Micul mare erou – Capitolul 23

Micul mare erou – Capitolul 22
noiembrie 19, 2018
Micul mare erou – Capitolul 24
noiembrie 19, 2018

Micul mare erou – Capitolul 23

,,Război” – Acest cuvânt apărea scris cu litere mari pe prima pagină a zecilor de ziare aflate la o tarabă de la colțul străzii. Era incredibil cum un singur cuvânt putea insufla atâta frică în sufletul cuiva. Adela ştia că în acele ziare, printre rândurile proaspăt tipărite se aflau adevăruri îngrozitoare, însă curiozitatea o împingea să le descopere. După un moment de gândire, copila își bagă mâna  în buzunar, de unde scoate două monede reci, la atingerea cărora o trece un fior. Ezită o clipă, până să îi înmâneze monedele vânzătorului, dar i le în palmă şi își primește ziarul. Îl ia în mâini cu o oarecare teamă și nu aruncă nicio privire la el. Se uită pe stradă, căutând un loc unde să stea. Se îndreaptă cu pași temători spre banca singuratică de sub teiul bătrân, trecând pe lângă oamenii grăbiți. Vântul îi adia ușor prin păr, buclele-i aurii căzându-i pe spate, într-o cascadă, iar ochii verzi ai copilei au privit ultimă dată taraba de la colțul străzii și la teancul de ziare ce stăteau acolo, așteptând să fie citite. Se așază pe o bancă și deschide cu ezitare ziarul.

Ochii îi trec printre rânduri, se plimbă printre litere, nedescifrând însă mare lucru ,,în această dimineață, un nou eveniment tragic a avut loc în apropierea coastei irlandeze. Cea mai mare navă  a secolului XX, Lusitania, a fost scufundată de către un submarin german…” Deşi nu a înțeles o mare parte din informațiile aflate în context politic, și-a dat seama care era principala idee: de aproape un an, războiul pusese stăpânire pe Europa, ura, invidia, teama instalându-se în inimile oamenilor, România urmând sa ia parte, în viitorul apropiat la acesta. Precum piesele unui puzzle, răspunsurile la întrebările Adelei au început să vină, așezându-se ordonat în mintea fetiței. Întrebarea care se întipărise în gândurile copilei inocente avea acum un răspuns. De ce tatăl ei a fost atât de ocupat și îngrijorat cu privire la toate întâlnirile pe care le avea? A rămas așezată pe bancă, privind în gol.

Nu voia să plece, nu voia să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu putea să meargă mai departe zi de zi, știind că pericolul se apropia. Zidurile pe care părinții ei se chinuiseră să le ridice, pentru a-i oferi o copilărie fericită, lipsită de griji, spulberate într-o secundă, doar de foile fâlfâinde ale unui ziar. Speriată de cruda realitate din spatele zidurilor, Adela se lasă cuprinsă de teamă, iar o lacrimă fierbinte i se rostogolește pe obrajii îmbujorati, o lacrimă încărcată cu numeroase întrebări:Ce o să urmeze pentru ea? Oare va continua să meargă la școală? Să studieze la pian? Va mai rămâne în locul în care copilărise și își făcuse atâția prieteni? Întrebările îi inundau gândurile, din ce în ce mai multe, fără răspuns. Dorea să găsească o rezolvare, să aibă răspunsuri, dar nu avea de la cine să le obțină. Din moment ce până atunci tatăl ei nu-i spusese nimic despre asta, cu siguranță nu își voia fetița implicată. Mama ei, de asemenea, probabil nu i-ar fi răspuns…atunci și-a adus aminte de Irina, draga ei vecină, care venise la ea acasă cu intenția de a-i spune ceva. Exista oare o șansă ca ceea ce dorea să îi spună să fie despre aceste conflicte externe?

Smulsă din realitate de tatăl ei, care îi striga numele, Adela și-a întors capul și l-a văzut alergând spre ea, îngrijorat. Silueta sa înaltă, slabă, se apropie de bancă  și o ia în brațe. Sentimentul de siguranță a cuprins-o imediat. Cu vocea cuprinsă de disperare, acesta o întreabă pe Adela :

-Unde ai fost? De mai bine de două ore te caut prin oraș!

-Toto a fugit din grădină și a trebuit să alerg după el…Îmi pare rău! spuse fetița afișând o expresie tristă.

