Bună! Sunt Denisa şi am 12 ani. Anul acesta sărbătorim centenarul. Toată lumea este bucuroasă şi celebrează cei 100 de ani de când s-a format România.  Pe mine însă nu mă fascinează foarte mult acest lucru, deși mama îmi amintește mereu descendența noastră nobilă din familia Baciu și asemănarea mea fizică și, pe alocuri, morală cu Adela Baciu…Aşa că părinţii mei mi-au dat o carte cu această temă şi m-au îndemnat să o citesc. Le-am promis că aşa voi face, însă acea adevărată enciclopedie despre Primul Război Mondial părea plictisitoare.

Suntem la bunici. De obicei mă refugiez în pod, citind, când merg la ţară, aşa că am luat cartea şi am urcat acolo. Umezeală, jucării vechi şi înfricoşătoare, casete uitate şi un strat gros de praf umpleau podul cel sinistru. Un singur colţ era luminat de un geam micuţ şi lângă era pusă de mine o saltea. M-am aşezat şi am deschis cartea și parcă m-am trezit într-un cort, în întuneric, lângă un copil cam de vârsta mea. Părea speriat şi avea ochii în lacrimi. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat:

-Ai ceva de mâncare?

-Nu. Dar tu cine eşti? Şi unde mă aflu?

-Păi… este anul 1918. Tata a zis că se întoarce mâine acasă şi că vine la noi.

-De unde se va întoarce tatăl tău?

-Tata este la război. A zis că o să se întoarcă acasă deoarece războiul e pe terminate.

Oare am călătorit în timp, acum 100 de ani. Dar cum?

-Tu de unde vii?

-Eu vin din…

Nu am apucat să termin  propoziţia că s-a auzit o bubuitură şi cortul s-a prăbuşit peste noi. Nici nu am avut timp să-mi iau la revedere de la micuţul erou care a supravieţuit răboiului. Toată lumea alerga şi ţipa. Am fugit spre pădure şi, când m-am uitat în spate, am văzut o femeie ce-şi ţinea băieţelul strâns în braţe şi alerga în direcţia opusă. Eu m-am împiedicat şi am căzut. Când m-am trezit, eram în pod şi cartea era deschisă la o pagină asemănătoare cu locul în care am călătorit eu. Am închis-o şi am băgat-o sub saltea.

Atunci realizasem că viaţa celor de atunci era primejdioasă, săracă şi că sute de familii s-au despărţit din această cauză. M-am uitat cu atenție și am observat în carte o imagine din timpul Marii Uniri de la Alba Iulia. Oare cine a realizat-o? Mă uit cu atenție și aflu despre circumstanțele războiului…. Dorinţa Germaniei de a deţine mai multe teritorii şi formarea alianţelor politico-militare au dus la declanşarea acestui război. Totuşi, principala cauză a fost asasinarea prinţului austro-ungar Franz-Ferdinand de către un student sârb. Totul a început cu puţin timp după intrarea României în război.

Acesta a afectat foarte multe naţiuni, în special familii, printre care şi pe cea a lui Rareș. După ce se schimbase de pijamale, a mers să verifice cutia poștală, așa cum făcuse și până acum. Nu se aștepta să găsească ceva, dar spre mirarea lui se afla ceva acolo. Scoase plicul de un alb imaculat, iar apoi foaia care era împăturită. Era o scrisoare de la mama sa. „Of, mă întreb când vor veni părinții…”, își spuse băiatul în gând. Apoi începu să citească mesajul. Scrisoarea spunea astfel:

‘’Dragă Rareș,

Ne este foarte dor de voi. Războiul nu s-a încheiat încă, iar mie și tatei nu ne-au dat drumul din temniță. Am luptat alături de Antanta împotriva Puterilor Centrale. Odată ajunşi pe teritoriul Antantei, am început pregătirile pentru prima noastră luptă. Tata se străduia să mă apere de fiecare dată când avea ocazia, riscându-şi viaţa pentru a reuşi acest lucru. Am fost răniţi, biruiţi, dar şi biruitori, până când întreaga Românie se prăbuşise. Am rămas singuri pe front alături de alţi români, chinuindu-ne să rezistăm atacurilor. Apoi, s-a întamplat. În timpul luptei, tata a fost rănit. Eram extrem de … furioasă. Simţeam că ard. Toate sentimentele de teamă pe care le-am acumulat s-au transformat în furie. Atunci mi-am descoperit puterea. Eram în flăcări, iar toţi ceilalţi români erau îngroziţi. Eu am creat un foc care i-a înghiţit pe duşmani.

