Când și-a dat seama în ce situație se afla, mii de fiori i-au trecut pe șira spinării, făcându-i sângele din vene să-i înghețe, iar privirea i se înnegrea din ce în ce mai mult. Strada se aglomera pe moment ce trecea, Adela devenind tot mai confuză, panica dominând-o. Nu știa bine unde se afla, așa că acest lucru îi îngreuna situația. În acel moment, oamenii i se păreau tot mai reci, iar starea ei de tulburare creștea, la fel, și pericolul.

A început să alerge anapoda, ruinând pacea în care se aflau persoanele, din acest motiv întorcând priviri curioase asupra ei. A fost prea târziu să se mai oprească, realizând că a ajuns într-un loc pustiu. Clădirile dispăruseră, iar Adela era înconjurată acum doar de siluete stranii de copaci. Cu lacrimi în ochi, încerca să își recapete respirația. Când a vrut să se așeze, în spatele ei s-au auzit niște voci. Sunau familiar, erau voci de copii. S-a întors spre ei și, brusc, și-a intersectat privirea cu cei doi frați, la fel de speriați, Zoe și Ștefan, care se întorceau de la școală şi care erau albi la față, tremurând incontrolabil.

– Copii, v-am găsit! V-am găsit! Am crezut că m-am pierdut de tot! a spus Adela, îmbrățișându-i strâns.

– Și noi am crezut că am rămas singuri! i-a răspuns Zoe, plângând.

– Până acum am așteptat să ne găsească cineva și ne-am ascuns după un tufiș!

Cei trei au stat câteva momente pentru a povesti tot prin ce au trecut.

– Cum ați ajuns aici? întreabă Adela.

– Când am auzit ce trebuie să vină, ne-am speriat și am fugit cât mai departe de oameni.

Speriați, au stat și s-au gândit la un plan de scăpare. Din nefericire, erau în pană de idei.      Deodată, și-au dat seama că singura alternativă era să intre în casele oamenilor, așa că au fost de acord, cu greu, să intre în prima casă care le apărea în față.

Tustrei părăsesc pădurea, într-un pas alert. Vântul uscat trece prin materialul fin din care era făcută rochia Adelei, pe care o ținea strâns cu brațele sale slabe, lipsite de putere, extenuate. Curând, au redobândit contactul cu o zona populată… Au lovit foarte multă lume, fără a-și mai cere scuze. Nu după mult timp, toată atenția amalgamului de persoane era ațintită asupra lor, bulevardul umplându-se cu șușoteli despre ei. Cum au scăpat de mulțime, au nimerit pe o potecă, în fața căreia se putea vedea o casă bătrânească, ce abia se mai ținea în temelii. Copiii s-au uitat unii la alții, înțelegând ce urmează. Pășind încet, Zoe a înghițit în sec și a spus:

– Sunteți siguri că e o idee bună?

– Este singura opțiune pe care o avem, din păcate, îi răspunse Ștefan, luând-o în brațe.

Adela, pentru că era cea mai mare, a mers în fața ușii. Și-a întins mâna spre clanță, cu multă frică, apăsând. O răcoare a trecut pe lângă copii, iar fețele lor au fost imediat acoperite de întunericul din casă. Erau îngroziți de ce s-ar fi putut afla dincolo de ușă.

Ştefan păşeşte înainte împreună cu Zoe, cercetând din priviri micuţa cocioabă. Era decorată tradiţional, patru covoare ţesute manual aflându-se pe fiecare perete, un micuţ pat de o persoană, acoperit de un cearşaf alb şi subţire, croit cu modele tradiţionale. De la uşă, un covor gros îi întâmpină, acoperind podeaua din lemn şubred. Adela îi urmă, nu înainte de a arunca o ultimă privire în spate, asigurându-se că nu îi vede nimeni, apoi închise uşa. Ştia că micuţa cocioabă nu le va putea oferi un adăpost sigur, căci, până la urmă, cineva o va găsi. Copiii se aşezară pe pat, învelindu-se cu cearşaful. Le era frig, tremurau din toate încheieturile, însă Adela era atât de distrasă, că nu simţi frigul ce o chinuia. Aceasta privea spre unul dintre pereţi, cel din stânga, care era acoperit cu cel mai mare covor dintre cele patru. I se păru ciudat… şi chiar era. Înlătură covorul şi ce văzu o impresionă. După covor, era o uşiţă din lemn ce scârţâia la cea mai mică atingere.

– Copii, veniţi! spuse Adela în şoaptă.

