Predoslovie

Primul Război Mondial a fost cunoscut și ca „Marele Război”, „Războiul Mondial”, „Războiul Națiunilor” sau „Războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”.

Adela și prietenii ei mai târziu aveau să afle și să simtă acest termen pe propria piele, îl vor trăi cu intensitate și vor trece prin atrocități.

Primul Război Mondial a fost probabil cea mai nimicitoare înfruntare a tuturor timpurilor. Peste 25 de ţări au luat parte la conflict, fie de partea Antantei, fie de cea a Puterilor Centrale. Printre marile puteri aliate, victorioase, în cele din urmă, se numără Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia, Japonia şi, din 1917, Statele Unite ale Americii. Nucleul Puterilor Centrale era format din Germania, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman (Turcia).

Peste 65 de milioane de bărbați din 30 de țări au luptat în Primul Război Mondial. Aproape 10 milioane au murit. Aliații (Antanta) au pierdut aproximativ șase milioane de soldați. Puterile Centrale au pierdut aproximativ patru milioane.

Aproape 2/3 din decesele militare din timpul Primului Război Mondial au fost în luptă. În conflictele anterioare, majoritatea deceselor au fost cauzate de boli. În timpul Primului Război Mondial, gripa spaniolă a provocat aproximativ 1/3 din totalul deceselor militare.

 Patru imperii s-au prăbușit după Primul Război Mondial: Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul German și Imperiul Rus.

 Rusia a mobilizat 12 milioane de militari în timpul Primului Război Mondial, devenind cea mai mare armată din război. Mai mult de 3/4 au fost uciși, răniți sau au dispărut.

 În timpul Primului Război Mondial, germanii au eliberat circa 68.000 de tone de gaz, iar britanicii și francezii au eliberat 51000 de tone. În total, 1.200.000 de soldați de pe ambele părți au fost gazați, dintre care 91.198 au decedat.

Peste 500.000 de porumbei au transmis mesaje între sediul central și liniile din față.

Armistițiul de Crăciun, în cadrul căruia trupele britanice, germane și franceze au lăsat armele deoparte și s-au bucurat de sărbători, a devenit simbolul păcii într-un război devastator. Armistițiul de Crăciun a reprezentat o încetare neoficială a focului pe frontul de vest în preajma Crăciunului din 1914.

Primul Război Mondial a transformat Statele Unite în cea mai mare putere militară din lume. A ajutat la emanciparea femeilor. Femeile au preluat multe locuri de muncă tradiționale de sex masculin și au arătat că ar putea să le facă la fel de bine ca bărbații. De asemenea, Primul Război Mondial a ajutat la grăbirea progreselor medicale.

 În 1913, Harry Brearley din Sheffield a descoperit oțelul inoxidabil — un produs care a revoluționat industria metalurgică și a devenit o componentă importantă a lumii moderne.

După Primul Război Mondial, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania și Polonia au apărut ca națiuni independente.

În timpul războiului purtat în tranșee, un alt război s-a purtat sub pământ. Pe frontul de vest, un grup secret de mineri a săpat tunele până la adâncimi de 30 de metri, cu intenția de a planta și a detona mine sub tranșeele inamice. Cel mai mare succes al lor a fost în timpul bătăliei de la Messines, din Belgia, când au fost detonate simultan 450 de tone de explozibil în 19 tunele. Linia germană a frontului a fost distrusă, iar explozia s-a auzit până la Londra, la peste 200 de kilometri distanță.

Războiul a încurajat dezvoltarea chirurgiei plastice. Războiul a lăsat milioane de oameni invalizi și cu cicatrici cauzate de șrapnel. Îngrozit de rănile soldaților pe care îi trata, chirurgul Harold Gillies a dezvoltat tehnici noi pentru reconstrucția facială, pentru a-i ajuta pe oameni să-și recapete înfățișarea.

Primul Război Mondial a fost, cu adevărat, un conflict desfăşurat la nivel global. În timp ce austriecii declarau război sârbilor, iar nemţii ruşilor, japonezii se aliau cu cei din urmă, ajutându-i să cucerească insulele din sudul Pacificului. Tot în aceeaşi perioadă, Imperiul German încerca să îi convingă pe mexicani să invadeze Statele Unite ale Americii, înainte ca statul american să intre în război.

