Omul din gura căruia ieșise acel cuvânt era un om bătrân, cu mustața tunsă scurt, în ai cărui ochi căprui se putea citi îngrijorarea. În jurul lui erau oameni îmbrăcați în haine boierești ce vorbeau necontenit despre război. Adela a tras cu urechea la ce vorbeau, în timp ce trecea pe lângă ei în vârful picioarelor. S-a simțit ciudat, deși era fata bogată a familiei Baciu, acum se simțea ca și cum ar fi fost o țărăncuță oarecare. Oamenii în vârstă arătau asemenea boierilor cu care tatăl Adelei se întâlnea destul de des. Nici tema discuției nu era diferită, din ce auzise ea mai demult.

– Într-o zi, am auzit cum s-a tras cu tunul în apropiere! mărturisea îngrijorat unul dintre ei.

– Aia nu-i nimic, domnule Ionescu! Eu am auzit din orașul vecin, a primit răspunsul.

Adela s-a înspăimântat. Așa de aproape să fie războiul? Inima îi bătea repede, iar ochii i s-au umplut de lacrimi… Oare ce nenorocire era pe cale să li se întâmple?

În acel moment, speriată de ce auzise, Adela s-a gândit să întrebe pe cineva unde se află și cum poate găsi drumul spre casă. Era înconjurată de oameni necunoscuți, de aceea, trebuia să aleagă cu mare atenție persoanele pe care să le întrebe acest lucru. Timidă, fata se apropie încet de un bătrânel care stătea mai în margine, zicând:

– Bună ziua! Nu vă supărați, ați putea vă rog să mă ajutați? a murmurat cu o voce timidă fata.

Bătrânul nu a băgat-o în seamă sau poate nici nu a auzit-o, era mult prea ocupat cu discuțiile tot mai agitate pe tema războiului ce urma să le întunece viețile.

Când și-a dat seama că bătrânul n-o va ajuta, fata a luat-o la fugă. Fugea, fugea, fugea întruna, n-o interesa că și-a pierdut sandalele, n-o interesa nimic, numai să ajungă acasă cumva.

La un moment dat, s-a oprit puțin să își tragă sufletul, nu mai avea aer… a îngenuncheat şi a început să plângă în hohote, era disperată! Plângea după cățelul ei preferat, plângea după familia ei, plângea după Rareș… Cine ar putea să o ajute? Se întuneca! Era singură pe o stradă necunoscută, la periferia unui oraș care devenea tot mai pustiu la orele serii, nu știa pe nimeni, îi era foame și frig! Ce se va întâmpla cu ea? Dar o frământa mai ales ce auzise mai devreme despre război… „De ce trebuie oamenii să lupte, la ce-i bun războiul? De ce nu pot oamenii să trăiască în pace?”, gândea fata în adâncul sufletului ei. În război mor oameni fără niciun sens!”

Trecură câteva clipe de când zăcea speriată lângă un gard, când, la un moment dat, a zărit o bătrânică cu un coșuleț în brațe. Repede, s-a ridicat plină de speranță și a fugit la ea,    întrebând-o cu lacrimi în ochi:

– Sărut mâna, tanti! Vă rog frumos, ajutați-mă, nu știți unde este casa familiei Baciu?

– Nu, nu ştiu, nu cunosc această familie! răspunse blând bătrânica.

Adela s-a așezat înapoi pe marginea străzii, se uita cu ochi înlăcrimați la oamenii care se îndreptau liniștiți spre casele lor, până când s-a întunecat de tot. Poate că a şi adormit puţin, când, deodată, a simțit o umbră care se aplecă asupra ei:

– Hei! Tu nu eşti Adela, cea de la familia Baciu? întrebă o voce ciudată.

– Ba da, sunt chiar eu! șopti Adela cu o voce pierdută.

– Sunt un foarte bun prieten al tatălui tău, încercă să o liniștească bărbatul cu o privire cam ciudată.

Citind disperarea din ochii fetei, acesta se bucură că avea o pradă așa de ușoară.

– Dar ce cauți tu prin locurile astea, la o oră așa de târzie? o întrebă pe un ton mieros.

– M-am rătăcit în timp ce alergam după câinele meu, Toto, răspunse Adela cu o voce vinovată.

Știind unde locuia familia Baciu, bărbatul s-a oferit să o conducă acasă, fata    bucurându-se că, în sfârșit, avea să încheie o aventură mult prea neplăcută. Dar ce nu știa fata era că, acceptând propunerea necunoscutului, aventura ei nu urma să ia sfârșit, din contră,  pericolul de a nu ajunge acasă era și mai mare.

În spatele amabilității bărbatului se ascundea un mare secret… Acesta era, de fapt, un soldat german sub acoperire, care voia să o răpească pe Adela, cu scopul de a-i șantaja familia, mai ales pe tatăl fetei, om influent și cunoscut în cercurile înalte.

După vreo oră de mers pe străzile întortocheate ale orașului, Adela și-a dat seama că drumul care trebuia să îi ducă acasă nu era deloc cel cunoscut. În capul ei a început să își facă un plan să scape din mâinile necunoscutului. Fără să stea pe gânduri, a luat-o la fugă disperată, crezând că, în felul acesta, va putea scăpa de urmăritor. Din nefericire, la capătul străzii, Adela a fost prinsă de alți soldați germani, care au luat-o ostatică.

În dimineața acelei zile triste de vineri, părinții Adelei au căutat-o peste tot, au întrebat pe toată lumea și, în final, și-au dat seama că fata lor a dispărut, pur și simplu, fără urmă. Le mai rămăsese o singură rază de speranță. Cu inima strânsă, l-au chemat pe Rareș și l-au întrebat dacă știe ceva de fata lor, dacă avea vreun indiciu, dacă aflase vreo veste. Vorbind cu băiatul, aceștia au aflat că Adela fusese văzută ultima dată în timp ce fugea să-l prindă pe Toto, care scăpase din curte.