Adela luă pachetul de chibrituri găsit pe o cutie de lemn ce servea drept noptieră şi aprinse o candelă pe care o găsi într-un sertar, îndesând apoi pachetul de chibrituri în buzunar. Cu siguranţă, o să îi trebuiască mai târziu. Se întoarse la micuţa uşă secretă şi o împinse încet, căci uşa nu avea nicio clanţă. Privi scările înguste ascunse de întuneric. Coborî încet, ţinând lumânarea în faţă, pentru a lumina locurile pe unde avea să calce. Privi cu sfială în jur. Totul era acoperit de praf şi de pânze de păianjen de care erau prinse, din loc în loc, asemenea unor prizonieri, insecte neputincioase.

În spatele Adelei, la un pas depărtare de ea, se aflau Ştefan si Zoe, care o urmăreau cu mare atenţie. Cu siguranţă, nimeni nu mai călcase pe acolo de ani buni. La baza scărilor se afla un covor, iar lângă el era o ladă încărcată cu lemne de foc, fiecare, de dimensiuni diferite. Cei doi fraţi se aşezară pe covor, însă Adela alesese să urce și scările celelalte, revenind după câteva minute. Tocmai închisese și acoperise uşa cu acel covor de pe perete. Erau în siguranţă pentru moment. Coborî la subsol, apucă o grămăjoară de lemne în braţe şi le aşeză în formă de piramidă. Aprinse chibrit după chibrit în încercarea de a aprinde focul, pentru a se încălzi ea şi cei doi fraţi. Reuşise, cu ultimul chibrit, să aprindă focul, spre entuziasmul tuturor. La început, erau doar câteva lemne din care săreau sute de scântei, apoi, şi restul lemnelor, formând, astfel, o flacără mare. Căldura o lovise pe Adela direct în faţă şi imediat aceasta își dădu seama cât de frig îi era de fapt. Ştefan si Zoe se aşezară lângă foc şi îşi întinseră mâinile deasupra lui pentru a şi le dezmorţi. Fata se uita la cei doi fraţi. Ce aveau să facă mai departe? Însă, momentan, încerca să se bucure de confortul de moment.

Adela îşi alungă gândurile în care se adâncise, căci auzi un sunet puternic ce îi răsuna în cap cu repeziciune. Putea distinge sunetul acela dintr-o mie. O armă. Îi era frică. Dacă îi găseau? Îl luă în grabă pe Toto şi urcă scările, asigurându-se că Ştefan şi Zoe nu o observă. Deschise uşa ce scârţâia puternic. Înlătură covorul şi privi spre cea mai apropiată fereastră. Ce văzu o îngrozi. În depărtare, din umbra copacilor, ieşeau numeroşi soldaţi… la prima vedere, câteva zeci. Oştenii se îndreptau spre ei. Adela se uită înspăimântată spre micuţul animal de lângă ea. Toto o privi insistent, apoi, fără ezitare, începu să latre. Lătratul lui puternic răsună în toată casa. Fugi, luându-l pe cel ce i-a demascat şi se duse la subsol. Se asigură că uşa este acoperită de covor şi este închisă. Jos, copiii dormeau liniştiţi, iar Toto se aşeză lângă ei. Un scârţâit îndelungat se auzi de deasupra lor, urmat de altele. Zgomotele lucrurilor distruse sau aruncate prin toată odaia se auzeau până la subsol. Cei doi fraţi deja începeau să se agite, fâstâcindu-se de frică. Adela încercă din răsputeri să îi liniştească, chiar dacă şi ea era înspăimântată, încercă să mascheze asta, căci nu dorea să îi sperie şi mai tare pe copii. Trecuse o oră, iat cei trei copii și Toto încă se aflau la subsol, ascunzându-se de oastea inamică. Fata îşi făcuse curaj şi urcă pentru a verifica zona. Privi în jur cu teamă. Nu ştia ce bărbat ar putea să o doboare brusc. Casa era goală. Şi zona din jurul casei era la fel. Adela se asigură pentru ultima dată că drumul este liber, apoi se întoarse după Ştefan şi după Zoe. Aceştia erau pe jumătate adormiţi, îmbrăţişaţi, tremurând de frig. Lângă ei erau resturile de jar stins. Părea că focul se stinsese de mult mult. Îi luase pe cei doi şi pe Toto şi ieşiră cu toţii afară. Era o chestiune de timp până când soldaţii aveau să se întoarcă, aşa că trebuiau să fie rapizi. Adela îi prinsese pe fiecare de câte o mână şi intrară în umbra copacilor. Era greu de distins unde sunt sau ce au în faţă, însă ei se chinuiră să desluşească împrejurimile, astfel încât să nu se lovească de vreun copac. Sunetul frunzelor călcate se auzea de la depărtare. Soldaţii erau în spatele lor. Fata îi trase pe cei doi fraţi după un copac. Paşii se auzeau tot mai aproape, iar ei nu aveau unde să fugă. Cu siguranță, soldaţii îi vor prinde la un moment dat. Toto o trase puternic pe Adela de mânecă, apoi îşi îndreptă capul spre un trunchi de copac cu o gaură imensă în el. Fără să mai stea pe gânduri, Adela îi luă pe copii și fugiră toți spre copac. Toţi intrară în scorbură, sperând să nu fie văzuţi de soldaţi. După câteva minute, sunetele încetară, iar copiii au răsuflat uşuraţi. A fost cât pe ce…