 

Primul Război Mondial este cel care a desființat toxicul Imperiu Austro-Ungar și a permis formarea României Mari, prin unirea Basarabiei și a Transilvaniei cu Regatul României.

 

 După patru ani de lupte sângeroase, Primul Război Mondial avea să se termine la ora 11 dimineața, pe data de 11.11.1918.

***

Imperiul Austro-Ungar declară război României. Încurajate de către Nicolae Titulescu, organele de conducere din București introduc recrutarea ostașilor. Satul Grășeni este cuprins de amărăciune. Pe data de 5 iunie 1915 este anunțată Adunarea Populară în sala mare de festivități a școlii din Grășeni. Oamenii, trecând pe lângă afișiere citesc cu inima la gură despre năpasta ce a dat peste ei. Pleacă acasă cu ochii înlăcrimați, stau nedumeriți, agitați, speriați în casele lor, au parte de nopți nedormite, gândindu-se la viitorul familiilor lor.

Dimineață, 3 iunie, Adela se trezește, își îmbracă rochia cu buline, iese la balcon, unde o așteaptă micul dejun și cartea preferată, însă ceva o neliniștește și nu o lasă să se bucure de noua zi… se apropie de marginea balconului, în speranța că-l va vedea pe Rareș, dar nu-l găsește. Ia masa în grabă, citește un capitol și merge la parter să-l aștepte pe domnul Sălățeanu. Își pregătește notele și manualele. După ora de muzică, fata pleacă împreună cu prietenul patruped Toto în livada conacului. Domnul Baciu își bea cafeaua, frunzărind ziarul, iar o umbră de neliniște îi marcase fruntea înaltă. Văzându-și copila, o schiță de zâmbet îi lumină fața.

– Draga mea, încotro te îndrepți?

– Spre locul meu de lectură, în livadă, tată.

– Astăzi vei sta acasă, fiindcă este preconizată o muncă de îngrijire a copacilor din partea grădinarului.

În realitate, domnul Baciu o mințise pe Adela, pentru a o ține departe de Rareș, de întrevederile lor.

În acel timp, Rareș, trezit cu noaptea-n cap, deja îl ajuta pe tatăl său cu grădinăritul la casa doamnei Topoș. Elena Topoș era o cucoană văduvă ce trăia la cinci case depărtare de  conacul familiei Baciu. Era o femeie de vreo 50 de ani, cu părul negru, buclat, înaltă și uscățivă. Provenea dintr-o familie de aristocrați din județul vecin. Locuia într-un conac cu două caturi, prea mare pentru o femeie singură… Fost profesor universitar la Universitatea de Medicină din București.

Împreună cu tatăl lui, Rareș muncise din greu două zile în grădina doamnei Topoș: au îngrijit tufele de trandafiri, curățindu-le și altoindu-le, lucru ce îi aducea satisfacție… avea multe de învățat de la bunul lui tată.

Iată că sosise și ziua de 5 iunie! Tot satul se strânse în fața școlii din Grășeni. Domnul Dumitrescu venise cu Rareș și cu Caterina. Își făcu apariția și familia Baciu. Adela se opri pe trepte pentru a-l saluta pe Rareș, dar el discuta aprins cu alți doi flăcăi și nu a zărit-o. Derutată, Adela a intrat în școala goală, la acel timp, doar câțiva bărbați aranjau scaunele pentru ședință. După un sfert de oră, oamenii au fost invitați să intre în școală. Fețele lor încremeniră, nu se auzea niciun sunet. Inimile nebune li se zbăteau ca niciodată, gata să sară din piepturi. Rând pe rând, sătenii și-au ocupat locurile, dar, întrucât sala nu era destul de spațioasă pentru a putea găzdui tot satul, multă lume a rămas afară să asculte discursul domnului Baciu.