Când totul s-a terminat, m-am dus îngrijorat la tata:

-Eşti bine? Te rog, răspunde-mi!

– Nu îţi face griji! Sunt bine.

– Mă bucur să aud asta!

Apoi ne-am întors la bază unde am fost capturați:

– De unde ştii să creezi un foc uriaș?

– Sincer să fiu, nu ştiu. Şi nici nu cred că pot controla această putere, dar cred că depinde de starea mea de spirit.

– Ei bine, datorită puterii tale, putem câştiga războiul! Trebuie doar să te antrenăm.

Imediat după aceea, reprezentanţii Antantei au dat ordin să fiu antrenată, ceea ce s-a şi întâmplat.

După două luni de antrenament, am învăţat cum să-mi controlez puterile, mai exact starea mea de spirit, iar tata a învăţat şi el câteva lucruri noi.

Ne pare foarte rău că nu putem fi alături de voi. Vă iubim foarte mult! Să ai grijă de tine și de frățiorii tăi, Vladimir, Caterina, Zoe și Ștefan! Abia așteptăm să ne revedem!

                                                                         Cu dragoste, a ta mamă, Diana.’’

Deja începuse să plângă, dar apoi se liniști. Trecuseră aproape două luni de când nu îi mai văzuse pe părinți. Fiecare zi trecea foarte greu pentru el. Să aibă singur grijă de casă, de frații mai mici, de animale, să facă zilnic mâncare… era un lucru foarte dificil, dar încerca să facă tot ceea ce îi stătea în puteri, bunicii erau din ce în ce mai neputincioși. Nu numai el era singurul care trebuia să treacă peste toate aceste greutăți. Undeva, în apropiere, se aflau câțiva prieteni de-ai lui, care la fel, aveau părinții tot în temniță. Simțea nevoia să îi ajute, dar nu știa cum, fiindcă nu știa cum ‘’să se ajute’’ pe sine.

Peste câteva zile, băiatul făcea o plimbare. Privea spre cerul parcă neînduplecat. Nori de ploaie veneau înspre satul lor. Deodata își auzi numele. Se întoarse pentru a vedea cine este. Era prietenul său, Roger, care alerga înspre acesta.

– De ce alergi așa grăbit, Roger? Ce s-a întâmplat?

– Am văzut că te plimbai și am vrut să te prind din urmă. Dar aș putea să te întreb ceva?

– Da, spune!

– Probabil că și tu ai observat norii de ploaie venind spre noi. Mi-am amintit că la acoperișul casei este o gaură prin care intră mereu apa. Ai putea, te rog, să mă ajuți?

– Sigur, de ce nu? Dar hai acum, până nu începe ploaia.

Amândoi merseseră până la casa băiatului, iar Rareș îi acoperi gaura.

– Îți mulțumesc foarte mult pentru ajutor. Nu ai vrea să luăm masa împreună?

– Scuze, dar nu pot acum, poate altădată. Când mai ai nevoie de ajutor, poți să îmi spui.

– Așa o să fac. Este bine să știu că mă pot baza pe cineva!

Băiatul zâmbi, iar apoi plecă. Acesta își dădu seama că se simțea mai bine dacă îi ajuta pe ceilalți. Așa că hotărî să dea câte o mână de ajutor și altora.

În altă zi, tot așa, plimbându-se, trecea pe langă casa prietenului său, Gabriel, care era afară.

– Salut, prietene! Ce încerci să faci acolo?