Tatăl ei nu mai spune nimic, doar aprobă din cap, revenindu-i starea de calm glacial, specifică lui. Privește chiorâș la ziarul mototolit de pe bancă, iar cu același calm își întreabă fiica:

-Ce este cu acel ziar?

Expresia îi rămâne de nedescifrat, iar ochii săi albaștri și reci i-au întâlnit pe ai Adelei, așteptând un răspuns. Copila trage aer în piept și rostește stângaci prima minciună din cele ce vor urma:

-Ummm…nimic important. L-am găsit aici când m-am așezat pe bancă, spune ea și mototoleste ziarul cât să nu se vadă titlul. Hai să plecam! Sunt foarte obosită.

Următoarea zi, Adela s-a trezit dis-de-dimineață cu gândul la Irina și la ce ar fi putut să îi spună. Avea toată speranța că ea ar putea să o lămurească despre consecințele pe care le va aduce războiul asupra lor. Înainte însă de aceasta întâlnire trebuia să facă cumva să vorbească cu Rareș. Știa că dacă ar fi fost prinsă din nou, nu ar fi urmat decât lucruri rele, asa că s-a gândit să ii scrie o scrisoare prin care să îi explice tot ce s-a întâmplat în ultimele zile. S-a îndreptat spre biroul ei, de unde a scos un stilou și o foaie. A ieșit în grădină, nerăbdătoare sa își aștearnă gândurile pe hârtie. S-a așezat pe iarba, la umbra tenului înalt și s-a așternut pe scris.

 

,,Dragă Rareș,

Probabil că ești foarte confuz cu privire la ce s-a întâmplat cu mine în ultimul timp. Îți datorez niște scuze pentru că nu ți-am explicat nimic până acum. Din nefericire, tatăl meu nu este de acord să vorbesc cu tine. Îți scriu aceasta scrisoare deoarece ieri am avut parte de o întâmplare pe care trebuie să ți-o povestesc.”

 

Și astfel, timp de mai bine de o oră, Adela a stat sub razele blânde ale soarelui, dezmierdată de lumina dimineții, și i-a explicat lui Rareș tot ceea ce se întâmplase. Vântul adia ușor, frunzele foșnind în teiul bătrân, al cărui umbră o răcorea pe Adela. Niciodată nu a știut de ce, dat teiul întotdeauna i-a oferit un sentiment de siguranță copilei. Poate era din cauza crengilor sale puternice, poate din cauza felului în care ieșea în evidență printre toți ceilalți copaci, care parcă se pierdeau în același tipar monoton. Teiul părea se întâlnească cu cerul și, pe când toți ceilalți pomi se lăsau prada forței vântului iarna, Teiul se lasă mângâiat de vânt, dezmierdat de forța sa. Dimineața aceea de mai nu făcea nicio excepție. De cum s-a așezat la umbra ocrotitoare a teiului, fetița s-a simțit în siguranță.

Și-a mai aruncat o ultima dată ochii peste scrisoarea din mâinile ei, cuprinsă de regretul că nu putea vorbi cu prietenul ei, Rareș. S-a decis să pornească spre casa lui Rareș, cu intenția de a lăsa scrisoarea în cutia poștală. Pe străzi, totul părea diferit…își dădu seama repede că nu mai era ca odinioară….lumea nu mai zâmbea atât de des, toți erau mai precauți, mai grăbiți, mai agitați. Nesiguranța și teama puseseră stăpânire pe oraș.

În fața ei era casa modesta a familiei lui Rareș. Ușurată să vadă că nu e nimeni înăuntru, a lăsat scrisoarea în cutiuță poștală și a pornit nerăbdătoare spre Irina. Când a ajuns, doamna stătea și se bucura de frumusețea naturii primăvăratice. Copacii înverziți, păsărelele cântând cu voioșie. Adela era nedumerită. Cum putea cineva să se bucure de natură, știind că un război se apropie cu pași repezi? Cum putea cineva să se mai bucure de orice, știind că războiul se apropie? Gândindu-se la acestea, inima Adelei începuse să i se zbată în piept, dar cum auzi vocea bătrânicii, care încă privea spre florile din grădina sa, se calmă.

-Bună, Adela! Ce faci? Ce te aduce pe la mine?

-Bună ziua, doamna Irina! Am venit să îmi cer scuze ca v-am lăsat ieri, când ați venit să îmi spuneți ceva.