Diplomatul ținea în mână un ziar, „Inima României”, citind discursul lui Nicolae Titulescu de la 3 mai, din Ploiești. Spre sfârșitul discursului, a apelat la cei prezenți să se înscrie benevol pentru a pleca la război întru apărarea integrității României. De la tribună, domnul Baciu strigă:

– Voluntarii să facă un pas înainte!

La auzul acestor vorbe, un murmur înăbușit ca un oftat se răspândise în ambele tabere, cea din școală și cea de afară. Nimeni nu ridică mâna, nimeni nu făcu un pas înainte. Tăcere… Grea. Mutuală. De mormânt.

– Așadar, zise domnul Baciu, din moment ce nimeni nu dorește să se înroleze în rândurile ostașilor pentru apărarea patriei, vom anunța care sunt primii o sută de bărbați trecuți pe lista cetățenilor din Grășeni.

La auzul cuvintelor diplomatului, sala a răbufnit de glasuri, suspine și revoltă; se citea pe fețele celor prezenți derutare, deznădejde, durere, spaimă.

Numărătoarea începuse: Arhanghel Petru, Luca Daniel, Dumitrescu Ion…

Tatăl lui Rareș împietrise, avea senzația că inima i se oprise în loc, sudoarea rece ca gheața îi încorseta tâmplele, privea într-un punct fix, nu auzea nimic. Din ochi i se prelinse pe obrazul ars de soare și de vânt o lacrimă care ascundea toată amărăciunea unui suflet îngrozit. Nu se plângea, ci își bocea copiii pe care era nevoit să-i lase în voia sorții.

Întors acasă, Ion Dumitrescu îi găsise pe bunei cu nepoții în preajmă. Rareș anunțase trista veste familiei. Tatăl și-a luat copiii pe rând în brațe, le-a mângâiat creștetele cu palmele aspre și bătătorite de muncă. Un tremur l-a cuprins, zguduindu-i ființa. Doamna Dumitrescu era la conacul familiei Baciu, gătind de cu zori. Cina fusese servită, iar drumul spre casă îl străbătu într-o fugă. Când intră în casa bătrânească cu prispă lată și cu uși înguste, văzu un tablou dezolant: bărbatul ei bărbat, un munte de om, părea că duce pe umeri toată povara acestui pământ pândit de primejdii, copiii triști, cu obrajii umezi, crestați de lacrimi.

Ion s-a apropiat de nevastă-sa, spunându-i:

– Ne-a lovit nenorocirea!

Diana înțelese din priviri ce voia să-i spună soțul, chiar înainte a deschide gura. Căzu în brațele lui și începu să plângă în hohote. Douăzeci de ani trăiți cot la cot, la bine și la greu, despărțiți de o fiară numită „Război”.

Ziua plecării era 7 iunie. Familia pregătea valiza pentru capul familiei. Nevasta scoase din vechiul dulap două perechi de pantaloni, puloverul împletit de bunica Elizabeta și pălăria de paie cu care se mândrea atât de mult bunicul Vasile. Conștientizau cu toții că Ion Dumitrescu va deveni ostaș și va purta uniformă (uniformele și ținutele armatei adoptate prin Înaltul Decret nr. 500 din 4 februarie 1912), dar lucrurile puse în valiză vor păstra amintirea casei și a celor dragi. Totul se desfășura lent, foarte lent, doar cei mici nu percepeau adevărata nenorocire ce-i pândea, se jucau în continuare în ograda casei. Rareș, cu inima zdrobită, dar aparent puternic în fața tatălui, nu dorea să-și dea arama pe față și să arate că se temea că-l va vedea pentru ultima dată. Înțelegea că, de acum înainte, tot greul familiei va fi pe umerii lui.

Diana porăia prin casă, mai adăuga câte ceva în valiză, iar soțul ei, Ion, privea pe geam, cu un zâmbet trist, la copiii ce se hârjoneau împreună cu Toto.

– Doamne, ajută-mă să mă întorc viu și nevătămat la copiii mei, Doamne!

Au luat toți, grămăjoară, cina gătită cu multă dragoste de Diana, la masa de lemn, cioplită de bunelul Vasile în tinerețe. Cei mari se gândeau că poate fi ultima cină a familiei împreună.

