Micul mare erou – Capitolul 17

Micul mare erou – Capitolul 16
noiembrie 16, 2018
Micul mare erou – Capitolul 18
noiembrie 19, 2018

Micul mare erou – Capitolul 17

RĂZBOI! Cuvântul aducea teamă în sufletul Adelei, iar toate persoanele din oraș purtau discuții despre cum România va fi următoarea țară care i se va alătura.

Trecuse deja un an de când fata privea rătăcită pe străzile periferice ale orașului, tulburată de vorbele auzite.

Scârțâitul ușii din lemn răsună în vestibulul mohorât, vocile soților Baciu auzindu-se puternic din salon. Adela, ascultând zarva din casă, se alătură discuției părinților.

– România a intrat în război. Patria se pregătește pentru o nouă eră, făcând parte din Antanta, spuse o voce pe care Adela nu reuși să o recunoască.

– Bună, mamă! spuse aceasta, zâmbind copilărește. Despre ce vorbiți? întrebă, prefăcându-se neștiutoare.

– Nimic important, draga mea. Aceste discuții nu ar trebui să te preocupe la această vârstă.

– Mamă, dar am 17 ani!

Tatăl Adelei, încruntat și deranjat de reacția fiicei sale, care s-ar putea implica în pânzele războiului, începu să se îngrijoreze de siguranța copilei. Toate pericolele se îndreptau spre ei, fiind o țintă a inamicilor.

Abia apoi, Adela observă prezența altor persoane. Îi identifică a fi unchiul ei și un alt prieten necunoscut al părinților săi.

– România are nevoie de voluntari infirmieri. Numărul soldaților este o problemă! Dacă armata română va continua în acest fel, sigur vom avea mulți răniți sau chiar decedați. Avem nevoie de mulți doctori. Știți cumva pe cineva care ar dori să ni se alăture? spuse prietenul domnului Baciu, care se dovedește a fi un fost general al armatei, dar care încă se implică în acțiuni importante.

În mintea fetei, un nou vis se contură: acela de a deveni o asistentă pe front. Își imagina câți oameni ar putea ajuta și câte vieți ar putea salva. Acesta era visul ei și avea șansa de a-l îndeplini. Trebuia doar să ceară puțin ajutor…

De cum soarele a apus, Adela s-a furișat pe scara de iederă și a mers direct spre pădure, unde plănuise mai devreme să-l întâlnească pe Rareș. Ajunși acolo, aceasta i-a povestit băiatului discutia dintre adulti. Un lucru pe care Adela îl știa foarte bine era că el vrea să devină soldat.

– Rareș, războiul ne amenință familiile! Hai să ne salvăm patria, să ne salvăm pe noi! spuse fata.

În dimineața următoare, Adela intră în salon cu o expresie serioasă pe chip. Întâlni privirea iscoditoare a mamei și i se adresă cu hotărâre în glas:

– Mamă, am luat decizia de a deveni asistentă pentru a salva viețile soldaților din război!

O tăcere apăsătoare se așternu în cameră, iar după câteva clipe, vocea tatălui răbufni în salon:

– Scumpa mea fată, nu pot accepta gândul de a te pierde!

Dar, tată, este visul meu! spuse Adela încrezătoare. Îmi doresc să ajut oamenii răniți, să salvez vieți!

Nu! țipă tatăl cu lacrimi în ochi. Tu, o fată atât de talentată… nu te putem pierde! Ești singurul nostru copil! Războiul este distrugător de oameni, de valori! Nu încape discuție! Tu vei rămâne cu noi!

Voi m-ați învățat să îi ajut pe ceilalți și să îi respect, dar acum sunteți împotriva acelor vorbe. Este șansa mea să fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.

– Nu vei pleca! spuse din nou tatăl său.

La cuvintele spuse, Adela se retrage în camera ei, reflectând la deciziile pe care avea să le ia. În sufletul ei se purtau bătălii tumultuoase, vorbele părinților săi răsunând la nesfârșit în mintea tulburată: „Nu te putem pierde!”, murmură Adela cu vocea sa tremurândă.

