Micul mare erou – Capitolul 21

Micul mare erou – Capitolul 20
noiembrie 19, 2018
Micul mare erou – Capitolul 22
noiembrie 19, 2018

Micul mare erou – Capitolul 21

Cuvântul război îţi tăia răsuflarea în aerul primăvăratic. Adela îl cunoştea. Mai demult, casa fusese plină de amici ai tatălui său şi toţi vorbeau despre intrarea în război. Îi reveniră în minte două nume: Nicolae Titulescu şi Take Ionescu. Le reţinuse pentru că fuseseră rostite cu respect şi cu speranţă. Aşa i se păruse. Vorbeau şi despre Adunarea Naţională de la Ploieşti… cei mai mulţi voiau ca ţara să se întregească, iar pentru asta era nevoie de jertfă, de luptă, de război.

Rememorarea acelui moment nu dură mult. Adela fu surprinsă de modul în care oamenii se schimbă. Plimbarea, chipurile calde, mirosul castanilor, totul se risipise. Ca de nicăieri, voci puternice şi ascuţite anunţau răul ce urma să vină. Intră în mulţime, căci toţi se strângeau în grupuri mai mari sau mai mici să afle, să discute, să găsească răspunsuri… Ceea ce, cu câteva clipe mai devreme, părea o atmosferă de sărbătoare devenise o alergare, o frământare. Neliniştea cuprinse tot oraşul.

Adela se gândi că trebuie să ajungă acasă cât mai repede, deoarece tatăl ei ar şti ce să facă în asemenea situaţie. Părăsi bulevardul şi intră pe străduţele mici şi înguste. Cutreieră în sus şi în jos, dar nu găsi nicio ieşire. Parcă se afla într-un labirint. Izbucni într-un hohot de plâns, căci se simţea singură și neajutorată într-un loc străin. Printre suspine, simţi pe umăr atingerea unei mâini cu pielea moale.

– Draga mamei, ce e cu tine aici? Unde e familia ta?

Fata ridică privirea şi întâlni doi ochi mici, albaştri, la fel de înlăcrimaţi ca ai ei. O femeie care se apropia de vârsta bunicii lui Rareş stătea lângă ea şi părea că ar vrea să o îmbrăţişeze.

– Te-am văzut speriată. Eşti singură? Căutai ceva sau pe cineva?

– Da, căţelul meu! S-a rătăcit! A ieşit din curte. A fost din cauza neatenţiei mele. Nu îl găsesc nicăieri. Am alergat şi am ajuns aici. Nu cunosc pe nimeni, nu am mai fost în partea aceasta a oraşului. Apoi am auzit… RĂZBOI.

– Să nu te temi, copilă! Nenorocirile ne apar în cale fără să ştim de unde şi cum. E o încercare pentru noi toţi. Va trebui să fim curajoşi. Vino cu mine!

– Cine sunteţi? Unde am ajuns?

– O să îţi spun pe drum. Haide! Ai încredere!

Bătrâna o luă pe fată de braţ şi împreună se strecurară cu greu printre oamenii adunaţi într-un număr din ce în ce mai mare. Trăsurile mergeau repede, parcă se grăbeau să scape de strânsoarea şi de încordarea oraşului. Înaintau fără o ţintă. La fel ca toată lumea. Războiul reuşise de la inceput să îşi întindă umbra, să stârnească spaimă, chiar şi fără o înfruntare.

– Pe mine mă cheamă Adela Baciu. Părinţii mei mă caută, cu siguranță, şi sunt îngrijoraţi. Poate şi Rareş a plecat după mine. Of! De ce a rămas poarta deschisă? De ce a început războiul chiar acum?

– Să ţii minte întrebările! Să fii lucidă şi să cauţi mereu adevărul!

Vorbele acestea i se păreau Adelei curioase. Ce să fie? Sfaturi? Avertizări? Ce adevăr?

– Eu sunt Smaranda Irimia. Mergem la mine?

După un timp, ajunseră pe o stradă îngustă şi, în spatele unei porţi mici, împrejmuită de un gard din lemn, văzu o casă mică, dar frumoasă. Avea curtea pietruită, iar la intrare părea străjuită de doi salcâmi. Semăna întrucâtva cu cea a familiei Baciu.

Înăuntru covoarele ţărăneşti şi obiectele tradiţionale i-au atras atenţia. De asemenea, curăţenia şi ordinea. Căpătă siguranţă. Ceva, încă nedefinit, o făcea să aibă încredere în locul în care ajunsese.

Adela vorbi despre casa ei, despre prieteni, despre vecini şi, în special, despre căţelul ei, care  acum era pierdut. Şi… despre Rareş. Apoi o rugă pe Smaranda să îi povestească despre ea.

Bătrâna s-a ridicat şi s-a dus în bucătărie să pregătească un ceai. În timp ce punea nişte biscuiţi pe o farfurie, spuse cu o voce caldă:

– Din veacul trecut e casa familiei noastre. Acum…

Nu a continuat să vorbească, ci a scos un oftat greu. A venit în camera cea mare cu ceaiul şi s-a aşezat la masă. Privea în gol, cu buzele strânse.

– Copiii, băieţii mei… sunt departe, şi-a reluat gândurile femeia după o vreme. Nu ştiu dacă o să îi mai văd. Când te-am întâlnit azi, mi-am revăzut tinereţea. Războiul trecut, pe care îl cunoşti poate din poveşti, m-a lăsat singură. La fel ca tine, am rămas rătăcită într-o lume necunoscută, dar văduvă şi cu doi copii. Viaţa a fost grea, dar copiii mi-au dat putere şi, împreună, am răzbit în faţa timpului.