Dimineața, la poarta gospodăriei se oprise o trăsură, din care coborî un militar cu un pistol prins la brâu.

– Aici locuiește Ion Dumitrescu?

– Aici, să trăiți! răspunse bunicul Vasile.

– Urmați-mă! ordonă militarul, adresându-se lui Ion.

Toată familia Dumitrescu îl petrecu pe capul familiei, pe Ion Dumitrescu, la ieșirea din satul Grășeni, acolo unde se aflau toți cei înrolați la război și cei care petreceau. Plânsetul  femeilor umplea Valea Fecioarei, copii ținându-se de poalele mamelor, tineri care se avântau și ei să plece cu tații lor pe front… era o priveliște tulburătoare, ce se imprima pe retina memoriei acele zile de iunie.

Ion își sărută nevasta, copiii, părinții bătrâni și îl bătu părintește pe umăr pe Rareș, zicându-i:

– Fiule, de acum înainte, tu ești stâlpul acestei familii, datoria ta este de a avea grijă de cei dragi. Eu mă duc să înfrunt inamicul pentru ca poporul român să fie liber la el acasă.

Sosise două camione militare. Era prima dată când satul văzuse mașini. Au fost îmbarcați cei o sută de bărbați din Grășeni (soți, frați, fii, nepoți), lăsând în urma lor jale, disperare, așteptare, un sat spintecat de durere.

Drumul șerpuia prin România bântuită de război, au mers zile și nopți toropiți de neliniște și de teribila incertitudine. Ion Dumitrescu așezat în spatele camionului SPA C40, privea cum se perindau câmpiile și i se acutiza starea de frică pentru cei lăsați acasă. Se gândea îndurerat la familia sa, știind că sunt puține șanse de a se reîntoarce.

La un moment dat, s-au auzit împușcături. Camionul din față a frânat brusc, apoi s-a oprit și cea de-a doua mașină. Au observat că sunt urmăriți de un camion de război al inamicului austro-ungar, rafale de mitralieră fiind direcționate spre noii soldați români. Sublocotenentul Petraru Dorian le dădu fiecăruia câte o armă și au început contraatacul. Românii, fiind mai numeroși, au câștigat lupta. Această mică victorie i-a înaripat pe ostași, dar au fost nevoiți să înainteze spre frontul de răsărit pe jos, pentru a evita pericolele iminente.

Pe 5 iulie, primesc ordin de plecare spre Peştera. Cantonează într-un sat tătărăsc. Se ascund de aeroplane. Românii ar vrea să fie transferaţi în Carpaţi. Nu le place Dobrogea. 

Brigada 10 Infanterie cu sublocotenentul Pietraru se deplasează prin ploaie spre răsărit, dar nu întâlnesc inamicul. Ofiţerii comandanţi acţionau la întâmplare, fără coordonare şi acţiuni de cercetare. Au tălpile pline de răni. Merg, merg și iar merg. Când se opresc, sapă tranşee ca nişte excavatoare. Nu au mai văzut inamicul la faţă din acea zi, în care au înfruntat escapada, pentru că acesta atacă noaptea, prin surprindere, folosindu-se de reflectoare şi de rachete de iluminare. Cu cât se apropiau de linia frontului (luna iulie), țara era tot mai pustie şi mai săracă. Soldații aveau numai echipamentul de luptă: arma, sacul, foaia de cort, gamela, cartuşele şi raţia de rezervă. Primesc măşti contra gazelor asfixiante. Aici fac şanţuri-adăpost contra artileriei. Comandantul brigăzii adună oastea pe platou, moment în care artileria inamică deschide „un foc groaznic” asupra lor. Scapă în pădurea din apropiere. Vine mitraliera, vine şi muniţia, vine şi ordonanţa care dăduse bir cu fugiţii în timpul bombardamentului. Din nou la drum, însoţiţi de foame şi de sete. Merg extenuaţi până la miezul nopţii, când sapă tranşee şi se culcă.