Pentru că nu mai aveau răbdare, părinții fetei, însoțiți de Rareș, au pornit să răscolească toate împrejurimile în căutarea Adelei. De abia la câțiva kilometri depărtare de casă, la colțul străzii unde Adela fusese răpită, aceștia au găsit eșarfa fetei. Cu lacrimi în ochi, doamna Baciu îngenunche disperată în mijlocul drumului.

Fără să mai piardă timpul, îngrijorați, au început să o caute cu mare atenție prin toate locurile unde ar fi putut merge. Au răscolit tot orașul: străzi, ulițe, curțile și casele oamenilor, pe sub poduri, în parc, la marginea pădurii, i-au întrebat pe toți oamenii pe care i-au întâlnit pe drum, au căutat și în locul secret unde fata obișnuia să învețe cu Rareș, dar nimic, parcă intrase în pământ. Nu era nici urmă de Adela. Niciun indiciu care i-ar fi putut ajuta.

– Ce să facem? Unde să mai căutăm? spuse mama fetei cu o voce tremurândă.

– Rareș, tu o cunoști foarte bine pe fiica noastră, unde crezi că ar putea fi?

– Nu vreau să vă sperii, dar, din păcate, cred că s-a întâmplat ceva… Adela, la cum o cunosc eu, sigur nu v-ar face o farsă, ascunzându-se pe undeva.

Rareș își punea o mulțime de întrebări… Unde este Adela? Ce s-a întâmplat? Oare a pățit ceva? Cine ar vrea să-i facă rău? De ce? Cum și-a pierdut eșarfa? Ce s-a întâmplat cu Toto? Oare sunt împreună? Atunci, în mintea lui îi veni ideea salvatoare: dacă l-ar găsi pe Toto, ar putea afla ce s-a întâmplat cu Adela! I-ar putea da de urmă mai ușor!

Încrezători, părinții fetei se agățară disperați de soluția lui Rareș. Au continuat căutările zi și noapte, până la epuizare. Au făcut tot ce le-a stat în putere. De acum numai bunul Dumnezeu îi mai putea ajuta. Și cum speranța moare ultima, destinul le pregătea o surpriză! Cu ultimele resurse, se îndreptară triști și obosiți spre casă. Nu știau ce să mai facă. Nu mai aveau nicio soluție. Erau disperați.

Când, ce să vezi, în fața casei, zgribulit și flămând, stors de puteri, câinele îi aștepta la intrarea în curte. Când i-a văzut, sări vesel înaintea lor, dornic parcă de joacă, neștiind de dispariția stăpânei lui. Ei i-au dat eșarfa să o adulmece, cu speranța de a găsi un indiciu. Toto mirosi atent eșarfa, se învârti câteva clipe în jurul ei și dădu vesel din coadă, semn că dorea să îi ajute să o găsească pe Adela.

Cu durere în glas, doamna Baciu începu să plângă:

– Ce s-a întâmplat oare cu Adela? Unde e fata mea?

– Poate Toto știe unde este Adela, poate să ne ducă la ea, încercă Rareș să o consoleze, ferindu-și cu mâna ochii înlăcrimați.

– Da! Rareș are dreptate! Sigur nu pierdem nimic dacă încercăm! spuse domnul Baciu,  uitându-se încrezător spre Rareș.

După câteva momente, Rareș se aplecă spre Toto, îi mai dădu eșarfa să o mai adulmece o dată și îi șopti ceva la ureche… Parcă știind ce dorea de la el, câinele porni la drum, urmat de Rareș și de părinții fetei. După un sfert de ceas, au ajuns la periferia orașului, la capătul Bulevardului Castanilor. Merseră ce merseră după Toto, până când acesta se făcu nevăzut. Băiatul îl strigă, îl fluieră, dar nimic. Bănuind că a pățit ceva, a fugit repede după el, să vadă ce s-a întâmplat. Când a ajuns, îl zări pe Toto, care era într-o groapă din care nu reușea să mai iasă. Rareș sări după el și urcă victorios cu el în brațe. Drumul putea continua.

Mai merseră puțin… până ce dădură de un râu învolburat. Ei nu văzuseră niciun pod prin apropiere, așadar, și-au continuat drumul pe malul râului. Toto a luat-o înaintea lor și, dintr-odată, se opri și începu să latre. Când au ajuns, Rareș și părinții Adelei au descoperit un pod vechi, dar suficient de rezistent, încât să poată trece ușor pe malul celălalt.

Trecură podul și merseră mai departe, până când Toto se opri și începu din nou să latre, de data asta, mult mai furios, ca și cum ar fi vrut să le spună ceva, să le spună că Adela e aproape!

După ce au analizat foarte bine locurile, Rareș și părinții Adelei și-au dat seama că au ajuns la un loc ce ar putea să aibă legătură cu dispariția fetei, întrucât Toto era foarte sigur că fata trecuse pe acolo. Era o clădire veche, cu ferestre mici și întunecate. Acoperișul era cam dărăpănat, iar vopseaua de pe ziduri era cam scorojită, totul lăsând impresia de loc părăsit și nelocuit. În fața casei era o tonetă mică, ca acelea făcute pentru paznici, în care moțăia un soldat. Ca să nu fie descoperiți, Rareș și domnul Baciu au încercat să se strecoare pe ușa din  spate. În vârfurile picioarelor, Rareș s-a furișat și i-a furat cheia paznicului, în timp ce tatăl Adelei stătea de pază.

Cu greu, au reușit să deschidă ușa veche și ruginită. Ajunși înăuntru, au fost surprinși că n-au găsit pe nimeni, că paznicul care dormea era de fapt o păpușă mare din cârpe și că încăperea avea o trapă care ducea la un tunel subteran. Cu siguranță, era un loc secret al nemților, ascuns de ochii curioșilor.