– Bună, Rareș! Mă gândeam să fac un coteț pentru păsări pentru a nu se mai plimba prin toată curtea.

– O, frumos! Vreau să te ajut și eu!

– Nu, lasă, nu vreau să te oblig! Mă descurc singur.

– Dar nu mă obligi! Eu vreau s-o fac din plăcere.

– Apreciez gestul! Nici nu știu cum sa îți mulțumesc!

– Nu trebuie. Stai liniștit!

Apoi, cei doi băieți se apucară de treabă. Nu putură să termine în acea zi, așa că și-au propus să se întâlnească în următoarele zile.

………………………………………………………………………………………….

Rareș se odihnea. O bătaie în ușă întrerupse liniștea, iar acesta tresări. Se duse să o deschidă. Acolo, în prag, se afla un bărbat.

– Bună ziua! Ăăă, vă pot ajuta cu ceva?

– Bună. Înainte să îți spun ceea ce am de spus, aș vrea să-mi zici cum te numești, ca să fim prieteni.

– Mă numesc Rareș.

– Eu sunt domnul Jackson. Îmi pare bine!

– Și mie la fel. Deci, cu ce vă pot ajuta?

– Pentru a putea să-ți explic mai bine, trebuie să vii cu mine.

Cei doi merseseră până la un câmp, iar acolo se opriră.  

– Uită-te puțin în jurul tau! îi spuse acesta băiatului.

Băiatul se uita în jur: într-adevăr, totul era foarte frumos, soarele strălucea, peste tot erau numai flori, iar undeva în apropiere se afla o pădure verde.

– Este minunat!

– Este adevărat că nu ai vrea să uiți acest peisaj?

– Da, este adevarat.

– Uite la ce mă gândeam: ai putea să construiești un obiect, dar care să nu fie foarte mare și să captureze, de exemplu, acest peisaj pentru a rămâne amintire?

– Ăăăă, chiar nu știu ce să spun! Dar cred că o sa încerc.

– Dacă vei încerca, îți voi fi tare recunoscător. Poți veni la mine în atelier să faci. Te-am întrebat pe tine, pentru că am auzit că tu ai ajutat marea parte din oamenii de aici.  Mă îndoiesc că nu poți face așa ceva, în plus, am auzit că ești priceput la multe lucruri.

– Bine, așa voi face. Dar va trebui să-mi fac schițe pentru acest lucru și îmi va lua mult. Nici nu am o idee, dar promit că voi face.

– Mulțumesc foarte mult pentru ajutor!

– Nu aveți pentru ce! Este doar plăcerea mea!

Din ziua aceea, Rareș începu să facă schițele. Era dificil, dar nu se lăsa bătut așa de repede. Peste vreo trei luni, începu să își procure unele lucruri de care avea nevoie, așa că începu să construiască acel obiect, care nu avea deocamdată un nume. Domnul Jackson mai mergea la atelier pentru a vedea cum merge treaba. Niciodată nu putea înțelege logica băiatului.

Încetul cu încetul, totul prindea contur. Într-o zi, Rareș era în atelier și îl văzu pe bărbat cum privea cu uimire la el.

– Da’…dar ce este aceasta? I-ai dat nume? întrebă domnul Jackson.

– Da! Acesta este aparatul de fotografiat! Și l-am finalizat.

– Ce frumos este! Minunat! Arată-mi cum funcționează!

– Da! Veniți afară și vă voi arăta.

– Vedeți această floare? Voi apăsa pe buton, iar fotografia se va face!

Băiatul apăsă butonul și floarea se fotografie.

– Nu am mai văzut niciodată așa ceva!! Cred că va trebui să celebrăm această zi specială!

– O, nu, nu trebuie!

Dar bărbatul tot a vrut, așa că a chemat toți oamenii din acel sat.

Peste câteva momente, o adunare de oameni destul de mare se afla acolo.