Ajunși la frontul de răsărit, Ion Dumitrescu primește două scrisori de acasă, aflând, astfel, că toți cei dragi sunt sănătoși, dar, din păcate, el nu reușește să le răspundă membrilor familiei.

Pe 18 august intră din nou în luptă. Plouă torenţial. Inamicul trage cu tunul şi după un singur om. Pe 26 şi 27 septembrie se află tot în tranşee, sfâşiaţi de dureri îngrozitoare, de crize reumatice şi de febră. Soldaţii plâng cu vorbe. Picioarele umflate nu mai încap în bocanci. Se vorbeşte de holeră. În campanie sunt 30 de cazuri de diaree, unele chiar mortale.

Se ascund de aeroplane. În jur explodează obuze şi şrapnele. Aşteaptă sfârşitul. Dacă mai rămâneau în tranşee, ar fi fost zdrobiţi de explozii sau măcelăriţi de inamic. Ion Dumitrescu se gândește că dacă va supravieţui, nu va uita niciodată ce este pacea. Dar nu a fost să fie…

Sapă tranşee. Sunt flămânzi. Gândurile se amestecă. Caută mămăligă în casele părăsite de săteni. Sunt atacaţi încontinuu de patrulele germane şi de artileria grea. În urma unui contraatac curajos, capturează 16 tunuri şi 70 de cai nemţeşti. Ion Dumitrescu a scos capul din tranşee ca să tragă, a fost lovit, a tremurat puţin din cap şi a închis ochii pentru totdeauna.

Termină muniţia, pentru că mulţi aruncaseră cutiile cu cartuşe ca să alerge mai repede. Soldaţii se uită spre ofiţeri… Ce-i de făcut? Nimeni nu ştie. Artileriştii abandonează tunurile şi pleacă cu caii. Au fost nimicite două divizii române. Mii de morţi, oameni dispăruţi şi prizonieri.

De când plecase Ion Dumitrescu la război, Rareș fusese capul familiei, muncea mult pentru a-și sprijini familia în timpuri de restriște. Cu hrana n-o duceau prea bine, încercau să supraviețuiască în aceste condiții grele. Toată familia căzuse într-o profundă tristețe și deznădejde. Zilnic scriau scrisori și le trimiteau pe front, așteptând vești de la iubitul soț, tată, fiu. Se rugau Domnului împreună cu părintele Timofte pentru sănătatea lui, să-l întoarcă acasă nevătămat.

Și în familia Baciu s-au schimbat lucrurile, toate treburile conacului erau făcute de membrii familiei, nu mai aveau posibilitatea de a plăti angajații. Adela muncea cu sârg în casă, în livadă și în grădină, nu se plângea, îl avea pe Rareș care era un erou pentru ea și pentru familia lui. Domnul Baciu, în calitate de diplomat, deseori era plecat de acasă pentru a soluționa diferite probleme.

Familia lui Rareș în octombrie primește o scrisoare unde era anunțată moartea tatălui, care a căzut ca un erou pe câmpul de luptă. Durerea și doliul puse stăpânire pe această familie. Rareș jură că va răzbuna sângele vărsat și se înrolează în armata română. Cel mai greu i-a fost să șteargă lacrimile de pe obrajii mamei și să lase în urmă chipul de înger al Adelei. Ambele femei importante din viața lui erau devastate, deoarece știau că există riscul de a nu-l mai vedea niciodată.

Drumul ispitei, al terorii, al războiului se așternea în fața lui. Avea de parcurs 42 km cu camioneta și 312 km pe jos. Era speriat și emoționat, dar o putere tinerească și o ambiție de erou îi ghidau avânturile și pornirile. A fost repartizat în Brigada 11 Infanterie, aceasta primind ordinul de trecere a frontierei în Transilvania. A îndurat multe greutăți și impedimente până a ajuns la muntele Tătaru. Infanteria 11 cucerește un pichet grăniceresc maghiar, fac rost de alimente şi, până dimineaţa, soldații români ajung în valea râului Kis-Bodza (Buzău), după o noapte încărcată de emoţii. Sunt informaţi de populaţie că la Vama Buzăului se află 800 de soldaţi unguri. În urma unei ofensive viguroase, sunt luaţi prizonieri. Rareș îi scrie Adelei un răvaș: „Soldaţii noştri sunt nebuni de curaj!” Petrec încă o noapte în şanţuri. Urcă munţii, timpul se răcește. De sus se vede Valea Oltului. În lupte aprige cuceresc oraşul Braşov. Pe 18 noiembrie, Rareș face parte dintr-o patrulă care intră în Prejmer.