Nelămurirea a pus stăpânire pe ea. Nu știa ce să aleagă: să rămană cu mama și cu tatăl său pe care îi iubea nespus de mult sau să-și asculte inima ce-i dicta să-și ajute țara, urmându-l pe băiatul de care era îndrăgostită… Se așeză copleșită pe pat, lasând lacrimile să i se prelingă pe obrajii îmbujorați. După mult timp de gândire, aceasta se decise să încalce spusele părinților și să plece împreună cu Rareș pentru a deveni infirmieră.

În liniștea serii obscure, Adela a reușit să se strecoare din strâmtoarea celor care au crescut-o și a început să alerge spre locuința familiei Dumitrescu pentru a-i propune băiatului să o însoțească pe front. Odată ajunsă la fereastra întunecată, aceasta bătu sfioasă, rugându-se să nu fie auzită de părinții lui.

După câteva momente de așteptare, geamul s-a deschis, dezvăluind chipul lui Rareș. Lumina lunii se reflecta în ochii săi verzi că smaraldul. Vazând-o pe aceasta, i-a apărut pe față un zâmbet cald și prietenos.

– Ce cauți aici la această oră târzie în noapte? întrebă curios, vrând să afle cauza micilor cristale de pe obrajii fetei.

– Nu mai suport! spuse Adela. În seara aceasta vom pleca, vom deveni liberi! Este o șansă unică de a ajuta armata să lupte pentru salvarea României.

– Sunt împreună cu tine orice ar fi, acum și pentru totdeauna!

– La miezul nopții ne întâlnim la locul secret, luăm tot ce ne trebuie pentru drum și plecăm spre Sibiu.

Cei doi s-au despărțit, iar Adela s-a întors acasă pentru a-și pregăti lucrurile necesare pentru călătoria ce probabil îi va schimba viața. În drum spre ieșire, Toto a zărit-o pe fată și, alergând, a lătrat bucuros. Adela tresări, temându-se să nu-și trezească părinții.

– Of, Toto! Uitasem de tine! Hai cu mine și nu mai face gălăgie! șopti Adela.

Câinele, de parcă ar fi înțeles-o, s-a oprit din lătrat și a urmat-o. Razele lunii de argint, răsfirate prin frunzișul des, parcă vegheau asupra celor doi ajunși în pădure.

– O să îmi fie dor de mama și de tata… Oare facem ce este corect, Rareș? Trebuie să luptăm pentru patrie, nu? întrebă Adela cu sfială în glas.

– Da, fără îndoială!

Tăria cu care băiatul a spus aceste cuvinte și fermitatea din privirea lui i-au dat Adelei putere și încredere în sine. Apoi, au pornit amândoi, fără să privească în urmă, pe drumul anevoios către Sibiu. Soarele începea să-și arate timid razele, găsindu-i pe drum pe Toto, pe Adela și pe Rareș.

– Regreți că ai venit cu mine?

– Nu! Îți sunt recunoscător că m-ai chemat.

După mai mult timp de mers, liniștea de mormânt a fost întreruptă de lătratul micului cățel cu ochi migdalați. În depărtare se zăreau trei biplane ce săgetau bolta cerească.

– Suntem aproape, spuse Rareș cu vocea tremurândă.

– Ești pregătit pentru începerea unei noi ere? spuse fata cu speranță în glas.

Păsările de fier aducătoare de necazuri treceau pe deasupra tinerilor, presărând teamă în inimile acestora. Nu știau ce îi așteaptă. Se îndreptau spre un viitor nesigur, plin de pericole. Rareș prinde mâna firavă a Adelei printr-un gest tandru. Pornesc împreună spre un nou început.

În timp ce înaintau, vedeau natura din ce în ce mai distrusă. Casele pustii, care erau odată pline de veselie și de cântec, se înșirau pe marginea drumului de țară. Pletele fluturânde ale Adelei dansau pe melodia vântului.

Toamna deja își făcea apariția, iar o luptă aprigă se abătea asupra țării. Corturile soldaților începeau să se ițească în pădure, camuflate de crengi și de frunze uscate. Nu departe se zărea cortul comandantului, deosebit de celelalte, mai impunător și mai spațios.

În fața cortului, cu o hartă în mână, comandantul dădea indicații soldaților aviatori care vor participa la un raid aviatic pentru a inspecta împrejurimile. În timpul acesta, în posturi, santinelele supravegheau zona cu atenție sporită.

