită. Parcă timpul se opri în loc…

În tot acest timp, un ofiţer sosi şi comunică celor prezenţi că domnul Baciu şi Rareş vor fi înrolaţi pe câmpul de luptă. Auzind acestea, cu sufletul invadat de amărăciune, cu inima zdrobită de tristeţe, şi-au luat rămas-bun.

Adela, imediat ce au plecat cei doi, a mers într-un hambar, unde ştia că se aflau costumele vechi de soldat. Aceasta, fără să mai stea pe gânduri, s-a îmbrăcat cu pantalonii din vremurile demult apuse, şi-a pus vestonul, apoi, paltonul, ca să o apere de ploaie. Pentru a nu fi observată de voluntarii aflaţi în fortăreaţă, şi-a tuns părul, iar pe cap şi-a pus o cască de soldat.

Îi era frică să pribegească în locuri necunoscute, fără mângâiere şi fără odihnă, dar trebuia să se ducă lângă tatăl şi prietenul ei din copilărie. Aceasta s-a urcat într-un camion, alături de alţi tineri soldaţi, şi a ajuns într-un loc înspăimântător… câmpul de luptă, plin de sânge, de oameni răniţi, cu chipurile arse de soare, pe care se citea o suferinţă negrăită. Peste tot vedea urmele nemiloase ale urgiei care se agrava din ce în ce mai mult. Lacrimile deveniseră un simbol al eliberării unei dureri covârşitoare chiar şi la cei mai puternici caporali. Focul încă mai ardea pe trupurile neînsufleţite ale celor nimiciţi de cruzimea combatanţilor. Erau numeroase baterii de artilerie, mortiere de tranşee. Copacii au fost dezrădăcinaţi, iar tranşeele şi gropile individuale s-au surpat. Unii supravieţuitori au mai rămas doar cu grenade şi cu baionete.

Adela trăise cea mai mohorâtă zi pe care o putea trăi o fiinţă omenească. Era ziua în care descoperea iadul din spatele cuvântului război.Chiar dacă veneau alte trupe, furia barbarilor nu se compara cu chipurile soldaţilor români, care au lăsat în urmă copii orfani. Ştiau că orice moment poate însemna sfârşitul vieţii. În sufletul fiecărui ostaş, se simţea disperarea şi apăsarea sufletească. Toţi conştientizau că frontul de luptă era tărâmul morţii. Cu toate acestea, erau animaţi de un sentiment patriotic intens şi, astfel, ochii li s-au luminat. Năvăleau asupra duşmanilor cu inima plină de speranţa unui viitor liniştit, uitând definitiv de familie, de casă, de viaţa lor de dinainte. Acum erau ancoraţi într-un tragic prezent istoric, de care nu se puteau desprinde.

Adolescenta, care renunţase la rochiile feminine în favoarea costumului militar, s-a ascuns într-o cazarmă ce părea a fi uitată, sub un pat de fier. Încercând să înţeleagă acea fâşie de natură ucisă, care părea să aparţină unei lumi sinistre, văzută în acea zi, simţea cum trupul i se slăbise de foame şi de sete. În negura nopţii, Adela adormise. Dimineaţa, s-a trezit speriată de o voce caldă şi groasă, care-i părea cunoscută. Era Rareş, obosit în urma celor două zile de patrulat. Fata îl strigă şoptit şi fără putere:

– Rareş! Sunt eu, Adela!

Acesta, văzând-o, se simţi năucit. Ceasuri întregi au discutat despre sângerosul război, care avea să-i schimbe cursul vieţii, deoarece începu să-şi facă simţită prezenţa din ce în ce mai mult. Însă, ştiau că, pentru apărarea patriei, trebuie să îţi sacrifici existenţa.

Rareş şi Adela ieşiră în noaptea cărunţită de lună să se plimbe, ca în perioada copilăriei lor. În depărtare, se auzi un sunet asurzitor. Un ostaş român căzuse dintr-un copac, fără suflare. Cei doi au alergat spre locul acela şi au văzut cum fiinţa umană s-a prăbuşit la pământ. În timp ce Adela, cu braţele firave, încerca să-l salveze, Rareş s-a urcat în copac.

– Te rog! Nu te urca! Este periculos! spuse Adela.

– Am găsit o staţie emisie-recepţie.