– Bun venit tuturor! începu domnul Jackson. Suntem aici pentru a celebra cea mai importantă zi. Ziua în care a fost făcut aparatul de fotografiat de către un băietan pe nume Rareș. Te rugăm, Rareș, vino în față pentru a te vedea toată lumea!

În acel moment, o mulțime de oameni se îndrepta înspre ei. Rareș se uită cu atenție, și fără să vrea, îi văzu pe mama și pe tata, familia Dumitrescu.

– Mamă, tată! spuse băiatul alergând înspre aceștia. Ce dor mi-a fost de voi!

– O, dragul nostru fiu, și nouă ne-a fost dor de tine și de frații tăi! Mă bucur să vă revăd! Dar ce se întâmplă aici? întrebă tatăl.

În timpul acela venea și bărbatul înspre ei.

– Sunteți părinții lui Rareș?

– Da! răspunse mama. Dumneavoastră cine sunteți?

– Eu sunt Jackson! Îmi pare bine să vă cunosc!

– Și nouă la fel! Dar ce se petrece aici?

– Astăzi celebrăm o zi importantă!

– Ce anume?

– Astăzi, a fost finalizat aparatul de fotografiat.

– Dar ce este acela și cum arată?

– Veniți să vedeți. Nu o să vă vină să credeți dacă vă spun cine a făcut…. Băiatul dumneavoastră l-a făcut.

– Ce? Cum așa?

După ce văzură aparatul, se minunară de ceea ce văzuseră.

– Chiar așa?! Rareș, tu ai reușit să faci așa ceva?

– Da.

Domnul Jackson se duse din nou în fața oamenilor.

– Acesta este aparatul de fotografiat pe care Rareș l-a făcut cu greu. Dacă nu ar fi fost el, nu ar mai fi nici obiectul acesta. Îi mulțumim pentru tot ajutorul! Acum aș dori să vină în față toți aceia care au fost ajutați de către Rareș de curând.

Se duseră în față vreo 20 sau 30 de persoane.

– Sunteți foarte mulți! M-am gândit așa: să-i dăm băiatului aparatul de fotografiat, ceea ce nu va fi de ajuns și de aceea de astazi îl vom numi ‘’ Micul mare erou’’, pentru tot ce a făcut.

Și din ziua aceea toată lumea îl striga așa. Părinții și frații lui Rareș îl considerau un mare erou, la fel și prietenii săi, el își dorea ca și Adela Baciu să afle vreodată de invenția lui și mai ales părinții ei să-l aprecieze.  Fusese foarte curajos, avusese grijă de frații mai mici cât timp părinții fuseseră în război, îi ajutase pe prieteni, dar inventase și primul aparat de fotografiat…

 Mă gândesc….Deci aceasta este povestea singurei fotografii din 1918, totul devine din ce în ce mai fascinant…

 

                    ,,  În vreme de război m-am sculat

                        Cu cerul negru si înfumurat

                        Plec pentru a-mi salva a mea țară

                        De tiranii de-odinioară

                       

                        Am plecat îngândurat,

                        Trist si-n frigurat

                        Pentru țară, pentru patrie

                        O să merg tot mai departe!

 

                          Dar un singur lucru ma omoară,

                          Gândul la dulcea mea mama

                          Care cu lacrimi un ochi mi-a spus:

                         ,,Du-te, salvează țara de apus!’’

 

Citesc mai departe capitolul despre ce înseamnă să fii român… Data de 1 decembrie 1918 va rămâne în sufletele noastre deoarece atunci am demonstrat că suntem invincibili, că suntem ”Poporul român”! Până să ajungem la aceste titluri, până să demonstrăm că România este un popor independent, un popor liber, am purtat bătălii sângeroase, am pierdut teritorii, dar, cel mai important lucru, este că am biruit, că am rămas uniți și că suntem stăpânii acestor meleaguri strămoșești. Nimeni nu ne poate învinge!