Imaginea frontului trăda un tumult de sentimente teribile. Groaza și teama se contopeau în sufletele celor doi tineri. Tabloul luptei începe să se graveze în mintea difuză a lui Rareș. Fețele încrezătoare ale soldaților îi inspirau cu curaj și speranță. Râuri de lacrimi se scurgeau încet pe obrajii Adelei. Atenția băiatului era captată de sunetul frunzelor foșnind sub bocancii celor înarmați. Un grup de asistente le taie calea. În acel moment, Adela simte că este ceasul despărțirii. Cu durere în glas, îi spune:

– Chiar dacă drumurile noastre se separă, soarta ne va readuce împreună! spuse Adela, după care copiii își dau o ultimă îmbrățișare.

O săptămână trecuse, iar fata reușise să se familiarizeze cu scopul important pe care îl avea în război: acela de a fi infirmieră. Deja salvase primul soldat rănit și fiecare zâmbet primit îi aducea bucurie în inima ei de aur.

Între timp, în casa familiei Baciu aveau loc disperate căutări. Împreună cu soții Dumitrescu, aceștia încercau să dea de urma celor pierduți. Mai aveau puțin până când speranța le părăsea sufletele îndurerate și temătoare. Soții Baciu, fiind dintr-o familie nobilă, au încercat nenumărate metode de a-și găsi copila, care parcă luase cu ea toată fericirea lor…

După înfrângerea suferită de militarii români la Sibiu, cei rămași în viață au fost nevoiți să meargă în alt loc unde inamicii atacau țara. Rareș și ceilalți soldați porniseră spre București, anticipând următoarea bătălie. Adela însă a fost repartizată unei alte divizii care se îndrepta spre Brașov.

Peisajul se contura în depărtarea nesfârșită. Crestele munților falnici străpungeau norii plumburii. Lumina soarelui se răsfrângea printre crengile foioaselor. Micile viețuitoare își căutau adăpost, simțind pericolul ce se apropie. În ciuda tabloului care inspiră pace, luptele se purtau în lanț, iar numărul răniților era din ce în ce mai mare. Țipetele de durere răsunau, aducând neliniște și nesiguranță armatei române. Adela avea grijă de sute de pacienți. Între timp, aceasta se maturizase și nu mai avea teamă de a vedea oameni îndurerați intrând în corturi.

România luptă din răsputeri pentru a câștiga bătălia contra celor două imperii aliate, Imperiul German și Imperiul Austro-Ungar. Era tot mai dificil să oprească atacurile inamicilor. După multe încercări în zadar, țara noastră a pierdut, iar divizia Adelei s-a îndreptat spre Argeș.

Pe malul râului Dâmbovița, stătea fiul pierdut al soților Dumitrescu, gândindu-se la conflictul armat care urma să înceapă, în timp ce restul soldaților își ridicau moralul cu vorbe de suflet. Gândul lui Rareș nu era numai la război, ci și la fata pe care o părăsise în urmă cu trei luni și la familia sa, care probabil îl căuta disperată.

După câteva zile, o nouă bătălie începea la București, fiind prima luptă la care băiatul lua parte. Emoțiile îl copleșeau, gândindu-se la pericolul iminent purtat de război.

Gloanțele zburau precum niște păsări ucigătoare, doborând militarii rând pe rând. Rareș continua să lupte, riscându-și viața pentru patrie, când o durere insuportabilă îi străpunge piciorul. Acesta țipă și cade la pământ. Din fericire, un alt soldat, Mihai, l-a văzut și l-a ajutat să ajungă la un grup de infirmiere. Infirmierele ajung la el… rana provocată de glonț trebuia vindecată. Medicii îi dau de ales între amputarea piciorului sau transportul către zona Argeș, unde aflaseră că era un centru unde acesta ar putea fi salvat. Hotărârea doctorului era clară! Trebuia să meargă în Argeș.

Pe parcursul drumului, un val de melancolie îl învăluie pe băiat, readucându-i aminte de toate momentele petrecute cu familia sa. Din cauza durerii îngrozitoare, din cauza pierderii sângelui și a tuturor clipelor răvășitoare, ochii încep să i se închidă încet-încet…

În timp ce Rareș era transportat, Adela privea îngrozită efectele războiului, gândindu-se cum o duce amicul său. Pașii se auzeau în continuare din exteriorul cortului, fiind un semn că veneau din ce în ce mai mulți răniți de pe front. Adela nu-și imaginase până acum că va fi așa de rău în război. Prea mulți accidentați, prea mulți decedați și prea mulți supraviețuitori care vor rămâne cu traume permanente.