Rareș, fiind mai slăbuț, a încăput în tunelul îngust și și-a continuat drumul spre interior. Cu timpul, tunelul se îngusta, iar el nu ajunsese încă nici la jumătate, dar nu se dădu bătut. Străduindu-se din răsputeri, băiatul a dat de capătul tunelului, care dădea într-un buncăr luminat slab de o lumânare prăpădită. Spre nedumerirea lui… Adela nu era acolo!

În mintea lui Rareș se învârteau o mie de lucruri… „Dacă nu-i aici, unde să fie? Oare am luat-o eu pe un drum, iar Adela pe altul? Mai bine mă întorc să dau de veste familiei Baciu!”, își spuse băiatul.

Tatăl Adelei, văzându-l că se întoarce singur, l-a întrebat pe un ton îngrijorat:

– Unde e fiica mea?

– Domnule Baciu, jos nu e nimeni, nici măcar o cale de evadare din buncăr.

Tot analizând situația, cei trei au tras două concluzii: unu, Adela trebuia căutată în altă parte și doi, cu siguranță, răpitorii au mutat-o în alt loc, în speranța de a nu fi descoperiți. Mama Adelei, auzind că Adela lipsește, căzu la pământ, prinsă de o disperare neagră:

– Fetița mea dragă! Cine știe prin ce trece acum?  

Tatăl Adelei încercă să o calmeze, îmbrățișând-o.

– Totul va fi bine, draga mea, nu dispera ! O vom găsi, orice ar fi!

Rareș, nemulțumit de ce aflaseră, căuta indicii prin împrejurimi. Deodată, Toto începu să latre, iar băiatul s-a îndreptat spre el. Toto tocmai găsise mai multe urme de pantofi care duceau spre un perete, iar apoi se opreau brusc.

– Uite! Poate aici e ceva! O intrare… nu știu! exclamă băiatul.

Domnul Baciu s-a ridicat brusc și din doi pași ajunse lângă băiat. Amândoi inspectau peretele care li se părea într-adevăr cam ciudat.

– Oare cum funcționează? întrebă domnul Baciu.

– Poate este vreun buton sau ceva pe care putem apăsa!

În scurt timp, Rareș observă un simbol care avea mai multe mâini în jurul lui.

– Poate trebuie să punem mâinile pe formele acestea!

– Hai să încercăm! zise domnul Baciu.

Cei trei au pus mâinile pe cele trei forme și, cu un scârțâit prelung, peretele se dădu la o parte, lăsând liberă intrarea. Părea a fi intrarea într-o peșteră. Fără nicio ezitare, băiatul intră în peșteră cu Toto în brațe, urmat de părinții Adelei. Pe peretele din dreapta al peșterii erau lumânări aprinse, care le luminau calea. Au străbătut drumul cu pași mici și precauți. Lui Rareș îi era frică, dar ar fi făcut orice s-o găsească pe Adela. Era cea mai bună prietenă a lui, o fată minunată și atât de generoasă. Își amintea când Adela îi cânta melodiile lui preferate sau cum îl învăța să citească, dar, mai ales, cum se jucau împreună zile întregi. „Sper s-o găsim…”, gândi el cu inima plină de speranță. După ce au intrat destul de mult în peșteră, au dat de două tunele.  

– Vai! Pe unde o luăm acum? întrebă femeia îngrijorată.

– Stați puțin, nu vă faceți griji încă! Poate găsim vreun semn care să ne indice calea corectă, zise calm băiatul.  

Îl puse jos pe Toto și începu să se uite în jur. Câinele dădu semne că recunoaște ceva și a luat-o la fugă prin tunelul din stânga:  

– Nu! Toto! Vino înapoi! strigă furios Rareș, fugind după el.  

Domnul și doamna Baciu, ca să nu se piardă unul de altul, o luară și ei într-acolo. În scurt timp, văzură o lumină care semăna cu o ieșire din peșteră. Răsuflară ușurați și, într-adevăr, au ieșit tocmai în mijlocul unui sat. Nu era nici țipenie de om. Totul părea pustiu și destul de ciudat. Toto mirosea pe jos, iar Rareș căuta alte indicii prin zonă.  

– Cred că acesta este un indiciu! exclamă doamna Baciu.

Toți s-au uitat în direcția ei, iar aceasta se uită jos… Lângă piciorul mamei, au observat niște pietricele aranjate sub forma unei note muzicale. Toți au rămas tăcuți pentru câteva clipe, iar apoi Rareș a exclamat victorios:

– Adela a trecut pe aici!!!    

Fără să mai stea pe gânduri, au început să o caute prin sat. După multe căutări, ajunși la marginea satului, au dat peste niște soldați români. Tatăl Adelei s-a apropiat de ei și le-a povestit că o caută pe fiica lui. Aceștia le-au interzis să treacă, spunând că acolo e granița,  însă domnul Baciu, gândindu-se că e aproape să-și găsească fiica, s-a înfuriat teribil. Soldații l-au împins și l-au amenințat cu arma, iar Rareș și doamna Baciu au sărit să-l ia din mâinile soldaților. S-au retras în grădina unui gospodar, încercând să găsească o soluție.

Dintr-odată, au auzit un zgomot puternic: era o căruță plină de soldați români. Aceasta s-a oprit la marginea satului și, după câteva clipe, a fost lăsată să iasă din sat. Dorind să reia discuția de dinainte, părinții Adelei își dau seama că Rareș a dispărut. Instinctiv, se uită spre căruță și observă cum piciorul băiatului dispare sub o pătură din căruță.