Gândiți-vă că eu am văzut cu ochii mei toate aceste lucruri, am văzut curgând sângele eroilor ce au luptat până la ultima suflare pentru neam și țară. Poporul nostru a îndurat nenumărate suferințe, mulți au încercat să-l subjuge, să-l îngenuncheze, dar de fiecare dată ne-am dovedit mai puternici decât asupritorii noștri, dăinuind pe aceste plaiuri de mai bine de două mii de ani.

Aveam zece ani când, în 1859, principatele Moldovei și Țării Românești s-au unit, realizându-se astfel ”Mica Unire”. Îmi aduc aminte și acum cum toată lumea dorea să-l vadă pe cel care devenise simbolul unui neam – domnitorul Cuza.

Pagina de istorie care a dus la renașterea României a fost scrisă în anii 1877 – 1878 când, în urma unui război dureros pentru poporul nostru, România și-a câștigat independența. Aveam douăzeci și opt de ani când, lăsând în urmă o mamă îndurerată, o soție și doi copii de-o șchioapă, am plecat din satul meu să apăr cu arma în mână pământul lăsat moștenire de la bunii și străbunii mei.

Nu după mult timp, istoria a mai întors o filă sângeroasă în cartea ei – Primul Război Mondial. S-au mobilizat toate forțele României, iar în ochii mei nu se reflectau decât flăcările ce ne pârjoleau pământul și ne mistuiau darurile strămoșești.                  

România a intrat în război după doi ani, luptând de partea Antantei. De data aceasta, venise rândul fiilor mei să-și apere țara. Am rămas privind în urma lor, cu ochii înlăcrimați și rugându-mă ca Dumnezeu să mi-i aducă teferi înapoi. Rugile mi-au fost ascultate. În războiul în care mii de soldați români și-au dat viața și au devenit eroi, fiii mei au luptat cu vitejie și, deși au fost răniți destul de grav, au scăpat cu viață din sângeroasa conflagrație.

La 1 Decembrie 1918, ne-am alăturat și noi miilor de români care, în cetatea Albei Iulia, au sărbătorit Unirea cea Mare. Și ne-am dorit din tot sufletul ca România să dăinuiască peste veacuri, iar poporul român să fie respectat în lume!

 

SUFLET DE ROMÂN

 

Am făcut un secol de Unire,

În jurul munților Carpați.

Avem în suflet bucurie

Căci suntem mai bogați!

 

În genunchi, cu arme-n brațe,

Noi am demonstrat

Că nu e de vânzare

Al nostru sfânt meleag.

 

Tot mai sus, în largul zării,

Vom ridica un astru,

Născut din culorile țării:

Roșu, galben și albastru!

 

Cinstiți să fie acei eroi

Ce au luptat din noapte-n zori,

Țara noastră s-o salveze,

Și-o Unire să creeze!

 

Am promis că vom lupta

Să ne jertfim pentru acest popor.

Trăiască România Mare!

Trăiască mândrul nostru Tricolor!

 

Simt o emoție pe care nu am mai trăit-o, este o bucurie intensă amestecată cu o tristețe profundă. Oare am devenit prea captivate de istoria noastră, a românilor? Oare încep să-mi simt sufletul de român?

Dau pagina cărții și descopăr un capitol intitulat „Mărturii de suflet”… Îmi amintesc cu un gust amar ziua în care m-am înrolat. Visam să merg la război…visam să fiu erou al patriei. Ca să poți să simți groaza, trebuie s-o vezi, să te obișnuiești cu ea. După două-trei săptămâni, din cel care ai fost nu mai rămâne nimic, poate  doar numele… Se petrece atât de repede…această schimbare… Și se petrece cu toți.

Am tras…am tras ca toți ceilalți. Nu știu cum e făcută lumea aceasta sau cum sunt făcute aceste lucruri. Un singur lucru era cert…după puțin timp, moartea nu mai avea niciun mister. A omorî însemna doar a apăsa pe trăgaci. Nu știam nimic altceva decât că acela care trage primul rămâne viu. În tranșee, la vederea unui mort, începeai să simți o exaltare violentă și tulburătoare: nu eu am murit!  Sunetele focurilor de mitralieră și artilerie devenisera muzică pentru urechile noastre. Mirosul de sânge și praf de pușcă devenise un miros așa de familiar…

O singură dorință ne conducea pe toți…dorința de a ajunge vii acasă, de a ne vedea părinții, frații, surorile, pentu unii, copiii și nevestele. Acea dorință ne făcea pe toți să nu înnebunim în acel iad.