-Ah…nu e nimic. Nu aveam să îți spun nimic important. Mă întrebam doar dacă puteai să mă ajuți în curte, dar domnul Dumitrescu a fost drăguț și s-a oferit. Adela era puțin dezamăgită de acest răspuns. A rămas lângă vecina ei, încercând să își prindă curaj și să o întrebe ceea ce o măcina. După puțin timp, ea începe din nou conversația:

-Voiam să vă întreb ceva. Este vorba despre un răspuns pe care cred că numai dumneavoastră ați putea să mi-l dați. Ieri am descoperit ceva care m-a înfricoșat. Am văzut, într-un ziar, o știre cu privire la un așa- zis război, în care ar putea să intre și țară noastră și mă gândeam că ati putea sa ma lămuriți cu acest lucru.

-Îmi pare rău Adela, însă oamenii sunt idioți. Ei creează probleme idioate, apoi găsesc rezolvări și mai idioate, în care toți oamenii nevinovați și inocenți suferă. Și ține minte, Adela: oamenii nu uită suferința, niciodată. Și de aceea, scumpa mea, toți o să suferim.

Cu ochii înlăcrimați, Adela o luă în brațe pe draga ei vecină. Pentru ea, Irina era un membru al familiei, era ca o bunică pentru ea.

După o lungă îmbrățișare de consolare și alte câteva întrebări puse de Adela, acestea și-au continuat rutina de a povesti pe un ton mai vesel. La lăsarea întunericului, îngrijorată, Adela se întorcea spre casa ei, când, dinspre celălalt capăt al străzii, se auzi un strigăt:

-Adela!

Aceasta nu își putea crede ochilor. La început, a crezut că ochii îi joacă feste, dar când silueta slabă se apropie de ea, toate trăsăturile începură să se completeze una pe alta, formând figura unei persoane cunoscute. Era Maria, cea mai veche prietena a ei, șchioapătând în cârje.

-Maria! Mi-a fost atât de dor de tine!

-Nu ai idee cât de plictisitor a fost în spital, fără prieteni, fără dragul de Toto…

-Dar ce cauți prin oraș așa de târziu?

-Am fugit din orfelinat ca să te surprind. Voiam să vin la tine!

-Atunci hai la mine acasă . Avem atâtea de vorbit! spuse entuziasmată Adela.

Maria era o fată specială. Venea, din câte își amintea de când era mică, dintr-o familie modestă. Părinții ei erau neglijenți cu ea și o puneau mereu la muncă grea, chiar dacă nu era în stare să o facă. Într-o zi, însă, acești „părinți” ai ei se hotărâseră că ar fi fost mai bine să o abandoneze, și astfel a ajuns la orfelinatul “A doua șansă”. Maria obișnuia sa fie o fata luptătoare.Ani buni a locuit în acel orfelinat fără prea mulți prieteni, deoarece majoritatea erau răutăcioși cu ea. Nu simțise vreodată iubirea și afecțiunea altcuiva față de ea, până a întâlnit-o pe Adela și pe familia ei.Când părinții fetei au auzit povestea Mariei, le-a fost atât de milă de biata fată, încât și-au dorit să o adopte. Însă, cum adopția unui copil nu era un lucru foarte obișnuit, procesul a durat ceva timp… mult timp.

Un an mai târziu….

Era liniște în camera Mariei din orfelinatul „A doua șansă”, loc în care fata își petrecuse mare parte din viață. Nu a putut niciodată spune că acel loc îi plăcea. Pereții înalți și gri îi dădeau o stare de nesiguranță, frigul din camere nu o lăsa să doarmă în multe seri de iarna, îngrijitorii nu fuseseră niciodată blânzi cu ea sau cu altcineva de acolo, iar ceilalți copii nu o băgau de multe ori în seamă. Cu toate acestea, a reușit să se obișnuiască. În momentele grele se gândea mereu că acolo se afla în siguranță.