Fraţii se ghemuiră în acea scorbură. Nu aveau altă variantă decât să doarmă acolo, pentru că era târziu şi nu se mai vedea nimic în faţă. După vreo oră, cei doi copii dormeau duşi. Adela îi privi încă o dată, apoi se culcă şi ea. Toto se aşeză lângă fetiță şi, în sfârşit, adormiră cu toţii.

Dis-de-dimineaţă, Toto începu a o trage pe fată de haine. Făcea tot ce putea să o trezească, dar ea refuza. Era prea obosită. Se ghemui mai tare, sperând că Toto o va lăsa. Văzând ca nu se oprea, Adela se ridică. Ce văzu o îngrozi. Zoe şi Ştefan nu erau în scorbură.

– Unde sunt Zoe şi Ştefan? zise Adela cu o voce plină de teroare.

Aceasta controlă zona de nenumărate ori, dar nu vedea nimic. După ce văzu că nu găseşte niciun copil, se dădu bătută. Ea văzu căţelul care dădea din cap în faţă. Fata îl urmări, crezând că o va duce către copii. Toto o luă la sănătoasa printre copaci, iar Adela, după el. Căţelul alerga încontinuu, iar ea nu ştia dacă va putea să ţină pasul cu el. Când mai avea puţin şi se dădea bătută, Toto se opri. Acesta împietrise ca o statuie. Copila nu înțelegea de ce s-a oprit la marginea pădurii, aşa că înaintă puțin. Ce văzu o făcu să încremenească. Ştia exact unde este. Locul în care nu şi-ar fi imaginat că va ajunge nici în cele mai înfricoşătoare coşmaruri.

PE FRONT!

În timp ce Toto o căuta pe Adela, tatăl său și Rareș erau foarte îngrijorați.

– Unde crezi că s-a dus Adela, Rareș? zise tatăl ei.

– Probabil că s-a ascuns în locul nostru secret.

– Ce loc secret?

– Nu are importanță! Cel mai probabil nu este acolo. Hai să ne despărțim și să o căutăm! zise Rareș.

Rareș o luă la fugă prin pădure și ajunse la locul lor secret. Locul era mai pustiu decât de obicei. Se auzeau greierii cântând. Întunericul se așternea ușor peste pădure, iar umbrele copacilor și absența animalelor îi dădeau fiori lui Rareș, însă ce îl speria mai tare era lipsa Adelei. În timp ce Rareș se uita în jur, observă o umbră diferită de cea a copacilor. Era tatăl Adelei, care l-a urmărit până în mijlocul luminișului.

– Ce cauți aici? îl întrebă Rareș.

– Eram curios să aflu motivul pentru care ai vrut să ne despărțim. Ce este locul ăsta?

– Pur și simplu, am dat de el când o căutam pe Adela, spuse Rareș fără a se uita în ochii tatălui.

Domnul Baciu simțea că este mințit, dar a decis să nu spună nimic. Amândoi au hotărât să meargă să o caute în piață. Piața era pustie. Nu era nicio urmă de om. Nu puteai să-ți imaginezi că, în timpul zilei, aici a avut loc cea mai mare întrunire a soldaților germani.

Era deja târziu, așa că Rareș și tatăl Adelei au înnoptat acolo. Dimineața următoare, soldații mărșăluiau spre front, iar Rareș şi-a luat inima în dinţi şi i-a întrebat:

– Ați auzit cumva de o fată care se numește Adela?

– Nu, tinere, nu ştiu cine e această Adela, dar am văzut o fată înăltuță și slăbuță, cu ochii verzi și cu părul ondulat şi murdar.