La întoarcerea acasă, tot ce mai rămasese din acei soldați erau doar un nume și o umbră a ceea ce au fost odată. Bărbați tineri, pe la 20-21 de ani, cu soarta și viitorul smulse cu brutalitate de ororile războiului și îmbătrâniți înainte de vreme… Aceștia mai erau recunoscuți de neveste, frați și părinți doar după voce sau cularea ochilor. Niciunul nu era la fel ca atunci când plecase la război. Toți erau încărunțiți si parcă îmbătrâniți cu decenii întregi.

Războiul lasă urme atât de adânci, încât nici o sută de ani nu le pot repara…citesc cu lacrimi ce mi se preling pe obraji, nu mă pot opri din documentare, vreau să aflu cât mai multe despre noi, despre români, despre Unire…trec rapid la o altă mărturie: Eram un copil pe atunci. Trăiam la țară…Nu eram eu cel mai deștept sau bogat dintre cei din sat dar, aveam și eu câteva cunoștiinte care îmi trebuiau la vârsta mea. Părinții mei erau destul de ocupați și, din această cauză, am stat mai mult cu bunicii mei.

Era o zi frumoasă de luni, mă pregăteam de școală. Eram deja pregătit, îmbrăcat în camașă.. Cât bunica făcea mâncare mai venea câteo vecină să-i prezinte veştile…Deodată mă strigă bunica că nu mai plec la şcoală, m-am dus la dânsa să o intreb de ce nu mai merg. Bunica imi spuse că  războiul a izbucnit…Eu nu o credeam deoarece niciun copil din sat nu îmi spusese, ei erau la curent cu tot…Mi-am zis să ies eu afară să strig la poarta şi să iasă copiii afară, dar prietenul meu, Matei, era deja pe uliţă. Am vorbit cu el despre război şi nici el nu credea că va fi un război, aşa că ne-am jucat de-a inamicii. După câteva ore, au ieşit si restul, majoritatea era speriată de război. Eu nu credeam nimic.

Era timpul să intru în casa, in ziua acea am stat cel mai târziu. Mama a reuşit să vină acasă mai devreme, deoarece era speriată de război, dar tata trebuia să se înroleze. Eram cel mai trist pentru că tatăl meu a plecat şi pentru că eu mă înşelam în privința războiului. În timpul acela nu făceam nimic, nu voiam să mănânc, nu voiam să ies afară ,mai plângeam câteodată, tata îmi lipsea. Chiar dacă nu stau mult cu el și de obicei el e plecat aproape toata ziua , eu țineam la tata și știam că e în siguranță, dar acum doar gânduri că o să moară erau în mintea mea.

Vineri,11 decembrie

Nu mai  pot! Au trecut abia două  zile și mi-e dor de tata foarte  tare….. Sincer, îmi doream și eu  să merg în război! Vedeam zi de zi soldați  înarmați, îmbrăcați cu uniforme. Dar… știam că  la mijloc este prețul vieții și nu mă încumetam să  plec.

Sâmbătă, 15 februarie

Au trecut două  luni de când tata a plecat. Normal,  ar fi trebuit să se întoarcă până  acum. Oare a pățit ceva? Oare mai trăiește? Numai gânduri neplăcute îmi  treceau prin cap.

Luni, 18 martie     Nu se mai distinge scrisul….