Stătea, așadar, în cameră, uitându-se la valiza în care își împachetase toate lucrurile. Aștepta de mai bine de jumătate de oră ca familia Baciu să o ia odată pentru totdeauna din acel loc. Mama Adelei reușise în sfârșit, după luni întregi de încercări, să o adopte pe Maria. Acum două zile, când primise marea veste, fata începuse să plângă de bucurie. Nu putea să își închipuie că în sfarsit avea o familie adevărată, care să o iubească și să aibă grijă de ea. Mereu cuvintele frumoase rostite de membrii familiei Baciu erau pentru ea ca o crizantemă înconjurată de o pajiște arsă. Pe pajiștea ei sufletească nu mai văzuse vreodată o floare, doar petale firave, din când în când, care însă dispăreau repede…Începuse să se teama însă, că Adela și părinții ei nu aveau să mai vină după ea. Îi transmiseseră ca o să ajungă pe la ora 12, însă deja era era aproape ora 2 și nu se întâmplase nimic. Se încuraja totuși, gândindu-se că familia Baciu nu ar fi lăsat-o acolo după toată munca pe care au depus-o și după toate încercările pe care le-au făcut ca să o aducă lângă ei. A așteptat, așadar, încrezătoare în continuare, în liniștea mormântală a camerei. După puțin timp, una din îngrijitoarele orfelinatului a intrat și a anunțat-o că noua ei familie ajunsese.

A fost un moment unic cel în care doamna și domnul Baciu, împreună cu Adela, au cuprins-o pe Maria într-o îmbrățișare lungă, călduroasă și plina de iubire. In sfârșit, după ani grei în care fata și-a căutat o familie care să o iubească, aceasta s-a arătat. Au mers cu toții acasă și și-au petrecut toată ziua împreună, vorbind, glumind, alergând prin grădina și bucurându-se unul de prezența celuilalt.

Maria nu a avut foarte mult timp să se acomodeze în noua ei casă, deoarece ea și întreaga ei familie trebuiau să se mute din oraș, din cauza unui posibil bombardament. De mai bine de două luni România intrase în temutul război, iar acum acesta urma să se resimtă și în modestul lor oraș. Nu fusese pentru nimeni o veste ușoară, însă mulți se așteptau de ceva timp la aceasta intrare în război. Din spusele tatălui ei, mutarea avea să fie definitivă. Doar în caz că zona ar fi trecut cu bine peste primejdie, ei aveau să se întoarcă. Totuși, aceasta deplasare era necesară pentru siguranța întregii familii, așa că Maria o acceptase fără vreo revoltă, mai ales că nu avea foarte multe lucruri dragi cărora să le ducă dorul. Adela, în schimb, a primit cu multă suferința aceasta veste. Ea avea aici persoane pe care le iubea și cu care își petrecuse ani frumoși din viată. O avea pe doamna Irina, îi avea pe soții Dumitrescu, care o ajutaseră de atâtea ori, pe Rareș și pe toți ceilalți prieteni ai ei. Și, pe lângă toate persoanele pe care avea să le părăsească, nu își putea imagina o viață altundeva decât în casa ei. Acolo se obișnuise ea să trăiască, acolo se simțea în largul ei. Nu își putea închipui un loc mai frumos decât cer ce toată viata ei numise „acasă”. In ziua de plecare stătea la ea în cameră, uitându-se tristă pe fereastră. Părinții ei, împreună cu Maria, plecaseră în oraș să își ia rămas-bun de la toți cei dragi. Ea, însă, nu a vrut să vina. Nu își dorea să ia parte la un așa moment greu al despărțirii.

După ceva timp de stat și de contemplat la locul în care vor pleca și la cum avea ea să se obișnuiască cu el, s-a ridicat, considerând că ar fi necesar să își ia rămas-bun măcar de la draga ei casă. A început să se plimbe, tăcută, prin camere. Fiecare încăpere îi aducea aminte de tot felul de întâmplări, mai frumoase sau mai triste. Mobila din aproape toată casa fusese luată, pentru a fi dusă în noua locuință. Putea să își închipuie perfect tot ceea ce se aflase în fiecare cameră.

După ce dăduse un tur prin toată casa, cu pași mărunți se îndreptă spre salon. Simțea că trebuie să facă ceva acolo. Deschise ușile mari ale acestuia. O mare parte din mobilier fusese deja luat și de acolo. În capătul camerei, pianul la care cântase de atâtea ori cu domnul Sălățeanu lângă ea, rămăsese acolo. Parcă o ruga să îl mai deschidă o ultima dată, înainte să se despartă pentru totdeauna. Fata acceptă invitația. Se așază în fața lui și închide ochii. Mereu, când era singură, închidea ochii și își imagina că se afla într-o sală de concert plină cu oameni care o ascultau impresionați. De această dată, însă, întreaga sală închipuită era goala. Nimeni nu mai era acolo… Uneori, când sunt singuri, oamenii își exprimă mai liber sentimentele, nefiindu-le frica de ce părere ar putea avea alții despre ele.