– Ea este Adela, fata pe care o căutăm. Știți încotro a luat-o?

– Câțiva dintre colegii noștri au văzut-o și au dus-o la loc sigur împreună cu colonelul.

Între timp, Adela era la unitatea militară din Iași, unde era îngrijită și primea indicații pentru a ajunge înapoi la locul său natal, Horodiștea.

Totodată, Rareș și cu tatăl Adelei au plecat cu soldații spre Iași, în speranța că o vor găsi într-o localitate apropiată lor. Pe drum, cei doi s-au întâlnit cu Toto. S-au bucurat foarte mult când l-au văzut. Acesta, fericit, a sărit în brațele lui Rareș.

– Băiete, știi cumva unde este Adela? Arată-ne drumul spre ea!

Cu Toto înaintea lor, Rareș și tatăl Adelei s-au despărțit de soldați, îndreptându-se din nou spre Horodiștea, dar Toto greși drumul.

În acelaşi timp, austriecii se pregăteau de asalt şi, văzându-i pe cei trei, au crezut că sunt spioni inamici. Soldații au trimis câțiva dintre colegii lor să-i prindă și să-i aducă la mareșalul ce comanda armata. Rareș, speriat și mult mai îngrijorat în legătură cu Adela, a început să plângă. Atunci, unul dintre soldați i-a spus lui Nicu, tatăl Adelei:

– Calmează-ți băiatul, omule, sau sunt nevoit să vă trimit în temniță pe amândoi! zise  bărbatul.

– Nu este băiatul meu!

– Nu contează! Tot va trebui să vă închid dacă nu-l liniștești imediat!

Între timp, aceștia au ajuns la mareșal. Acesta, văzându-i neajutorați, le-a dat adăpost și mâncare pentru o noapte.

– Ce s-a întâmplat cu voi? Pe cine căutați?

– Căutăm o fată pe nume Adela. Ați auzit de ea?

– Nu, nu am auzit de ea, dar putem să vă ajutăm să o găsiți.

Împreună cu soldații, Rareș și Nicu au plecat spre localitățile învecinate. Ajunși acolo, soldații au plecat, înapoi la mareșal, crezând că și-au terminat treaba. Rareș și Nicu au rămas singuri. Neștiind unde este Adela, au decis să o caute pe la persoanele apropiate ei. Din nefericire, nici acolo nu au găsit-o.

Văzând că se întunecă, au decis să plece într-un loc sigur să înnopteze. În dimineața următoare, s-au gândit să mai încerce o dată să o caute la Iași, sperând că acum nu vor mai fi întrerupți. Pe drum, cei doi au tot vorbit, astfel, timpul trecând mai uşor. Ajungând la Iași, cei doi s-au îndreptat către unitatea militară, acolo unde soldații au spus că Adela este sub protecţia colonelului.

Când au ajuns acolo, unitatea era plină cu soldați înarmați. Militarii i-au luat pe sus, ducându-i într-o carceră. Apoi, au fost interogați:

– De unde veniți și cine v-a trimis? Pentru cine lucrați? Pe cine căutați?

– Am venit pentru o fată pe nume Adela. Am înțeles că este aici. Este o fată înăltuță, slăbuță, cu ochii verzi și cu părul prins în cozi.

– Da, este aici. Am îngrijit-o și tocmai acum voia să plece către satul Horodiștea, unde a spus că îl caută pe tatăl ei, Nicu, şi pe prietenul ei, Rareș. Voi sunteți?

– Da, noi suntem Nicu și Rareș, spuse băiatul.

– De unde pot ști că voi sunteți și că nu vreți să îi faceți vreun rău? O să vă ducem în fața ei să confirme dacă vă cunoaște, iar dacă nu, o să vă trimitem în camera de tortură.

Soldații, împreună cu Nicu și Rareș, s-au îndreptat către camera unde era Adela.

– Adela, îi cunoști pe acești oameni?

– Da, doar pe băiat. Pe acel om în vârstă nu-l știu, spuse Adela.

– Adela, tu chiar nu mă recunoști? Cum poți să-mi faci asta? Sunt tatăl tău!

– Nu-l cunosc pe acest străin. Îl puteți lua de aici, spuse Adela.

– Atunci, îl vom duce pe acest om în camera de tortură, unde va plăti că ne-a mințit.

Nicu, supărat, a spus că, dacă va scăpa cu viață, o va face pe Adela să sufere pentru vorbele spuse. Între timp, soldații l-au dus pe Nicu în camera de tortură.