Această brigadă era bine echipată cu armament. Puștile de infanterie, artileria cu țeava ghintuită a tunurilor și mecanismele hidraulice de recul, zigzagul tranșeelor, mitralierele și aplicarea lor, toate acestea au făcut să fie dificil sau aproape imposibil ocuparea unui teren apărat.

  Rareș, fiind un tânăr comunicativ, cu simțul umorului, cu o viziune deschisă asupra lucrurilor, devenise inima acestei brigăzi de infanterie… își făcuse mulți amici. Un prieten adevărat, căruia îi datora viața, salvându-l într-o noapte de glonțul hain, era Virgiliu Hanganu, un flăcău cu părul blond, de culoarea spicelor de grâu, cu ochi mari şi expresivi de parcă cerul s-a revărsat în ei, cu buze subţiri, mereu creionate de un zâmbet larg, ospitalier. Doar privindu-i chipul senin uitai de toate amărăciunile vieții, te mirai de unde era atâta bărbăție într-un corp atât de firav… în schimb, avea o minte ageră, strălucită, ca a unui matematician lucid. Doar lui îi împărtășea fricile și bucuriile amintirii… trăirile primei iubiri, arătându-i poza Adelei, pe care o ținea la piept, ca un talisman, în luptele aprige. Acest Virgiliu Hanganu era un as al tehnicii și tot armamentul parcă era dresat de către el. Putea lesne, cu ajutorul luminii și al zgomotului, respectiv al diferenței în sesizarea acestora, să localizeze artileria inamică sau să calculeze cu abilitate, în cazul tragerii indirecte, factori precum: vremea, temperatura și uzura țevii piesei de artilerie.

Orice scrisoare primită de la Adela reprezenta o încurajare atât pentru Rareș, cât și pentru Virgiliu, care o privea și o admira ca pe o soră, pentru că, fiind singur la părinți, n-a știut ce e dragostea fraților.

 

05 decembrie, 1915, Grănești

Dragul meu Rareș,

De când ai plecat, simt un gol în ființa mea care se mărește pe zi ce trece. Dorul de tine îmi înlănțuie gura, îmi pune un nod în gât. În primele zile de plecarea ta a tot plouat, ca și cum ai fi luat soarele cu tine. Spune-mi, promite-mi că te vei întoarce! În ziare citesc despre succesele campaniei, dar nu-ți găsesc numele printre rânduri… oricât l-aș căuta.

Rareș, încearcă să faci ce te-a îndemnat părintele Timofte: „Nu lua o viață, chiar dacă nu îi vezi ochii, țintește la umăr, acolo e Domnul și vă va purta de grijă și ție, și lui.”

Pe zi ce ce trece, mă liniștesc cu gândul că trebuie să vii înapoi… Te voi aștepta așa cum ți-am promis. Când voi auzi seara trenul în gară, voi fi sub poartă, dragul meu, până când oamenii vor fi ajuns la casele lor.

Fii tare și credincios, Domnul te va păzi! Să ai mereu ochii luminoși și mâna puternică, ca să poți răzbi!

Cu dragoste,

Adela

 

12 ianuarie, 1916, Frontul de Răsărit

 

Dragă Adela,

De 14 zile ne luptăm necontenit. Trag orbește, zgomotul e asurzitor, ne amețește, se trag focuri și salve de tun împreună cu cele de mortieră. Ne aruncă în toate părțile, sunt găuri în pământ peste tot… iar în găuri… ceva ce au fost oameni odată. Acolo le este mormântul. Eu fug în față cu arma în mână și-mi tot spun: „Groapa aceea nu e mormântul meu!”