Soldații ajung în pădure și se opresc la un popas. Între timp, Rareș coboară pe furiș din căruță și caută ceva de mâncare. Norocul îi surâde, întrucât niște tufișuri cu zmeură îi fac cu ochiul. Flămând, se apucă să culeagă fructele gustoase și să-și stăpânească foamea care-i rodea stomacul. După ce termină de mâncat, se întoarse spre locul de popas al soldaților. Deodată, simți o mână grea pe umărul lui. Speriat că fusese prins, se întoarse… Un soldat român se uita de sus la el. Ce ușurare! Era tatăl Adelei, care se deghizase ca să poată trece și el de bariera de soldați. Pentru a înainta, pun la cale un plan…

– Rareș, ascultă-mă bine! Pentru a putea trece fără a mai fi opriți…

– Soldat, ce cauți aici?

– Să trăiți! Domnule colonel, acesta este fiul meu, Rareș. Se pare că ne-a urmărit până aici, deoarece vrea să se facă soldat. Îl voi ține lângă mine până în următorul sat, dacă-mi permiteți și de acolo o să găsesc o cale să îl trimit acasă.

– Dar vă pot fi de ajutor! zise Rareș cu o voce plângăcioasă.

Colonelul acceptă, asta doar pentru că nu avea altă variantă.

După câteva zile petrecute împreună, toți soldații îl îndrăgeau pe Rareș, chiar îi ajutase în câteva situații. Într-o zi, când soldații mâncau, Rareș merse la aceștia și le spuse:

– Am auzit din depărtare o melodie! Mi se pare cunoscută! Cred că… Da! Pe asta o cânta Adela mereu! Vă rog, putem merge să vedem ce e acolo?

– Sigur, băiete! Ne strângem lucrurile și pornim imediat.

Astfel, au pornit la drum și, pe măsură ce înaintau, sunetul era tot mai clar și mai puternic.

– Suntem aproape! zise Rareș foarte entuziasmat.

După câteva minute, melodia se auzea chiar din casa de lângă ei.

– Aici e! Aici e! exclamă Rareș cu ochii plini de speranță.

Au intrat toți în casă, însă au rămas foarte surprinși…

– E o capcană! Sunt nemții! Împrăștierea!

Dar, din păcate, era prea târziu. Au fost capturați de soldații nemți și închiși în celule. Rareș a fost aruncat și el într-o cămăruță întunecată.

Între timp Adela încă era ținută ostatică în tabăra nemților. Nu știa cum să facă să scape din mâinile lor. Își aducea aminte că, atunci când îi cânta lui Rareș o anumită melodie, mereu reușea să-l adoarmă. Ce-ar fi dacă ar încerca și acum… poate o să aibă noroc!

Ea începu să cânte o melodie de leagăn și, încet-încet, îi adormi pe soldați. Încercă să ia cheile și, în cele din urmă, reuși. Apoi, cu multă grijă, se îndreptă tiptil către ieșire. După ce găsi cheia potrivită, descuie ușa, dar în fața ușii se aflau alți doi soldați. Aceștia o prind și o duc imediat înapoi. Soldații nemți sunt furioși, urlă la ea, îngrozind-o pe Adela. O mută într-o cameră întunecată, ca să nu-i mai treacă prin cap altă idee de evadare. Ca să-i mai treacă frica, fata reîncepu să cânte una dintre melodiile ei preferate. Dintr-odată, aude mult zgomot venind din cealaltă cameră. Își dădu seama că soldații nemți au fost descoperiți și se luptă cu cineva. După un timp, ușa se deschise și cineva este împins înăuntru. Fiind întuneric, nu-și dădu seama despre cine este vorba și întrebă:

– Cine-i acolo?

Un chibrit este aprins, luminând fața Adelei. În acel moment, un suspin adânc se auzi, iar apoi:

– Adeeela!

Și, imediat, un nou chibrit este aprins, de data asta, luminând fața celeilalte persoane.

– Rareș!!!

Se iau în brațe, se strâng puternic și lacrimile încep să le curgă incontrolabil. După o vreme, încep să caute prin cameră. Aceasta era mică, pare să fi fost o cămară. Scânduri din vechile rafturi erau peste tot. Găsesc o găleată veche și se hotărăsc să facă un foc, să mai scape de frig și să aibă lumină. Imediat încep să-și povestească unul celuilalt prin ce au trecut. Adela începe să povestească ce s-a întâmplat după ce a fost răpită de soldatul german, spunând:

– Acest bărbat mă speria îngrozitor. La un moment dat, ne-am oprit într-un sat părăsit. Acolo s-a oprit ca să mănânce. Am profitat de ocazie și, fără să mă vadă, am aranjat niște pietricele sub forma unei note muzicale. Speram să veniți după mine… Mă bucur așa de mult că ați făcut-o!

– Și eu mă bucur că te-am găsit. Deși nu este cea mai bună situație în care ne puteam afla. Trebuie să găsim o cale de scăpare și, mai ales, să-i ajutăm și pe ceilalți. Știi, nu vreau să te îngrijorez, dar, printre soldații români capturați, se află și tatăl tău.

– Tata? Soldat?! zise Adela surprinsă.

– Da! Este o poveste mai lungă…

În tot acest timp, din celelalte camere se auzea gălăgie, semn că ofițerii nemți își adunau lucrurile, urmând să își schimbe locul. Cei doi copii se întrebau ce e de făcut: să aștepte momentul mutării pentru a încerca să scape sau să găsească o soluție înainte. Deodată, s-a auzit o bubuitură puternică și apoi o serie de împușcături. Cei doi, speriați, s-au îmbrățișat, așteptându-se la ceea ce era mai rău. Împușcăturile s-au oprit, dar zgomotele puternice încă se mai auzeau. Auzeau acum și niște pași în apropierea camerei în care se aflau. Apoi au auzit cum cineva încerca să descuie ușa.

După puțin timp, ușa se deschise larg, iar în mijlocul camerei se afla o găleată în care ardea ceva. Copiii ieșiră încet de după ușă și părăsiră camera. Cel care intrase observă și strigă:

– Hei, stați! Sunt eu!