Astfel, străpunzând liniștea salonului, Adela începe să interpreteze Balada în G minor…Chopin… Notele, într-un piano profund, de-abia îndrăznesc să se facă auzite. Fata mângâie clapele într-un ritm lent… O atmosfera încărcată de emoții pătrunse în sufletul ei.

Dintr-o dată, melodia se oprește. O pauză scurtă, în care liniștea urlă în încăpere, un singur moment care se prelungește în infinit, pe care Adela nu avea să îl uite prea curând.

Degetele firave încep din nou să se plimbe, de data asta într-un mod mai alert, pe clape, jucându-se cu notele muzicale. Melodia se transforma într-o aglomerație de sunete, o furtună capricioasă, un….război. Când se gândi la acest cuvânt, inima fetiței începu să se zbată în piept, dar doar o clipă, căci se lăsă purtată pe aripile muzicii, uitând de tot și de toate. Adela deschide ochii în momentul în care ultima nota piere în aerul încărcat de emoție și se îndreaptă spre fereastra largă, prin care o pală de vânt intra și ridica perdelele ușoare ca o pană. Privi atent cerul plumburiu, norii care acopereau soarele. Niciun cântec de păsărele, niciun strigăt de copil, nici măcar pasul la trap al cailor. Liniștea domnea peste orășelul în care locuia copila. Parcă amuțise, înfiorat de ceea ce avea sa urmeze.

Pe chipul odată voios al Adelei, se citea acum doar frică. Frica de a-și pierde casa, frica de a-și pierde prietenii și mai presus de toate frica de a-și pierde libertatea. Libertatea era un cuvânt al cărei semnificații Adela nu îl cunoștea foarte bine, îl văzuse doar prin ziarele pe care le citea pe ascuns ori de câte ori avea ocazia. Ii era teamă de viitor, care pentru prima dată după ceva vreme era încețoșat, nu era previzibil, avea atât de multe variante, cele mai multe dintre ele tragice. Gândurile la viitor o copleşiseră.

Dintr-o dată, o idee o fulgeră și țâșni pe ușă cu un singur ,,Așteaptă puțin!” către Maria. Fugi până la casa bătrânicii Irina, dorind să găsească răspunsuri pentru vârtejul de întrebări pe care le avea în cap. Vecina sa se afla în același loc, admirând florile veştejite. Cu aceeași voce blândă, Irina întrebă:

-De unde așa grăbită?

-Vreau să îți spun la revedere! rosti Adela cu glasul stins și lacrimi fierbinți în ochi, pe punctul de a plânge.

-La revedere? De ce?

-Plecăm…..Plecăm departe…spuse Adela în momentul în care o lacrimă ca de cristal îi aluneca pe obraz, se rostogolește și cade pe pământul uscat.

Adela alergă spre Irina să o îmbrățișeze de rămas-bun, însă strada începe să se cutremure. Cu ochii încețoșati de lacrimi, fata nu reuși să distingă persoana care o trăgea de mână ca să o ducă la adăpost, până când vorbi. Vocea speriată, dar totuși autoritară a prietenului ei Rareș se auzi, îndemnându-le pe amândouă să intre pe o trapă din mijlocul curții sale. Sirenele care anunțau bombardamentul ce avea loc completau atmosfera, sunând tare și ascuțit, o făcuseră pe Adela să realizeze că totul era real. Totul se întâmpla. Se gândi la familia ei. Oare erau bine? Oare se adapostiseră la timp?

Jumătatea de ora pe care au petrecut-o în beznă și în liniște mormantală trecut incredibil de greu, păru că timpul se dilată, spaima împânzindu-le tuturor inimile. Când ieșiră la suprafață, orașul era de nerecunoscut. Pietre sfărâmate peste tot, praf în aer, făcându-l imposibil de respirat, copaci dărâmați. Fricile Adelei, toate, deveniseră realitate.

Războiul începuse cu adevărat.