Adela, fericită că s-a reîntâlnit cu prietenul ei, a plecat împreună cu acesta să cutreiere fiecare colțișor al unității. Era fericită, dar ceva îi stătea pe inimă. Nu putea suporta gândul că tatăl ei va muri. Atunci, Rareș i-a spus că nu merită să-i facă asta tatălui ei și a convins-o să îl salveze. Cei doi s-au îndreptat spre camera de tortură, acolo unde tatăl ei avea să moară. Când au ajuns acolo, Adela le-a spus soldaților că a mințit și că acesta este tatăl ei.

După spusele acestea, soldații au întrebat-o pe Adela de ce i-a făcut asta tatălui ei, cel care a crescut-o și a îngrijit-o până acum. Aceasta le-a răspuns că tatăl ei nu o lasă să stea cu Rareș. Soldații i-au dat drumul lui Nicu, care avea ochii plini de lacrimi, deoarece nu putea să creadă că Adela i-a putut face așa ceva. Nicu s-a dus la Adela, ștergându-și lacrimile și mulțumindu-i că l-a salvat.

– Mulțumesc, Adela, că nu m-ai lăsat să mor!

– Am spus că nu ești tatăl meu doar pentru că nu mă lași să stau cu Rareș.

– Îmi pare rău că nu te-am lăsat să stai cu Rareș. De acum încolo, mă voi revanșa și o să vă respect prietenia, deoarece mi-am dat seama că ține la tine.

După aceea, un soldat a venit și a spus:

– Am găsit acest câine. Este foarte speriat. Știți al cui este?

– Da! Este câinele nostru, Toto.

Apoi, Toto a sărit în brațele Adelei, amândoi bucurându-se de revedere.

– Toto, băiete, unde ai fost? întrebă Adela. Te-am căutat!

După această peripeție, cei patru au mers spre ieșire, vrând să iasă din unitate și să plece acasă. Când au vrut să iasă, un soldat i-a oprit.

– Unde vreți să plecați?

– Acasă, spuse Rareș.

– Doar fata poate să plece, voi, dacă nu vă înrolați în armată, nu veți putea ieși din această unitate, zise unul dintre soldați.

– Adela, tu poți pleca! spuse Nicu.

– Voi merge să ma plimb în jurul unității.

– Bine, noi vom merge să ne luăm echipamentul și ne vom întâlni la ieșirea din bază.

– Voi veniți cu mine, să vă dau uniformele! zise alt soldat.

Tot rătăcind, Adela ajunse într-un loc părăsit, fără pic de lumină sau viață. Se uita în jur, iar păsările abia dacă se auzeau din depărtare, ca într-un cântec al disperării şi deznădejdii. Cercetă incinta fără viață, pereții dându-i impresia că este într-un loc pustiu.

Apoi, câțiva soldați austrieci au venit în curtea bazei și au luat-o pe sus pe fată, spunându-i că trebuie să vină cu ei. Atunci, Adela a început să țipe, iar câțiva soldați din unitatea militară au auzit-o și au ieșit să vadă ce se întâmplă. Imediat, au văzut-o pe Adela înconjurată de cei trei soldați austrieci, care încercau să o răpească. Soldații au trântit-o pe Adela la pământ, amenințând că, dacă vor mai face vreun pas, o vor împușca. Parcă de nicăieri, alţi patru militari au apărut de pe ziduri și i-au împușcat pe austrieci, dar unul dintre ei nu a murit și a reușit să o împuște în coapsă pe Adela. Era grav rănită. Unul dintre gloanțe a reușit să-i perforeze artera.

Ajunşi la faţa locului, Nicu și Rareș au luat-o din balta de sânge, crezând că nu mai pot face nimic pentru ea. Cu speranța că va supraviețui, au dus-o la o infirmieră, să vadă dacă se mai poate face ceva. Infirmiera a spus că are șanse de supraviețuire, deoarece glonțul doar i-a atins artera, fără să o străpungă, dar va trebui să intre în operație.

Încrezători că Adela este puternică și va rezista, cei doi s-au liniștit. Nu s-au mișcat mai bine de două ore din sala de așteptare… doctorul încă nu ieșise din sala de operații să le dea vestea care să îi liniştească.

La un moment dat, doctorul a ieșit din sala de operații și le-a spus lui Nicu și lui Rareș că are o veste bună și una rea. Vestea bună era că glonțul nu-i lovise artera, dar a pierdut mult sânge. Vestea rea era că va mai trebui să stea aici două zile, deoarece soldații o vor ajuta și îi vor dona sânge.