– Tatăăă! strigă fericită Adela și fugi spre tatăl său ca să-l îmbrățișeze.

– Draga mea, cât mă bucur că te-am găsit! Dar trebuie să ne grăbim. E posibil ca, în curând, să vină alți soldați nemți să ne caute.

Cei trei părăsesc încăperea și urcă la etaj. Abia atunci își dau seama că fuseseră închiși la subsol. Sus, spre surprinderea lor, nu era niciun om rănit. Toți soldații nemți fuseseră prinși și legați, dar nimeni nu fusese ucis. Soldații români au hotărât să adune armele și să le ascundă, iar pe copii i-au pus să adune toată mâncarea pe care o găsesc prin casă. Rareș și Adela începură să caute prin fiecare cameră. Se aflau pe holul de la etajul al doilea când au auzit un zgomot venit dintr-o altă cameră. Se uitau unul la celălalt și și-au făcut semn că trebuie să verifice ce este acolo. Încet, au deschis ușa. În cameră era beznă. Rareș a aprins un chibrit, iar într-un colț se afla ghemuit un băiețel cam de vârsta lor.

– Nein! Bitte! zise băiatul.

Cei doi și-au dat seama că este un copil neamț. Ce era de făcut? Adela, care vorbea perfect limba germană, se apropie de el și-l întrebă cine este. Băiatul îi spuse că părinții lui au dispărut și că el s-a ascuns aici cu o seară în urmă. Avusese noroc că nu fusese descoperit, dar nu știa încotro să o ia. Le-a mai spus și că îi auzise pe ofițerii nemți spunând că, nu departe de acolo, se afla o bază militară, unde au fost duși nemții care nu s-au supus ordinelor, urmând să fie uciși. Se temea că acolo se aflau și părinții lui… Adela și Rareș s-au hotărât să îi povestească domnului Baciu ce se întâmplă.

Mama Adelei, care rămăsese la granița păzită de soldații români, se gândi că ceva rău s-a întâmplat cu soțul ei și puse la cale un plan. Se duse la soldații care stăteau de pază și le spuse că soțul ei a plecat deghizat în soldat. Soldații, gândindu-se că ar putea fi în pericol, trimiseră o patrulă în căutarea lor.

După câteva ore, soldații zăriră o casă la marginea drumului și îl trimiseră pe unul dintre ei în recunoaștere. La întoarcere, soldatul le povesti că îi recunoscu pe camarazii lor, doar că aceștia fuseseră luați ostatici. Aceștia pregătesc o ambuscadă, vrând să-i elibereze din mâinile dușmanului.

– Trebuie să trimitem pe cineva ca să-i distragă, în timp ce noi vom ataca din altă parte, nimicindu-i pe nemți și salvându-i pe prizonieri, zise colonelul.

Planul a fost pus în aplicare cu succes, iar ofițerii au fost eliberați. Nemții au fost dezarmați ușor, fără prea multe probleme, întrucât se relaxau la masă și nu erau pregătiți de atac.

– Avem un intrus! zise colonelul.

Domnul Baciu făcu un pas în față, simțindu-se vinovat. Rareș și Adela intrară chiar atunci în cameră, alături de băiatul găsit. Ofițerii, surprinși de această apariție, îl lăsară pe domnul Baciu și se întoarseră spre copii, luându-i la întrebări:

– Tu cine ești? strigă un ofițer furios. Cine ești, nu auzi ce te întreb?

– Aude foarte bine, dar nu înțelege. Este neamț, zise Rareș.

La auzirea acestor vorbe, toți ofițerii s-au alarmat și și-au pregătit armele.

– Stați! Ce faceți? Nu vedeți că e doar un copil? Ca mine, ca ea! Ce e cu voi? strigă Rareș. Și părinții lui au fost răpiți, iar el e speriat, adăugă cu lacrimi în ochi.

Rușinați, soldații lăsară armele jos, dându-și seama și ei de reacția nepotrivită.

– O rezolvăm noi imediat și pe asta, dar acum să revenim la intrusul nostru. Trebuie să plecați imediat! îi zise colonelul domnului Baciu.

– Dar tata v-a fost de mare ajutor! Chiar credeți că e o idee bună să ne alungați?

Soldații eliberați, dându-și seama că Rareș are dreptate, îl aprobară.

– Soția dumneavoastră, speriată, mi-a dat de înțeles că nu sunteți suficient de bine pregătit pentru război. Dar, dacă spuneți că puteți face față acestei nenorociri, atunci, sunt de acord să rămâneți, spuse colonelul nehotărât. Avea nevoie de oameni dacă voia să câștige lupta.

– Vă mulțumesc, domnule colonel! Aș dori să rămân și să vă fiu de ajutor! Mi-ați salvat fata, iar acest lucru e foarte important pentru mine!

– Ce facem mai departe? Cum îi găsim pe părinții lui Hans? întrebă Rareș nerăbdător să pornească în căutarea lor.

– Despre ce vorbești acolo? întrebă colonelul cu iritare în glas.

– La câțiva kilometri de aici se află o bază militară, unde sunt duși prizonierii. Printre aceștia, se află și părinții lui. Trebuie să-i salvăm! zise Rareș hotărât.

– Ai dreptate! Oamenii aceia nevinovați nu pot fi abandonați. Dar, în niciun caz, nu voi permite să vă riscați viețile în continuare. Doi soldați vă vor însoți către un adăpost, hotărî colonelul.

– Cum așa? Mă scuzați, dar nu cred că ați luat o hotărâre bună! Nu numai că v-am dovedit că vă putem fi de folos, dar sunteți dispus să pierdeți doi soldați doar ca să ajungem la un adăpost? Pericolul se află peste tot! Nu vom pleca! Putem merge către bază cu sau fără voi, dar vom merge! zise la fel de hotărât Rareș.