Un cuvânt, apoi o bubuitură și totul s-a înnegrit. Liniștea și frumusețea zilei s-au spulberat în mii de bucățele. Adela înghețase, iar Toto lătra la ea. Pe oamenii care erau fericiți cu câteva ore în urmă nici nu îi mai vedea. Nu putea face nimic. Inima îi plângea, dar ochii îi erau înghețați de spaimă. Zâmbetul ei cald picase și lumina sufletului se stinsese.

Cineva o împinsese chiar înainte de a fi dărâmată de un stâlp. Rareș a riscat tot pentru a o salva. Trupul Mariei zăcea fără suflare…Adela l-a luat repede pe Toto și toți trei au fugit spre casă. Covorul de petale albe se transformase într-un râu de lacrimi și de durere. Copacii nu își mai purtau haina de frunze. Totul era distrus. Ea tremura atât de tare  și nu înțelegea ce se întâmplase.

Când în sfârșit copiii ajunseră acasă, au primit o veste ce i-a adâncit și mai mult în suferință. Tații și frații lor plecau pe front. Adela i-a strâns în brațe și i-a rugat să rămână. Rareș nu a mai apucat să își ia rămas-bun de la tatăl său, căci el deja se înrolase. În ochii lor se citea tristețea devastatoare pe care o simțeau.

Războiul începuse, iar pentru fată, din acel moment, lacrimile erau de parte din ea.

După înmormântarea Mariei, au plecat cu inimile sfâșiate spre cabana din munți. Adela își amintea cu nostalgie verile petrecute acolo – cele mai frumoase amintiri ale sale. Deși era cu Rareș, se simțea singură. Îi era dor de Maria, de tata. Toto, încercând parcă să o consoleze, își ținea capul în poala ei. Călătoreau într-o trăsură, iar vizavi de ea stătea Rareș. El privea câmpia – nu, mai bine zis privea „prin” câmpie, căutând ceva ce nimeni nu putea vedea. Nu mai vorbise de când aflase că tatăl său please pe front.

Un minut părea o oră, dar într-un final au ajuns. Dându-se jos din trăsură, au observat peisajul. Norii gri acopereau munții adormiți. Piscurile parcă erau înmuiate în vopsea albă. Cabana era la fel cum își amintea – toată făcută din lemn, cu un etaj și ferestre mari cu obloane trase. Susurul pârâului de peste drum își cânta melodia liniștitoare.

Prezența lui Rareș și a fraților lui o ajuta să își aline tristețea. Cum au ajuns, Diana s-a apucat de pregătirea mâncării. De când a început războiul și cu mâncarea o duceau mai prost. Adela a aprins focul în sobă. Pentru familia Dumitru era prima dată când vedeau casa – Adela își dorise dintotdeauna să petreacă o vară cu Rareș și cu frații lui acolo, însă nu cu războiul bătându-le la ușă.

Un capitol al vieții ei tocmai se încheiase, însă altul urma să înceapă. Avea speranța că totul se va termina cu bine, că nu aici și acum le era sfârșitul. Un lucru era sigur – avea să lupte până la capăt.  

Razele soarelui s-au strecurat timide pe fereastra camerei Adelei, mângâindu-i obrazul și trezind-o din somn. S-a ridicat din pat și s-a întins ca să își dezmorțească oasele. S-a apropiat de geam pentru a arunca o privire afară. Munții își înălțau coifurile albe și mantiile lor de zăpadă. Ochii verzi ai fetei scânteiară la gândul că dincolo de munți, tatăl lupta pe front.

Trecuseră câteva săptămâni de când se mutaseră în cabană, de când România intrase în război, de când tatăl său se înrolase și plecase. Dorul pentru el o mistuia. S-a schimbat în costumul ei cusut cu fir negru, și-a pus opincuțele de piele și s-a dus să servească micul dejun. Cum nu mai putea merge la școală, Adela lua lecții particulare. Diana gătise o omletă delicioasă, iar aroma ceaiului fierbinte se ridica până la ea. A salutat-o pe bucătăreasă și s-a apucat de înfulecat. Rareș și frații lui probabil erau în sat să cumpere legume de pus la murat, acum că venea iarna. Mama ei se trezise și cobora scările. Veni la Adela și o sărută pe frunte.

Doamna Baciu porni radioul și se așeză la masă. Adela era curioasă să afle ce se întâmpla cu războiul, deoarece știa că viața tatălui ei și a lui Rareș depindea de asta.