Dar mama mi-a spus că tata e puternic şi că va ajunge acasă, chiar dacă mi se pare imposibil, până la urmă imposibilul devine posibil. Ani în şir am trăit cu teama de a-mi pierde tatăl pe front…..Rareș Dumitrescu

Nu mai pot citi mai departe, mă uit în jur şi mă gândesc la suferinţa micilor eroi de atunci, toţi copiii care au suferit ştiindu-şi taţii, unchii, fraţii mai mari pe front…..dau pagina şi trec şi mărturia unui copil de atunci, veteran de acum, poate încă în viaţă….Într-o zi frumoasă de vară, soarele ardea cu putere, iar păsările concertau sătenilor. Norii pufoși se plimbau liniștiți pe cerul bleu. Ion zburda vesel pe ulița satului. Când a ajuns în centrul satului, băiatul a zărit un grup de săteni posomorâți și speriați ce discutau aprins și rosteau mereu cuvântul război.

Seara îi povestește mamei bucuros că începe războiul, fără a ști ce pericol vine asupra țării. La auzirea acestei vești, mama începe să plângă, iar lacrimile, ca niște bobițe de cristal, i se rostogoleau pe obrajii fini. Nedumerit, băiatul își privea mama și apoi, cu glasul stins, a întrebat-o de ce este supărată. Dumneaei, copleșită și îndurerată, i-a povestit ce era un război, dar și cât de importantă ar fi eliberarea țărișoarei lor de dominațiile altor popoare…împreună au adormit cu lacrimi în ochi la acest gând.

De dimineață a auzit forfota de afară. Speriat și dornic de fapte mărețe, a ieșit și și-a găsit mama îngenuncheată de tristețe luându-și rămas bun de la tatăl lui. El și-a zărit fiul în pragul casei și l-a îmbrațișat. Suspinând, Ion i-a spus că el este eroul lui și că va avea grijă de mama sa. Atunci o mașină plină de oameni a venit, iar cei trei s-au despărțit.

De atunci, traiul familiei a fost din ce în ce mai greu. În fiecare seară se rugau pentru sănătate, să fie feriți de gloanțele nemiloase și tatăl lui să se întoarcă acasă. Zilele următoare satul era pustiu, apăsat de durere și ghearele foametei erau dureroase. În noaptea de 28 iulie 1916 o plapumă de stele strălucitoare era asupra satului, iar liniștea apăsătoare a fost spartă de sunetul sirenelor care anunțau un mare dezastru. Când a încetat vuietul asurzitor și totul părea că s-a liniștit au început să se audă bubuituri pe pământul uscat al satului.

Speriat, Ion s-a dus la mama sa și, tremurând, a luat-o în brațe. Dimineața, doar soarele cu razele lui mângâiau fețele pline cu lacrimi. Nenumărate nopți au fost petrecute în buncărele mari, răcoroase și pline de suferință. Doar râsetele copiilor mai colorau puțin încăperea.

Într-o zi când razele soarelui se pierdeau prin norii plumburii, Ion o căuta cu privirea pe mama lui în grădină. Speriat băiatul o striga în disperare. Când a intrat în casă, a găsit-o în pat tremurând. Ion i-a spus să nu-și facă griji deoarece știe cum trebuie să o îngrijească. Cu mâinile lui încă fragede i-a pregătit un ceai și toată seara a stat alături de ea, încurajând-o.

După câteva zile, mama lui s-a însănătoșit, iar aceasta, bucuroasă, a spus tuturor că Ion este micul ei erou. În septembrie 1918  au început școlile, iar Ion era foarte bucuros deoarece se putea revedea cu colegii lui și aveau de gând să plănuiască ajutarea soldaților cu scrisori din partea familiilor.

Pe când era la ora de română, învățătorul școlii, cu barba tremurând de bucurie și lacrimi în ochi, anunță fiecare clasă că s-a încheiat războiul. Primul gând al lui Ion s-a îndreptat către tatăl lui care se va întoarce acasă, iar el nu o să mai ducă poverile familiei. Ajuns acasă de la școală, Ion și-a găsit, în odaia lui sărăcăcioasă, bogăția cea mare – familia.    