Colonelul zâmbi:

– Ești un soldat dedicat, fiule! Vom merge împreună!

Lui Rareș i se umeziseră ochii de emoție. Mereu a vrut să fie soldat, dar nu se aștepta ca asta să se întâmple atât de curând.

După câteva ore de odihnă, ofițerii români au plecat către baza militară a nemților. În spate se aflau Rareș, Hans, Adela și domnul Baciu. Nu a durat foarte mult și puteau să vadă luminile de pe gardul clădirii. Au hotărât să aștepte să se întunece, iar apoi să găsească o modalitate de a intra.

În tot acest timp, cei trei copii au vorbit foarte mult. Nu înțelegeau deloc de ce viețile lor au fost schimbate atât de brusc. „Pentru ce? Pentru cine? Oare nu suntem toți la fel: copii, femei, bărbați? Ce-i cu războiul acesta fără rost? De ce să moară atâția oameni nevinovați? Oare chiar nu încăpem toți pe pământul ăsta?”, se întreba fiecare dintre ei.

La sosirea nopții, colonelul îi adună pe toți în jurul său și le prezentă planul de acțiune:

– Vom merge prin pădure până când ajungem în spatele bazei. De acolo, cineva se va apropia pentru a vedea care este situația. Va reveni și vom hotărî cum e mai bine să acționăm, zise el.

Așa au și făcut! Unul dintre soldați a pornit în recunoaștere. Ceilalți așteptau ascunși în întunericul pădurii. Problema era că deja trecuse destul de mult timp de când plecase soldatul în recunoaștere. Ar fi trebuit să se întoarcă. Nici nu apucase colonelul să spună ce îl frământă, că, deodată, începură să se audă câini lătrând și lumini să se vadă mișcându-se printre copaci. Fuseseră descoperiți! Au încercat să se îndepărteze, dar și-au dat seama că soldații nemți îi înconjuraseră deja. Nu trecu mult până când ofițerii români fură capturați. Domnul Baciu era speriat, la fel ca toți ceilalți, dar avea pe chip și altceva. O urmă de speranță! Văzu cum cei trei copii găsiseră o ascunzătoare, scăpând astfel, deocamdată, de mâinile nemților.

Ajunși în interiorul bazei, soldații români s-au îngrozit când și-au dat seama cât de mulți prizonieri erau acolo. Deznădejdea se citea pe chipul fiecăruia. Fuseseră duși în celule diferite. Fiecare a putut vedea că războiul acesta nu iartă pe nimeni: erau prizonieri nemți, români, ruși, polonezi. Femei, bărbați și copii, toți laolaltă, toți cu aceeași durere în suflete. Îți puteai da seama după privirea lor care era acolo de mai mult timp. Nu mai exista nicio strălucire în ochii lor, nicio speranță nu le mai încălzea inima.

Singur, într-un colț retras, domnul Baciu încă avea o privire plină de speranță. Se bucura acum mai mult decât oricând că fiica lui nu e lângă el.

Când au auzit comanda de retragere dată de colonel, copiii, îngroziți, s-au ascuns, iar apoi, fără să fie văzuți, au plecat spre sat, să caute ajutor. La garnizoana de unde au plecat, rămăseseră câțiva soldați de pază și comandantul garnizoanei. Acesta, la aflarea veștii, încercă să găsească rapid o soluție pentru a-și elibera camarazii. Printre cei rămași în garnizoană, se afla și unul de-al lor, care vorbea destul de bine limba germană. Era un sas de-al lor din Transilvania, un băiat tare descurcăreț de altfel. Pornind de aici au pus la cale un plan nebun de eliberare. Sergentul Steiner urma să plece pe post de iscoadă. El avea rolul de a-i introduce pe cei trei copii în baza militară, spunând că i-a luat prizonieri.

Ajunși la baza militară, totul a mers destul de ușor, sergentul nostru jucându-și rolul destul de bine, ajutat fiind și de uniforma nemțească pe care a îmbrăcat-o și care îi stătea destul de bine. Singura problemă era legată de cei trei copii pe care trebuia cumva să-i introducă în celulele cu prizonieri. Dar planul a fost dus la îndeplinire cu succes, copiii fiind duși, în final, în celula prizonierilor.

Domnul Baciu, când îi revăzu pe cei trei, îi stătu inima în loc:

– Ce-i cu voi aici? Am crezut că ați scăpat! Cum ați ajuns aici? Of, Doamne! Nu pot să cred!

– Stai, tată, încercă să-l liniștească în șoaptă Adela, avem un plan… Așteaptă să-ți povestim…

Adela și Rareș îi povestiră atunci, în șoaptă, tot ceea ce plănuiseră cu soldații din sat și se puseră de acord ce ar trebui să facă fiecare ca să reușească.

A doua zi, nemții se întâlniră în camera comandantului ca să stabilească cum vor ataca în zori satul de români de peste deal. Scopul lor era de a-l distruge și de a lua cât mai mulți prizonieri de război. Doreau să fie primii care să aibă atâtea victorii de la începutul războiului. Fără să-și dea seama că erau la rândul lor spionați, nemții puneau la cale ultimele detalii de atac. Sergentul Steiner, cel care era sub acoperire, reuși astfel să afle toate detaliile nemților. Totul mergea conform planului. Ca să-i scoată pe copii din celulă, merse să îi propună comandantului să-i ducă la bucătărie, unde să-i pună la treabă. Zis și făcut, așa că plecă după ei:

– Hei, voi de acolo, ce stați așa? Treceți încoace! Veți merge la bucătărie să ajutați bucătarul! Aveți de curățat toate legumele de aici! Mișcați-vă mai repede, că, altfel, o să mă supăr foarte tare!