Zăpadă și sânge… Doamne, cât sânge! Noaptea nu dormim de frica unui atac, austriecii se luptă ca fiarele, ne bombardează neîncetat. Pierdem o sută de oameni ca să câștigăm un kilometru și pierdem o mie ca să-l păstrăm. Gloanțele-mi trec pe lângă urechi șuierând, privirea mi se fixează pe un punct și-l urmez orbește, alerg până la adăpost…

Adela, scumpa mea Adela… am ucis, am ucis de nenumărate ori și am murit tot în atâtea rânduri.

Duminică, când vei merge la biserică, spune-i părintelui Timofte să mă ierte, spune-i că am închis ochii de fiecare dată când am ucis și mai spune-i că am încercat, dar ne luptăm cu demonii războiului… și cu noi înșine.

Trebuie să închei, o lumânare aprinsă e o țintă perfectă pentru un lunetist.

Al tău,

Rareș

 

Cei doi îndrăgostiți păstrau flacăra aprinsă, se susțineau prin corespondență,  mențineau speranța vie că, odată și odată, acest război nemilos va lua sfârșit, iar oamenii vor reveni la viață, la familiile lor, își vor construi viitorul și își vor educa copiii.

Dar, în timp ce ei mărşăluiesc spre Dunăre, fără apă, fără mâncare, inamicii ruşi nu se despart de bucătărie, unde se face încontinuu ceai, chiar şi în tranşee. Caii, morţi de foame, abia mai trag de tunuri. Populaţia se retrage spre Dunăre, cu bagaje, copii şi vite. „Te cuprindea jalea văzându-i într-o asemenea stare de plâns… Şi-a lăsat bietul om gospodăria întemeiată cu trudă pe mâna sălbaticilor de bulgari!”

Rareș, într-o vreme de cumpănă primi o scrisoare rece, distantă, șfichiuitoare de la Adela, care îi întoarse lumea pe dos. Războiul îi devenise amic, căuta cele mai sângeroase lupte, moartea era salvarea, căci, cum scrie în Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”

 

02 februarie, 1916, Grănești

Rareș,

E ultima scrisoare care o vei primi de la mine. Vreau să te anunț că sunt bine și îți doresc și ție să treci războiul cu putere și să reziști pericolelor. Așteptarea m-a istovit, între noi totul a luat sfârșit. Inima mea aparține fiului familiei Salvadore, Frederich Salvadore. A fost dragoste de la prima vedere. Suntem destinați unul altuia. În curând, vom sărbători logodna.

Te rog, nu-mi mai scrie niciodată! Adio!

Cu respect,

Adela Baciu

 

După plecarea lui Rareș la război, Adela încerca din răsputeri să nu cadă pradă panicii, ajuta acasă, făcea vizite pe ascuns familiei Dumitrescu, muncind cu ei, îi încuraja, ca să nu-și piardă speranța că fiul lor va reveni. Tatăl Adelei continua să fie împotriva relației lor. În lungile luni de așteptare, doar scrisorile de la Rareș îi mai alinau sufletul Adelei. Decise să plece pe câmpul de luptă, lucrând ca asistentă medicală la Crucea Roșie. Dar nu știa cum să le zică părinților, deoarece ei, în mod sigur, se vor împotrivi. Primul lucru ce-i venise în gând era să-și încalece calul, pe Fulger, și să fugă de acasă. Se răzgândise însă, știind că tatăl ei dorește ca ea să facă studiile la „Institutul de Învăţământ Superior” din Arad. Cu ajutorul iscusinței sale, a falsificat un document de primire la acea universitate. Tatăl, văzând acest document, fuse foarte mândru de ea și o trimise să-și facă cât mai curând bagajele pentru a purcede la drum spre Arad.

Adela, în acest timp, a luat ore de medicină de la doamna Topoș, pentru a putea oferi primul ajutor soldaților de pe câmpul de luptă. Luându-și inima în dinți, a plecat la război cu Societatea Crucea Roșie Română, care a primit în spitale proprii peste 150.000 de răniți, a asigurat hrană pentru militari, pentru refugiați și pentru populația afectată de conflict, a facilitat schimbul de corespondență între prizonierii de război și familiile acestora, a sprijinit, mai apoi, cu hrană și îmbrăcăminte prizonierii români din lagărele inamice. Fondurile pentru aceste operațiuni au fost mobilizate de Crucea Roșie din donații publice, de la populație și de la surse externe.