Printre atâția răniți, ea a recunoscut o față… era Rareș. Dar aceasta nu și-a putut da seama ce este în neregulă până în momentul în care Mihai îi povestește motivul pentru care mersese cu el.

– L-am găsit pe Rareș întins pe pământ, țipând, după ce a fost împușcat, și l-am adus imediat la infirmerie. Doctorul a avut de ales între a-i amputa piciorul și a-l transporta aici, unde poate fi îngrijit mai bine.

– Îți mulțumesc enorm, Mihai! spuse Adela copleșită de sentimentele de teamă și de îngrijorare pentru prietenul său.

În ciuda bucuriei pe care o simțise la vederea lui Rareș, ochii fetei se umplură de lacrimi. Fata alergă grăbită către doctor.

– Domule doctor, salvați-l, vă rog, pe amicul meu!

Adela îl privește stăruitor pe medic în timp ce acesta examinează piciorul bolnavului.

– De cât timp este inconștient? îl întrebă doctorul pe Mihai.

– Cam de două ore, domnule.

Medicul stătu puțin și anunță:

– Sângerează abundent, trebuie operat de urgență! Sper să fie o operație cu succes.

Tristețea îi invadă inima, în timp ce mintea îi era plină de gânduri negative despre viitorul băiatului. Frica se putea citi cu ușurință pe fața ei. Nu s-ar fi gândit vreodată că și-ar putea găsi cel mai bun prieten, și, totodată, băiatul pe care îl iubea, într-o stare atât de gravă. Sufletul i se rupea când vedea cum Rareș suferă, dar aceasta era singura cale prin care putea fi tratat.

Operația a decurs cu bine, iar medicul a anunțat-o pe Adela că-și poate vedea prietenul. Copila pășește tremurând de emoție în salon, se așază lângă patul bolnavului, îl mângâie încetișor și-l strigă:

– Rareș! Rareș…

Încetul cu încetul, ochii acestuia se deschideau. Nu vedea nimic. Era amețit și derutat după operație.

– Cine ești? fu întrebarea ce-i dădu Adelei un șoc puternic.

– Sunt eu, Adela! Nu mă recunoști?

– Adela? Nu cunosc pe nimeni cu numele acesta.

Fata își simțea inima sfâșiată la cuvintele băiatului. Credea că pierduse ultima persoană pe care o mai avea alături. Rareș era confuz de faptul că Adela îi adresa o grămadă de întrebări la care nu avea răspuns. Chipul ei i se părea cunoscut, dar nu își putea da seama cine este. Ziua următoare, răsăritul pregătea un nou început. Norii plumburii ce umpleau cerul azuriu completau tabloul sumbru al bătăliei. Crestele munților de porțelan adăposteau soldații extenuați, obosiți din cauza războiului. Soarele aruncă raze de aur, încercând să împrăștie lumină peste peisajul trist. Fulgii argintii coboară din cer, dansând și creând un covor pufos și alb ce ascundea natura amorțită. În zare se vedeau satele pustii, acoperite de dealuri de omăt…

Militarii erau îmbrăcați în haine groase și cojoace de lână, împiedicând frigul insuportabil să-i cuprindă. Aveau obrajii roșii ca focul și mâinile tremurânde acoperite cu mănuși. Se camuflau în peisaj, evitând din răsputeri să nu fie observați de inamici.

Rareș stătea nemișcat pe patul improvizat, ascultând cu atenție șoaptele doctorilor care îl înconjurau. Nu înțelegea nimic… Neputința pusese stăpânire pe el.

Discuția cu fata de care nu-și aducea aminte îi punea câteva semne de întrebare. Din când în când, căuta în minte amintiri cu fata cu ochi verzi și cu părul blond, prins într-o coadă împletită neglijent. I se părea atât de aproape de a ști, totuși atât de departe…

Cățelul devotat al Adelei mersese tot timpul cu ea. În timp ce copila aducea bandaje în cortul lui Rareș, Toto o urmărește și începe să latre la vederea băiatului.

– Toto! Nu ai voie printre soldați! spuse Adela deranjată.