În timp ce pregăteau mâncarea pentru soldați, lui Rareș îi veni o idee pe care i-o împărtăși și Adelei în șoaptă:

– Psss! Adela! Ce zici dacă le-am pune soldaților ceva în mâncare care să-i adoarmă? îi șopti el complice.

– O, da, ar fi ceva minunat! Ai dreptate! Dar unde găsim noi așa ceva? îi răspunse Adela tot în șoaptă.

– Eu am în buzunar câteva frunze de somnoroasă, e o plantă pe care o cunosc și am găsit-o când eram în pădure.

– Perfect, atunci, ai grijă și amestecă-le bine în mâncarea soldaților! șopti din nou Adela.

Bucatele pregătite miroseau înnebunitor de bine, iar soldații se aruncară asupra lor ca la asalt. Erau lihniți de foame, iar mâncarea asta era ca o mană cerească, dar nu știau de fapt de unde vine secretul gustului lor adormitor!

La lăsarea nopții, așa cum sperau Adela și Rareș, din toată garnizoana se auzeau numai sforăituri, semn că somnoroasa își făcuse pe deplin efectul.

Curajos, ca de obicei, Rareș fură cheia paznicului și deschise ușa celulei, reușind, astfel, să-i elibereze pe prizonieri. Domnul Baciu și ceilalți ofițeri români îi legară fedeleș pe soldații nemți, care dormeau duși, și le luară armele. Patru dintre ei au rămas să îi păzească până se întorceau camarazii lor.

Între timp, Adela și Hans au fugit în curtea din spate a garnizoanei, unde îl auziseră pe Toto lătrând. Bucuroși că l-au găsit, cei doi se întorc să-l caute pe Rareș.

– Rareș! Rareș! Unde ești? strigară cei doi.

– Aici sunt! le răspunse băiatul. Ce faci, Toto? De când nu te-am văzut! se bucură sincer băiatul, luându-l pe Toto în brațe.

Fericit de regăsirea prietenilor, Toto dădea vesel din coadă și alerga în jurul lor. Recunoscători pentru că le-au salvat copilul și mai ales pentru că au fost eliberați, părinții lui Hans îi invitară pe salvatorii lor să rămână peste noapte la conacul lor, care era la capătul satului.

Casa familiei Kraus era o casă mare, săsească, bine întreținută, cu ferestre largi și luminoase, într-un cuvânt, o construcție impunătoare. De la mobila pictată manual, ușile si dușumelele din lemn masiv până la obiectele de decor, totul scotea în evidență stilul de viață săsesc. Toți cei care-i treceau pragul se minunau de frumusețea ei.

Pe pereții holului de la intrare, domnul Baciu admira fotografiile vechi care prezentau istoria unei familii de renume, familia Kraus. Una dintre fotografiile îngălbenite de vreme îi reținu atenția, părea că recunoaște pe cineva. Se uită mai îndeaproape și-l recunoscu chiar pe tatăl său, de pe vremea când era încă tânăr. Era la una dintre întâlnirile oamenilor importanți la care participa în calitate de reprezentant al orașului. Surprins și totodată fericit de descoperirea făcută, domnul Baciu îl chemă pe domnul Kraus să-i împărtășească bucuria reîntâlnirii unui prieten vechi.

Seara reîntâlnirii dintre cei doi vechi prieteni a fost una presărată de multe amintiri din copilăria petrecută împreună. Copiii erau așezați în jurul lor și ascultau cu plăcere cum depănau amintiri și povesteau poznele pe care le făceau. La un moment dat, un zgomot puternic se auzi foarte aproape de ei, ca și cum ar fi avut loc o explozie. Cineva le reamintea, într-un mod cam brutal, că sunt totuși în pragul începerii războiului și că ar trebui să fie mai precauți.

Vizibil speriată și cu voce tremurândă, Adela îl întrebă pe tatăl ei:

– Tată, ce am putea face să împiedicăm începerea războiului în România? Nu există nicio cale să oprim acest lucru?

– Draga mea Adela, suntem prea mici ca să putem schimba ceva! Și totuși cred că există o speranță… Îți aduci aminte când ne întorceam cu trăsura spre casă de la Ploiești?

– Da, era o zi minunată de primăvară!

– Ei bine, continuă să povestească domnul Baciu, atunci veneam de la o întâlnire importantă, unde discursul domnului Nicolae Titulescu mi-a dat speranța că împreună putem fi mai puternici! Vorbele lui pline de patos au răsunat puternic în inimile tuturor românilor prezenți acolo, dând glas conștiinței noastre naționale. Numai împreună cu frații noștri din Ardeal și din celelalte provincii, vom putea realiza idealul la care visăm de veacuri, adică UNIREA CEA MARE!

– Dar ce înseamnă asta pentru noi? întrebă Rareș nedumerit.

– Înseamnă un lucru foarte important pentru noi românii, și anume că toată suflarea românească trebuie să trăiască împreună, unită, într-un singur stat, ROMÂNIA, spuse mândru domnul Baciu.

– Războiul care stă să înceapă nu poate fi evitat! spuse cu amărăciune colonelul. Nu putem să fim neutri la o luptă în care frații noștri sunt implicați și suferă!

Vorbele spuse atunci de colonel i-au răsunat mereu în cap lui Rareș, el care își dorea din tot sufletul să devină soldat, să își ajute țara!

A doua zi, cu ajutorul domnului Kraus, care le-a pus la dispoziție o trăsură, s-au întors împreună acasă la moșia familiei Baciu. Toată familia lui Rareș era fericită de regăsirea băiatului și de reîntoarcerea stăpânilor. Și totuși fericirea le era umbrită. Au urmat zile pline de neliniște, în care vestea războiului se auzea tot mai tare peste România.

În 1916, când România a intrat în război de partea Puterilor Aliate, Rareș era mai hotărât ca oricând să facă parte din rândul soldaților români, mobilizați pentru a pleca pe front. Avea deja 17 ani și multe visuri de împlinit.