Ajungând la destinație, simțea în adierile vântului mirosul de sânge, dorința de răzbunare și de a omorî inamicul.

Adela, neavând studii în medicină, fuse nevoită să mai ia câteva lecții de medicină  primară de la Dimitrie Gerota, un medic care se cunoștea bine cu familia fetei și care era pe front. Din lipsa asistenților, nimeni nu a fost atent la competențele ei și de îndată a fost pusă la lucru. Răniții erau foarte mulți, iar ochii acestora vorbeau de la sine, cereau ajutor, pace, libertate, erau sătui de vărsare de sânge. Peste câteva momente, a fost chemată de urgență pentru a ajuta un tânăr care era grav rănit. Ea fusese nevoită să vină, iar când a văzut fața rănitului i-a trecut fiori prin tot corpul. Tânărul era plin de sânge și gemea de durere. În câteva clipe a ajuns medicul Grigore Tudor Popa, acesta ajutându-l de îndată și încercând să-i trateze rănile.

În același timp, la câțiva pași distanță, un tânăr primise o scrisoare de la fata ce-i furase inima. A început să o citească cu nerăbdare. Citind ultimele cuvinte scrise pe hârtie, inima băiatului fuse străpunsă cu o săgeată neagră, ce-i întunecă atât cugetul, cât și sufletul.

Acel tânăr rănit nu era nimeni altul decât Rareș. Soldatul, îndurerat de cuvintele pline de amărăciune spuse de Adela în scrisoare, nu mai avea niciun chef de a mai trăi pe acest meleag sumbru. De atunci, în fiecare minut al bătăliilor pe care le mai ducea, se avânta  primul în fața pericolului pentru a urca mai repede către Cer.

Adela, fiind dezamăgită de faptul că nu-l găsește pe Rareș, decide să schimbe tactica jocului; prin urmare, nu mai îngrijea, ci lupta, în speranța că, astfel, îl va întâlni pe tânărul visurilor sale. Fata își tăiase părul cel mătăsos, preluase alt nume, își cususe uniformă și se infiltrase în garnizoană. Ea nu avea frică de luptă, dar o înspăimânta gândul că nu-l va mai revedea pe Rareș. În bătălia de pe frontul de răsărit fusese grav rănită și, fiind împușcată în zona abdomenului, a fost transportată în camera de triaj medical. Acolo ea a fost îngrijită cu mare atenție și iscusință, deoarece s-a aflat care este adevărata ei identitate și cine este familia ei.

Medicul șef scrise o scrisoare către tatăl fetei, spunându-i unde se află pentru a veni să o ia. Cei doi îndrăgostiți erau din nou despărțiți, dar povestea nu se sfârșește aici. Domnul Baciu, primind scrisoarea în care se spunea adresa unde este fata sa, de îndată pornește la drum. Adela a fost luată cu forța și dusă acasă. Domnul și doamna Baciu erau foarte supărați pe ea și se gândeau la o pedeapsă pe măsură.

Din cauza războiului, profitul familiei scăzuse considerabil și, astfel, au fost nevoiți să concedieze numeroși angajați. În urma eliberărilor lucrătorilor, toate muncile casnice erau pe umerii Adelei: să facă zilnic curat și să aibă grijă de casă și de animale. Într-o zi, făcând curat în camera părinților săi, ea găsi o hârtie mototolită, o scrisoare stranie, cică din partea ei.

Decise să o citească și se îngrozi de mesajul și de cuvintele dure care erau scrise. Ea niciodată nu scrisese această scrisoare. Asta însemna că părinții săi au scris scrisoarea din partea ei (scrisul mamei era similar cu cel al Adelei). O copie asemănătoare i-a fost trimisă lui Rareș. De atunci, Adela începu să-i scrie lui Rareș mii de scrisori, dar fără niciun răspuns.