În zilele următoare, impresionaţi de curajul şi de situaţia fetiţei, mulţi militari s-au mobilizat și au donat sânge pentru Adela, ea fiind salvată. Totuși, ea încă se simțea rău, corpul ei fiind slăbit după atâtea încercări… Fața îi era palidă, avea amețeli și nu putea mânca. După câteva zile, Adela și-a revenit. Mânca, putea să stea în picioare și putea vorbi însufleţit.

A doua zi, Rareș și Nicu au luat-o pe Adela şi, împreună cu Toto, au ieșit din bază. Cei patru au pornit nerăbdători spre casă. Pe drum, profitând de liniştea care se lăsase între ei, Adela spuse:

– Vă mulțumesc că m-ați scos de acolo! Ce vom face însă când vom ajunge acasă?

– Vom petrece împreună timpul rămas, deoarece ne-am înrolat în armată și va trebui să plecăm la luptă.

– Ce rău îmi pare că ne vom despărţi tocmai acum! spuse Adela, îmbrățișându-i pe amândoi.

Peste câteva ore, cei patru au ajuns acasă. Au petrecut câteva zile minunate, s-au distrat și au vorbit despre lucruri pe care, până atunci, nu le-au considerat atât de importante: familie, prietenie, încredere…

Când a venit timpul plecării, deşi tristă din cauza despărţirii de cei doi oameni dragi care plecau să înfrunte pericolul şi neprevăzutul, Adela s-a oferit să le facă bagajele.

– Chiar trebuie să plecați? zise fetiţa, lăsând să îi curgă o lacrimă pe obraz.

– Din păcate, da! A trebuit să le promitem asta în schimbul libertăţii tale… Și asta trebuie să facem.

– Cât timp veți sta? întrebă Adela plângând.

– Nu știu. Sperăm să ne întoarcem cât mai curând, spuse Rareș.

În dimineața următoare, Rareș și Nicu și-au luat bagajele și au pornit spre baza militară din Iași pentru a fi instruiţi şi pentru a pleca împreună cu ceilalți soldați la război.

În acelaşi timp, Adela, dându-și seama că va rămâne mult timp singură, s-a hotărât să meargă la mama ei… Aşa, ar fi resimţit mai puţin despărţirea.

Vremea a trecut, iar mama ei, din nefericire, a aflat că suferă de o boală incurabilă. În mai puţin de şase luni, în ciuda eforturilor medicilor şi a afecţiunii pe care i-a arătat-o Adela, a murit. Rămasă singură, fetiţa era din ce în ce mai tristă şi mai deznădăjduită, singura ei alinare fiind faptul că mergea în fiecare zi la mormântul mamei ei, unde stătea adesea ore întregi. Timpul a trecut, iar Adela, mai îmbărbătată, a luat o hotărâre importantă: voia să îi caute pe Nicu și pe Rareș.

A doua zi, de dimineață, după ce i-a dus o floare mamei sale la mormânt și a mai stat puţin cu ea, a decis că a venit timpul să plece la baza militară de la Iași, unde spera să îi găsească pe Rareș și pe Nicu.

În câteva ore, Adela ajunse la bază. Soldații de la intrare au recunoscut-o și au lăsat-o să intre. Adela a întrebat de tatăl și de prietenul ei, dar soldații i-au spus că era posibil să fi murit amândoi. Vestea aceasta a copleşit-o şi a început să plângă în hohote. Nu știa ce să mai facă. Dându-și seama că nu mai are nimic de pierdut, a hotărât să mai rămână, deoarece avea companie și măcar era în siguranță,

După mai bine de o lună, Adela s-a hotărât să plece acasă, deoarece simţea că nu mai era nimic de făcut. După ce a ajuns în Horodiștea, a mers direct la mormântul mamei ei. Era tristă și îndurerată. Nu mai avea pe nimeni. Nu mai avea bani, deoarece tatăl ei era plecat, probabil, era mort, iar mama ei se dusese şi ea. Mai trăia doar din economiile părinților ei, care erau pe sfârșite.

Dar, într-o zi, un om a bătut la ușă. Era poștașul! Îi aducea un colet. Adela nu mai știa ce să creadă. Când a deschis coletul, înăuntru erau bani și un bilet. Pe bilet scria:

 

Dragă Adela,

 

Sperăm că ești bine alături de mama ta. Eu și Rareș suntem teferi, cel puţin, deocamdată. Nu-ți face griji pentru noi! Sper să vă ajungă banii aceștia măcar pentru o lună, apoi vă voi mai trimite câte ceva. Am făcut tot ce am putut!