– Toto? șopti Rareș, încă incapabil să-și recupereze amintirile.

A doua zi, o vizită neașteptată are loc la infirmerie. Șeful spitalului o roagă pe Adela să meargă să-l servească pe musafir cu cafea. Toto, care la venirea lui Rareș era mai vioi și pus pe pozne, o urmează pe fată, încurcându-se printre picioarele ei, în timp ce ea încerca cu greu să nu verse ceștile de pe tavă.

– Toto! Fii cuminte! îl dojenește ea cu blândețe.

Adela îl privește cu curiozitate pe oaspete, acesta fiind un personaj important. Era un bărbat cu părul cărunt, înalt, bine făcut, cu statură impunătoare și cu o ținută elegantă.

Imaginea fetei intrând împreună cu cățelul, aducând sfioasă tava cu cafea, îi trezește bărbatului amintiri de odinioară: „Oare să fie chiar fiica soților Baciu? Pare aceeași copilă care se juca cu cățelușul ei mereu.” Apoi, cu speranță în glas, întrebă:

– Tu ești Adela Baciu?

– Da, răspunse fata.

– Eu sunt un prieten de-al părinților tăi. Nu știi cât de îngrijorați sunt pentru tine! Ar fi foarte bucuroși să le dai un semn, să știe că ești teafără!

– Așa este… Războiul m-a purtat acolo unde a fost nevoie de mine. Spuneți-mi, vă rog, ce știți depre familia mea?

– Sunt bine, liniștește-te, draga mea! Războiul a făcut ravagii și în orașul lor, dar, din fericire, ei au reușit să se salveze și sunt sănătoși.

– Ce bine! răsuflă fata ușurată.

– Au fost foarte îngrijorați pentru tine! Au făcut tot posibilul să te găsească! Se vor bucura așa de mult când le voi spune unde ești! zise oaspetele cu o vizibilă fericire în glas.

– Nu! Vă rog să nu îi anunțați! Odată ce vor afla unde sunt, mă vor chema acasă! Iar eu vreau să îmi ajut țara în continuare!

În acel moment, un doctor strigă:

– O asistentă să vină de urgență la cabinetul numărul nouă!

– Îmi cer scuze, dar trebuie să plec, cineva are nevoie de mine. Mi-a părut bine să vă întâlnesc și aș fi recunoscătoare dacă ați ține cont de decizia mea.

După plecarea Adelei, omul rămâne pe gânduri, neștiind cum să procedeze. Chiar dacă fata voia să-i fie păstrat secretul, acesta își imagina cât de bucuroasă va fi familia ei când o va revedea. Prin urmare, se hotărăște să le spună soților Baciu adevărul.

Pacientul la care fusese chemată Adela era chiar Rareș. Băiatul a fost mutat din cortul în care se afla înainte, deoarece piciorul său era aproape vindecat. În urma Adelei alerga adorabilul Toto, care, văzându-l pe Rareș, sări pe el, așa cum făcea odinioară, și îl linse pe obraz.

– Toto! strigă cu putere băiatul.

Realitatea îl lovi dintr-odată ca o palmă dureroasă. Amintirile îi reveneau încet, ca un film. Toate sentimentele și trăirile pe care le avea pentru Adela se întorseseră, spunându-i:

– Îmi amintesc! Tu ești fata care mi-a fost alături, tu ești fata pe care o iubesc!

Auzind cuvintele băiatului, Adela rămase uimită. Fericirea o cuprinse, lacrimile de bucurie începură să i se scurgă pe fața îmbujorată, spunând:

– Te iubesc! Nu ai idee cât mi-ai lipsit!

– Și eu te iubesc și-ți promit că nimic nu ne va mai despărți! spuse băiatul ușor emoționat.

Câteva zile mai târziu, la conacul soților Baciu, o întâlnire importantă le stârnește emoții:

– Bună ziua, domnule Baciu! spuse fostul general.

– Bună ziua! răspunse acesta.

– Trebuie să vorbim neapărat, am o veste importantă.

– Care este motivul pentru care a trebuit să ne vedem într-o așa grabă? întrebă mama adolescentei.

– Am o informație care vă va face foarte entuziasmați…

Curioși, soții Baciu exclamară:

– Spuneți-ne! Nu ne mai țineți în suspans!

– Am găsit-o pe Adela…