Rareş transmitea soldaţilor coordonatele primite, când un glonţ veni cu repeziciune spre el. Cu ochii uscaţi de durere, cu piciorul stângîmpuşcat, tânărul căzu la pământ. Adela, văzându-l, îl târî până la cel mai apropiat loc de refugiu, o peşteră, pentru a se adăposti de ploaia ce se năpustise asupra câmpului care mirosea a carne arsă. Aceasta, cu hainele pline de sânge şi de noroi, rupse o parte din vestonul său dungat şi o aşeză pe piciorul rănitului pentru a opri sângerarea. Îi scoate glonţul, având grijă să cureţe rana deschisă a acestuia.

– Eşti micul meu mare erou, Adela! îi spuse Rareş cu glasul subţiat de durere.

În acea noapte, gândurile dramatice generate de pericolul la care era expus şi tatăl ei îi sfâşiau puţina speranţă pentru care lupta cu desăvârşire. Imaginile macabre, cu oameni acoperiţi de noroi, cu fiinţe decapitate, în care roiau insectele, cu soldaţi ghimpaţi, ţipând după ajutor, au urmărit-o ceasuri bune. Râurile de sânge și plânsetele nevinovate i-au tulburat ochii copilei, trezindu-i dorinţa nestăpânită de a-i ajuta pe toţi soldaţii răniţi, de a pune capăt acestei urgii. Cu inima anihilată, înnegrită de gânduri sumbre, tânăra se luptă cu răul ce încearcă să pună stăpânire pe propria fiinţă, gândindu-se la iubirea faţă de familie.

Era dimineaţă. După o noapte apăsătoare, petrecută în peştera umedă, Adela îl vede pentru prima data de când venise în fortăreaţă pe tatăl său. Acesta privea cu un dor nesăcătuit o poză cu fiica şi soţia sa. Fata se aruncă în braţele lui, uitând de secretul pe care l-a ţinut.

În timp ce adolescenta îşi şterge lacrimile cu degetele îmbibate de sânge, prin faţa peşterii, trecu Iancu, doctorul care l-a salvat pe domnul Baciu în timpul bombardamentului.

– Ce s-a întâmplat? Cum ai ajuns aici?

– Dragostea pentru patrie şi pentru semenii noştri mi-a arătat calea aceasta. Vreau să fiu alături de tatăl meu în această luptă crâncenă, care nu pare să se sfârșească.

Aceste vorbe au fost auzite de Cuza, un tânăr cu o privire enigmatică. Acesta a încercat să-i explice că frontul este un loc pentru oamenii curajoşi, care nu se tem de moarte.

– Sunt un om care-şi iubeşte ţara mai presus de propria viaţă! Nimic nu îmi va sta în cale să lupt alături de voi! spuse Adela cu o forţă interioară pe care nu o mai trăise până atunci.

Deodată, peştera s-a umplut de români răniţi, iar Adela le-a trimis o scrisoare mamei sale şi surorilor lui Rareş, în care le roagă să se înscrie ca voluntari la Crucea Roşie, pentru a-i ajuta pe oamenii răniţi din spitale

 

 

Dragă mamă,

 

Îţi scriu aceste rânduri cu rugămintea să te înscrii la Crucea Roşie ca voluntar. Mă aflu pe câmpul de luptă, pe tărâmul prăpădului, înconjurată de oameni răniţi, invadaţi de plăgi care le mânjesc trupurile cu sânge-rece. Aici sunt printre cadavre şi printre oameni care se sting încetul cu încetul, care trec în nefiinţă.

Nereuşind de una singură să ajut întreaga populaţie suferindă, îţi cer să vii aici pentru a-i putea vindeca de vătămările fizice, pentru a-i putea determina să lupte din nou pentru patrie. Disperarea şi teama covârşitoare a morţii ne-a cuprins pe toţi, chiar şi pe tata şi pe Rareş. Am ajuns într-o stare critică, acest lucru îndemnându-mă să îţi scriu şi să te rog enorm să nu ingnori această scrisoare.

 

                                                                                                                           A ta fiică,

                                                                                                                                         Adela

 

 

În acest timp, li s-a ordonat soldaţilor să sape cu toţii un tunel. Locul nu era foarte larg, ci, mai degrabă, îngust, de aceea, acolo era imposibil să stea mai mult de trei persoane, una lângă alta. Aceştia, în doar câteva zile, au reuşit să parcurgă o distanţă de cinci kilometri, apoi o rază de lumină ieşi dintr-o crăpătură. Aceasta deveni speranţa, trecerea de la agonie la viaţă, de la război la pace. Raza de soare le-a dat puterea să lupte pentru semenii lor, care-i aşteptau acasă.