                                  Cu drag,

                                         Nicu și Rareș

 

Deşi vestea o bucură, când auzi de mama sa, începu imediat să plângă. Nu putea suporta gândul că este singură. După alte câteva zile, Adela a avut impulsul să plece din nou, dar banii erau puţini, așa că a decis să mai aştepte să strângă mai mulți bani. Nu a mai trecut mult și a venit și următorul colet. Erau bani şi un bilet. Pe bilet scria:

 

Dragă Adela,

 

Sper că totul este în regulă cu tine şi cu mama ta. Rareș este rănit, dar nu grav. Se va face bine în curând. Nu trebuie să îți faci griji pentru el. Va fi bine!

                                  Cu drag,

                                   Nicu și Rareș

 

De-ndată ce a primit biletul, Adela a decis să plece, îngrijorată fiind de starea lui Rareș. Şi-a făcut bagajele și s-a gândit că cel mai bine ar fi să plece chiar a doua zi. Dimineața următoare, Adela era în fața ușii, pregătită să plece, şi aruncă o ultimă privire în urmă. Pe drum, se gândea cum vor reacționa Rareș și tatăl ei. A avut parte de remuşcări, ezitări, momente de slăbiciune, gândindu-se adesea dacă are rost să continue drumul sau să renunțe.

Într-un final, a ajuns în locul în care stăteau Rareș și Nicu. S-a înrolat ca ajutor de infirmieră, deoarece personalul era insuficient, iar ea avea unele cunoștințe în domeniu, din copilărie.

În prima zi de muncă a fost greu, deoarece erau foarte mulți răniți și suferinţa lor o făcea să se întristeze, însă o încuraja gândul că le poate fi de folos.

Într-una dintre zile, Rareș ajunse la infirmerie, dar Adela nu l-a recunoscut, deoarece trecuse mai bine de un an, iar tânărul era schimbat. Când a văzut-o pe Adela, Rareş a crezut că este doar o iluzie, apoi a mers la ea și a întrebat-o:

– Cum te numești?

– Adela. Tu?

– Rareș… Îmi pari cunoscută, zise el derutat.

– Cred că mă confuzi! Eu am venit aici pentru a-mi găsi tatăl, Nicu, și prietenul, Rareș.

– Tu chiar nu mă recunoști? zise băiatul.

– Nu cred…

– Nu mai ții minte locul secret din copilărie? Sau pe Toto?

– Cât de mult te-ai schimbat de atunci!

După un moment de uimire, cei doi se îmbrățișară, ca după o dulce revedere.

– Totuși, ce cauți aici? Nu ar trebui să fii acasă, alături de mama ta? zise băiatul.

– Mama… a murit!

– Nu pot să cred! Dar cum ai ajuns aici?

– Am auzit că ai fost rănit, așa că am venit aici să văd cum te simți și, în plus, nu mai suportam singurătatea de acasă.

Nicu, îngrijorat de întârzierea lui Rareș, s-a hotărât să meargă după el, pentru a vedea ce îi amână întoarcerea. Atunci, privirea i-a fost străfulgerată de imaginea Adelei şi imediat a izbucnit într-un plâns care îi îneca orice cuvânt pe care încerca să îl rostească. După ce îşi mai reveni din emoţia revederii, o întrebă:

– Adela, unde este mama ta? Ce cauți aici singură?

– Mama a murit acum mai bine de opt luni, iar eu am fost nevoită să locuiesc singură în tot acest timp.

Nicu, neputându-și ţine în frâu suferinţa, a început să plângă și mai tare.

– Trebuie să te duci acasă! Acesta nu este un loc sigur pentru o fată cu o vârstă așa de fragedă ca a ta!

– Bine! Mă voi duce acasă. Am venit aici să văd cum vă simțiți, să mă asigur că sunteţi teferi. Dar, dacă asta vă linişteşte, voi pleca acasă şi vă voi aştepta acolo!

În drum spre casă, fata a ajuns din greșeală pe câmpul de luptă. Acolo, un soldat a împușcat-o pe Adela, rănind-o grav. Dar, din fericire, Nicu și Rareș veneau din urmă…

– Adela, te poți mișca? Unde te-a atins glonțul? întrebă Rareș alarmat.

– Auu! Coapsa îmi sângerează! spuse Adela, suspinând de durere.