Pe chipul ei rămăsese întipărită durerea. Adela citise despre suferinţele oamenilor, despre văduvele de război, despre copiii orfani, dar acum avea lângă ea pe cineva care le trăise pe toate. Impresionată de povestea acestei femei se gândi ce ar putea face pentru ea, cum să îi aducă un strop de linişte, de bucurie… dacă se putea vorbi de bucurie în acele momente.

Deodată, bătrâna se ridică şi spuse:

– Trebuie să anunţăm că eşti la mine. Merg la vecina Ioana. Lucrează la spital. Îi voi spune povestea ta şi, dacă te caută părinţii tăi, vor şti unde eşti. Casa ta nu e departe de oraş… cel mult, o oră de mers cu trăsura. Aşteaptă-mă!

Smaranda s-a ridicat, a ieşit repede din casă şi a intrat în curtea de alături. Fata a rămas în prag, vrând să fotografieze cu privirea locul în care a ajuns.

Pe stradă, un glas de copil îndemna trecătorii să cumpere jurnalul cu ultimele ştiri: „România a intrat în război. Gata cu neutralitatea! Ardealul ne aşteaptă!”

Adela a ieşit, a luat gazeta şi a început să citească. A privit imaginile şi, surprinzător, a văzut într-una dintre ele un chip cunoscut… era Rareş. Nu a stat pe gânduri. A plecat. Uşa, poarta… rămaseră deschise.

În timp ce se îndrepta grăbită spre locul pe care şi l-a amintit privind pagina ziarului, Adela băgă de seamă că peste oraş se lăsase tăcerea. Apoi se gândi la doamna Smaranda Irimia. Sigur o va considera nerecunoscătoare pentru că i-a fost de ajutor, iar acum ea a plecat fără să îşi ia rămas-bun. Se va întoarce, doar că are ceva important de aflat… De ce fiul grădinarului, prietenul său, însoţea un grup de soldaţi? Când aflase de război? Cum de nu i-a spus nimic? Cine este Rareş?

A ieşit de pe străduţa lăturalnică şi a ajuns pe un bulevard cu tei în floare. Adierea amiezii răspândea mireasma dulce, dar copila nu se putea bucura de ea. Zări în stânga un spaţiu deschis, potrivit pentru plimbare, aerisit, o piaţă înconjurată de clădiri cu ferestre înalte şi ziduri îngălbenite… chiar cele din gazetă! Merse printre cei câţiva trecători preocupaţi de propriile gânduri şi se apropie de primărie. I se păru că prin faţa ei a trecut un chip cunoscut. Da! Era profesorul de pian, domnul Sălăţeanu.

A plecat după el, dar îi era greu să ţină pasul. Profesorul purta aproape de el, strâns, o servietă, mai mare decât cea pe care o aducea, de obicei, la cursuri şi înainta grăbit, căutând, parcă,  un punct ferit de ochii celorlalţi. Adela nu încetă să îl urmărească. Nu mică i-a fost mirarea când, din depărtare, se apropie chiar băiatul înalt şi brunet cu care îşi petrecea timpul povestind în grădină… Rareş.

Deodată, aerul a devenit din ce în ce mai greu de respirat. După un zgomot puternic, asemenea unui tunet, un nor cenuşiu, dens şi cu miros înecăcios a acoperit oraşul ca o cortină. Adela s-a împiedicat, iar Rareş a venit alergând spre ea. A ridicat-o, i-a cercetat piciorul, ca nu cumva să fie rănit, şi i-a strâns braţul drept cu o mână puternică, bărbătească.

– Ce e cu tine aici? Te caut de dimineaţă. Familia ta e îngrijorată. Domnul Baciu a primit o veste de la spital şi, printre altele, i-au spus că te-a găsit mătuşa tatălui meu. Hai să ne adăpostim!

– Cum? Doamna Smaranda Irimia ţi-e rudă? Ce întâmplare! A fost atât de generoasă!

– Da. Avem o familie numeroasă, spuse băiatul, schiţând un zâmbet.

Dar abia am plecat de la dumneaei…

E deja seară. Vom rămâne acolo în noaptea asta. E mai bine, mai sigur. Nu putem pleca spre casă acum. Locurile au devenit primejdioase.

Te-am văzut în ziar şi sunt nedumerită. Nu îmi dau seama ce se întâmplă… Mai devreme, l-am văzut şi pe domnul Sălăţeanu, profesorul de pian.

– Nu te îngrijora! O să îţi spun. Să mergem!

Ocoliră piaţa şi oamenii tulburaţi de explozia de la marginea oraşului. Evitară zonele aglomerate şi merseră pe nişte străduţe pe care fata nu le cunoştea. După un timp, cei doi salcâmi pe care îi mai văzuse parcă îi zâmbiră.

– Oraşul va fi ocupat de trupele străine, spuse Rareş pe nerăsuflate. Ţara e în război. Voi lupta şi eu, iar profesorul tău de pian ştie mai multe.

Adela a rămas în loc. Atâtea gânduri şi atâtea întâmplări într-o singură zi o copleşiră. Îşi aminti de vorbele doamnei Irimia… „să fie lucidă, să caute adevărul”.

Adormi pentru prima oară îmbrăcată cu hainele de stradă, fără să se spele pe dinţi, fără să citească în tihnă patru-cinci pagini din cartea preferată și fără să scrie în jurnalul ei secret măcar câteva rânduri.