    Ajung la paginile despre implicarea fiecărei zone istorice şi mă opresc la…Brăila…Un oraș cu monumente nenumărate și personalități care au marcat istoria. Brăila este numită si „Dringo” într-o veche descriere geografică. Orașul este situat într-o parte din România, numită Muntenia și pe malul stăng al Dunării. Printre personalitățile născute în Brăila, se află și Ion Băncila, geologul acestui oraș. Născut pe 2 februarie 1901, în satul Scorțaru Nou, a fost unul dintre membrii titulari ai Academiei Române. Își practica meseria de profesor la Facultatea de Științe din București. La 100 de ani, geologul a decedat în ziua de 28 martie 2001, la începutul secolului al XXI-lea.

„M-am născut într-o familie de ardeleni, destul de numeroasă. Eu am fost al patrulea prunc, din cei nouă copii ai familiei mele. De mic mi-a plăcut studierea pământului, dar nu mi-am imaginat că o să urmez o carieră bazată pe pasiunea mea. Mă imaginam un simplu muncitor sau cel mult preot fiindcă în familia mea nu au existat persoane intelectuale. În schimb, mama mea a avut aceeași pasiune pentru studierea pamântului și a naturii, dar nu a urmat o carieră. După ce am urmat facultatea, am devenit om de știință, ceea ce m-a bucurat foarte mult și am simțit că visul meu s-a îndeplinit. În timpul adolescenței mele, s-a desfășurat Primul Război Mondial. Pot zice ca am fost martor la acest război, dar nu m-am entuziasmat prea mult, deoarece viața mea era în pericol.” Oare acel mic erou Ion este Ion Băncilă? Atât de aproape de noi s-au petrecut aceste lupte?

Deja îmi imaginez şi mărturia bunicului cu glas duios… Dimineața sosi limpede și răcoroasă ca o zi obișnuită de martie. Tot peisajul armonios al câmpului proaspăt înverzit al Bărăganului aproape mă face să uit că dihania blestemată a bunicilor tocmai ce m-a trezit din somn. Cocoșul cânta de foame nu de altceva, de parcă știa că eu sunt responsabil cu hrănirea lui. Mă scol leneș din pat și deschid orătaniilor. Observ că acestea se înghesuie la ieșire, cum se înghesuiau soldații din povestea bunicului.

Acum două săptămâni când am venit, mi s-a spus că omul sfințește locul și că este foarte important să cunosc ce fel de oameni au trecut pe cărările acestea, ca să știu locul unde sunt și ce fel de istorisiri ascunde. Am fost uimit să aflu, căci chiar unchiul bunicului meu a luptat pentru aceste plaiuri din România unită, Câmpia Bărăganului, din județul Brăila. Stând langă soba din teracotă, deoarece iarna lăsase urme asupra vremii, încerc să mă concentrez la graiul său.

După cum spuneam, la mijloc era lucru necurat cu războiul, nepoată. Iaca s-a împlinit veacul de când a-ncetat și tot a mai lăsat pagubă asupra noastră.Ţările nu se suportau cu alte ţări nici în zilele noastre. Ia aminte, că noi nu am fost scutiți de furia mai marilor Europei și nici de cei veniți din inima Asiei! La noi aici, de unde poți vedea munții Dobrogei, între Buzău și Tulcea s-au dus multe lupte pentru libertate, mai ales în acele timpuri.

Se zvonea că la vremea aceea era un flăcău, Ion al lui Băncilă, aprig la minte și bun la sfat,  care mai târziu a devenit profesor. Om bun, mi-l descria unchiașul la vremea mea. Fără ajutorul lui putea să își piardă viața, nu numai să rămâie beteag de un picior. Că fără el, poate, noptea  era mai rea și câmpia mai roșie. Multe a isprăvit omul acesta, de-a lungul vieții sale. Ține minte, că oameni cu inima bravă au bătătorit pământul pe care îl calci, de erau băieți de șaptesprezece ani sau moși ca mine, tot oameni cu iubire de plai sfânt erau!

Nu contează cât de mic ești, întotdeauna lumea va avea nevoie de eroi! Acum simt durerea şi bucuria centenarului….