– Ridică-te, Adela! Trebuie sp mergem la infirmerie! strigă Nicu îngrijorat.

Ajungând acolo, fata a fost preluată de către doctorii care o vor îngriji. În timp ce fata încerca să se odihnească, vede o siluetă așezându-se lângă ea. Persoana această nu era oricine, era chiar mama ei. Văzându-i chipul, se liniștește și adoarme fără să-și pună întrebări despre cum e posibil ca mama ei să fie acolo. 

După o zi, când Adela își petrece dimineața cu Rareș și cu tatăl său, aceasta le povestește despre infirmiera care seamănă foarte bine cu mama sa. Cei doi îi spun că este doar o iluzie, din cauza șocului, dar fata simte prezența maternă și încearcă să-i convingă:

– Tată, crede-mă! Am văzut-o cu ochii mei! Era mama!

– Adela, ți-am mai explicat! Impactul pe care l-ai trăit te-a afectat și mintea!

– Dar am resimțit liniștea sufletească pe care mi-o oferea mama cândva! ripostează Adela.

– Știu că e greu, Adela, dar trebuie să accepți ideea că mama ta nu mai este printre noi, spune tatăl Adelei, plecând pentru a evita un mic conflict.

Adela rămâne profund afectată după discuția purtată cu tatăl său. Rareș decide să rămână cu ea pentru a o consola.

– Adela, știi că tatăl tău e mai impulsiv, dar cred că are dreptate.

– Nici tu nu mă înțelegi?

– Nu asta este problema, însă situația este puțin credibilă. 

– Sunt conștientă de acest lucru, dar o parte din mine s-a reîntors când am văzut-o pe acea doamnă. 

Atunci, Rareș a rămas fără cuvinte… În momentul respectiv, mama Adelei, îmbrăcată în haine de infirmieră și cu o mască pe față, intră în încăpere. Aceasta îi cere lui Rareș să le lase singure pentru a-i schimba bandajul fetei. În momentul în care Rareș părăsește camera, femeia își înlătură masca. Pentru un moment, Adela își pierde cumpătul, țipând de uimire. Cele două se iau în brațe și își încep să-și împărtășească sentimentele:

– Draga mea, ce dor mi-a fost de tine! spuse doamna Baciu.

– Mamă, ești într-adevăr tu? Ţi-aș recunoaște chipul oriunde, oricând! 

– Da, Adela! Liniștește-te! Îți voi explica totul! Pentru început, trebuie să-ți spun motivul pentru care mi-am înscenat moartea. Faptul că te-ai rătăcit atunci a avut un impact major asupra mea, dar, de asemenea, m-a afectat și faptul că tatăl tău a plecat în armată. Totul s-a întâmplat atât de repede, că nu am putut ține pasul. Din această cauză, am avut o cădere psihică și am vrut să mă refugiez pentru o perioadă de timp.

– Dar nu ai putut să-mi spui? Poate eram de ajutor… și de ce doctorii mi-au spus că ai murit? M-a durut foarte mult! își exprimă Adela emoțiile.

– Din cauza ieșirilor mele incontrolabile din acea perioadă, am ales să-mi petrec timpul doar cu mine, pentru a nu-ți face rău. Am cumpărat tăcerea medicilor și de aceea ai aflat că am trecut în viața de apoi. Și, totodată, am aflat de la ei că sunteți toți aici, așa că am ales să vin după voi. Poate că am greșit în privința lucrurilor făcute, dar asta am simțit.

– Înțeleg, mamă! Important este că suntem împreună din nou, însă când ai de gând să-i spui tatei?

– Încă nu am găsit cea mai bună soluție pentru a-i comunica.

Mama și fiica se îmbrățișează din nou, în timp ce Rareș și domnul Baciu intră în cameră. Cei doi rămân surprinși, iar domnul Baciu izbucnește în lacrimi. Acesta are aceeași reacție ca Adela, iar doamna Baciu începe să le povestească totul. 

După o scurtă perioadă de timp, aceștia se acomodează cu ideea. Doamna Baciu rămâne ca infirmieră la unitatea militară din Iași pentru a o ajuta pe Adela să se recupereze.

Într-o zi, comandantul primește o nouă veste: piciorul păcii a călcat peste lume în urma Congresului de la Paris. Părinții Adelei împreuna cu fata și cu Rareș au putut să revină la viețile de dinainte. Cele două familii încep să locuiască împreună, comportându-se ca o mare familie fericită. Copiii se înțeleg foarte bine și merg la școală împreună, prietenia lor fiind mai strânsă ca oricând.