Bucuroşi de descoperirea făcută, i-au anunţat pe cei imobilizaţi că au reuşit să ajungă la o pajişte din partea opusă a muntelui, aducându-i în acel spaţiu mioritic. Se simţea mirosul proaspăt al ierbii şi se auzea cântecul armonios al păsărilor, nicidecum vacarmul fortăreţei.

Adela și alţi voluntari au îngrijit cu devotament răniţii, oferindu-le speranţă, linişte şi încredere că vremurile tulburi sunt pe sfârşite. Astfel, în dumbrava ce-i amintea fetei de grădina casei sale, a găsit o piatră pe care era inscripţionat un cod. I-a arătat imediat lui Rareş, omul în care avea cea mai mare încredere.

– Rareş, am găsit această piatră!

Când îi priveai în ochi pe soldaţii răniţi, aproape că le simţeai suferinţa îndurată pe front şi tristeţea provocată de părăsirea familiei. Cel mai cutremurător era să te uiţi în ochii celor care şi-au pierdut zâmbetul de copii şi l-au înlocuit cu o faţă plină de tristeţe şi uscată de lacrimi, fiind obligaţi să participe la acest război, un masacru al omenirii.

În acea pajişte, un loc pe care mulţi l-au numit „casă”, erau mulţi oameni suferinzi și, din lipsa resurselor şi a necesităţilor medicale, unii au început să aibă diferite boli, unele mai rele decât altele. Era o imagine cumplită, pe care o suportai cu greu, dar clipele în care voluntarii le povesteau răniţilor despre momentele frumoase dinaintea războiului aduceau un zâmbet pe chipul tuturor, chiar şi pe chipul soldaţilor care trăiau ultimele clipe de viaţă. Chiar dacă era o imagine cumplită, pe chipul Adelei se zărea o urmă de speranţă că totul se va termina curând şi se vor întoarce la viaţa lor, înainte de ororile pe care le-a adus războiul, mai ales când vedea că răniţii care se simţeau ceva mai bine, din lipsă de voluntari, încercau să-i ajute pe ceilalţi, așa cum puteau.

Mâncarea nu era suficientă, aşa că Adela împreună cu Zoe şi Catrina au pornit spre pădurea din apropierea taberei să găsească provizii, pentru ca Diana, mama celor două surori, să poată face mâncare răniţilor, care de-abia mai puteau îndura durerile cumplite şi profunde pe care le-au dobândit în urma războiului.

Mergând într-o pădure întunecată de coroana copacilor masivi ce acopereau pădurea ca un văl imens de mătase, cu pericolul că, în orice moment, un animal sălbatic putea să le iasă în cale şi să le atace, ele şi-au continuat misiunea. După o vreme, Zoe dădu peste mai multe tufe cu fructe de pădure, ciuperci şi multe alte bunătăţi ale naturii.

La întoarcere, Adela a decis ca ea şi Rareş să investigheze mai amănunţit acel cod. Se putea vedea că faţa ei se luminase, sperând că acel cod îi va ajuta într-un fel sau altul. Aşa că cei doi şi-au rezervat un loc mai îndepărtat de tabără şi şi-au alocat cât mai mult timp în descifrarea acestui cod.

De la o vreme, Rareş a fost încredinţat de către general să menţină ordinea şi linştea în tabără. Momentan, totul părea să decurgă de minune, soldații răniți grav se vindecau şi ei, încetul cu încetul, cu ajutorul voluntarilor şi al rudelor lui Rareş, care încercau să-i mai înveselească prin jocuri şi prin activităţi inventate acolo.

Într-o zi, unul dintre soldaţii care păzeau intrarea în pajişte a observat că, în depărtare, se apropiau soldaţi inamici, cu paşi repezi şi greoi, fără oprire. A fugit cât mai repede spre Rareş, să-i raporteze situaţia dificilă în care se aflau, dar, în timp ce-i relata, Adela, care voia să vorbească ceva important cu Rareş, a auzit discuţia celor doi. În acel moment, lumea ei s-a prăbuşit. Simţea de parcă totul se ducea pe apa sâmbetei, sunetele din jurul ei se auzeau din ce în ce mai încet. Înainte ca totul să i se întunece în faţa ochilor, a putut desluşi doar vocea lui Rareş, care striga:

– Eşti miculmeu mare erou, Adela!