Pe 1 februarie 1916, când a fost încorporat în Regimentul 6 Buzău, staționat la Drajna de Sus (Prahova), era cel mai fericit om. Se dovedea a fi un tânăr ordonat şi harnic, pregătit să lupte pentru țară. Cu lacrimi în ochi, întreaga familie, mai ales Adela… toți l-au condus la trenul care îl ducea la încorporare. Era multă tristețe în ochii tuturor, dar Rareș le-a promis că se va întoarce acasă biruitor și sănătos, cu steagul tricolor fluturând.

Despărțirea a fost grea, dar reîntâlnirea cu domnul colonel pe care l-a cunoscut când era copil și o căutau pe Adela, i-a umplut inima de bucurie. Simțea că ajuns la locul potrivit.

Pe 14 august 1916, brigada lor de infanterie primește ordinul de trecere a frontierei în Transilvania, „gata ca pentru război”. La început, Rareș, acum soldatul Dumitrescu, este numit ajutor de mitralieră. Odată cu primele rafale, simte fiorii războiului. Cuceresc un pichet grăniceresc al dușmanilor, confiscă alimente și se retrag în adăposturi, după o noapte încărcată de neliniște și de teamă.

Ce l-a emoționat foarte tare era că oamenii din sate erau alături de ei. Le dădeau de mâncare și apă, le aduceau haine uscate și îi ajutau să-și vindece rănile. Primesc informația că în satul de după deal e o garnizoană a dușmanilor. Pun la cale un plan curajos și, în urma unui atac puternic, reușesc să ia prizonieri. Petrec încă o noapte în șanțuri, dar cu folos. Zorii zilei îi prinde la posturi, îmbătați de gustul victoriei. Colonelul îi felicită și le promite o permisie de două zile.

Curând, vor pleca în Dobrogea, ca să lupte cu bulgarii. Călătoreau cu trenul, mai ales, noaptea. Ororile războiului li se desfășurau în față: întâlnesc trenuri cu răniți şi căruțe cu refugiați, oameni triști, care și-au părăsit munca de-o viață, animale chinuite, locuri pustiite și distruse de gurile tunurilor.

Pe drum, în marșul spre câmpul de luptă, Rareș e surprins din nou de bunătatea oamenilor: primesc flori, mâncare și apă. Lumea îi vede ca salvatorii mult așteptați.

Drumul e lung, suferă de sete şi din cauza norilor de praf. Cu cât se apropie mai mult de linia frontului, cu atât găsesc o Dobroge mai pustie şi mai săracă. Însetați și flămânzi, ajung la cișmelele cu apă din sat. De nicăieri se aude o bubuitură și cu o mitralieră începe să se tragă din toate părțile. Se ascund fiecare cum pot, unii cad răpuși de gloanțe, alții sunt răniți , într-un cuvânt se declanșează infernul!

Aflat în spatele unei clădiri dărăpănate, unde se dusese să se schimbe, Rareș nu a fost prins în schimbul de focuri cu inamicii. Are timp să se dezmeticească și să caute repede o soluție. Lângă el, aruncată pe jos e mitraliera camaradului său răpus de un glonț nemilos. Cu ochii în lacrimi, tânărul soldat, de numai 17 ani, își ia inima în dinți și se pregătește de atac. Trebuie să își salveze camarazii! Își găsește repede un loc, își armează mitraliera și începe să curețe locul de inamicii netrebnici care au cutezat să îi atace.

La început, nimeni nu știa de unde vin rafalele furioase de gloanțe, dar au descoperit repede cine îi ataca cu atâta înverșunare și au încercat să riposteze, dar fără niciun rezultat. Rareș era prea hotărât să nu dea înapoi! Până să se dezmeticească prea bine, toți inamicii care pregătiseră acea ambuscadă erau deja la pământ.

Fără să fie văzut, unul dintre inamici se strecură mișelește până în spatele cișmelei, unde se retrăsese colonelul, în speranța că va reuși să-l doboare cu o lovitură de pumnal, dar Rareș – acum pe post de înger păzitor – l-a luat prin surprindere și l-a apărat, primind lovitura în locul lui. Cum auzi, colonelul se întoarse, văzu întreaga scenă și, dintr-o lovitură de sabie, îl culcă la pământ.

Cu lacrimi în ochi, îl ridică pe Rareș și îl duse pe brațe până la cișmea, unde îi spălă rana cu apă rece:

– Dragul meu băiat, îți mulțumesc că mi-ai salvat viața! Nu știu cum aș putea să îți mulțumesc vreodată!

– O, domnule colonel, și dumneavoastră ați fi făcut același lucru în locul meu!

– Stai liniștit, rana nu e adâncă și am trimis deja după doctor! Te vei face bine!

– Mulțumesc! Pentru mine, e doar o simplă decorație!

– Ai salvat viața camarazilor tăi cu prețul vieții tale! Acest lucru înseamnă mai mult decât o simplă decorație!

Doctorul sosi în grabă și se ocupă cu multă grijă de rana tânărului erou. Ceilalți infirmieri începură să acorde îngrijiri camarazilor săi răniți.

Mai târziu, când se putu ridică din pat și rana de la braț era aproape vindecată, Rareș fu primit cu onoruri militare și fu decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă distincție militară română, acordată pentru un rol strălucit pe câmpul de luptă. Soldatul Rareș Dumitrescu era tare mândru că poartă în piept Ordinul „Mihai Viteazul”, cu numele voievodului Țării Românești, Mihai I, primul unificator al celor trei principate române de pe întinsul vechii Dacii.

Micul mare erou de pe câmpul de luptă și-a dovedit atât lui, cât și țării că nimeni nu e prea mic atunci când își dorește ceva cu toată puterea. A fost un exemplu care i-a mobilizat pe toți camarazii lui și care a înflăcărat toate inimile soldaților din garnizoană.