„…partea de sud a Regatului României a fost atacată de forțele inamice. Asaltul s-a sfârșit cu mulți răniți și morți … „

Adela nu a mai ascultat continuarea. A simțit un fior rece, strecurându-se pe spinarea sa și o întrebare îi veni în minte: „Oare se afla și tata printre ei?”

În zilele următoare, în satul aflat lângă cabana familiei Baciu au fost aduși răniți pentru a fi îngrijiți. Trupele inamice ajunseseră aproape de București, iar armata română avea nevoie de cât mai mult ajutor posibil.

Diana și mama Adelei au decis să dea o mână de ajutor infirmeriei. Adela, când nu avea lecții, se strecura din casă, îndreptându-se spre cortul amplasat pe o câmpie unde erau îngrijiți răniții, pentru a ajuta. Spera că într-o zi îl va găsi și pe tatăl său acolo, în viață.

Așa trecură zilele. Lumina aurie a lui noiembrie se transformă în argintiul palid al lui decembrie.

Ca în fiecare seara, ascultau din nou radioul. Fata trăgea cu urechea, în așteptarea unor vești despre blestematul de război:

-„Pierdem”, a auzit ea …

Adela s-a dus în camera ei.. Crestele întunecate ale munților erau încoronate cu stele. În scurt timp fu furată de aripile visării. O trezi sunetul îngrozitor al alarmelor ce sunau necontenit. Dintr-odată, s-a auzit un bubuit asurzitor. Satul era bombardat. Adela încremeni. Nu știa ce să facă. Oare vor scăpa cu viață? Vor mai vedea vreodată lumina zilei? Nu era timp de pierdut, trebuiau să fugă departe. Grăbită, și-a strâns niște haine și le-a pus în traista sa. Când a coborât, toată lumea era deja jos. Toți își împachetaseră câteva bagaje. În scurt timp au fost gata și au pornit spre pădure.

Mergeau deja de două ore, iar Adela era extenuată. Urmau o cărare ce ducea în sufletul codrului. Copacii falnici erau adormiți, iar în pădure domnea o liniște sfântă. Alarmele nu mai sunaseră de ceva timp – probabil că toți evacuaseră satul.

După o vreme, s-au oprit. Era trecut de miezul nopții, iar toți erau obosiți. Frigul le sfâșiase parcă și sufletele. Se aflau într-o poiană. Rareș a făcut focul, iar Adela a mai rămas câteva minute afară. Privea cum munții străpungeau bolta luminată de mii de diamante și se întreba dacă acea barieră naturală între cunoscut și necunoscut, între realitate și imaginație, ascunde o lume mai bună – una pe care o va putea vedea și ea.

În următoarele două zile au continuat călătoria, făcând în fiecare seară un popas. Nu duceau lipsă de hrană, întrucât Diana luase mâncare ce le ajungea pentru o săptămână. De cele mai multe ori, Adela vorbea cu Rareș. Dacă era vară, ar fi cules flori împreună cu Zoe și ar fi împletit coronițe. În acea după-amiază, când soarele se pregătea să apună, Adela a auzit cum cineva se apropia de ei. Sunetul venea chiar de peste pârâul ce l-au urmat toată ziua.

-Cineva vine spre noi! strigă fata.

Familia ei și-a întors capul spre locul de unde provenea sunetul. Un soldat înalt, de vârstă mijlocie, și-a făcut apariția din spatele unor copaci deși. Purta o uniformă de ofițer, împodobită cu decorații. Cum l-a văzut, doamna Baciu a răsuflat ușurată și i-a zâmbit prietenește.

-Matei! a strigat mama Adelei. Ce faci aici? Credeam că ești pe front.

Imediat, Adela și-a adus aminte din poveștile despre copilăria tatălui său cine era omul care stătea în fața lor. Matei era prietenul cel mai bun al tatălui ei. Și-au petrecut toată copilăria împreună și au păstrat legătura în continuare.

–  Slavă Domnului! Se pare că norocul a dat peste mine – vă caut de trei zile. Știam că erați la cabana din munți, însă când am ajuns acolo și am văzut că satul se transformase în front, am început să vă caut în pădure. Și iată că v-am găsit!

Se întorsese spre Adela:

– Tatăl tău este în siguranță. Luptă pe alt front, deci nu îl vei putea vedea, îi spuse cu un zâmbet trist pe chip. Și al tău e bine! spuse Matei, acum îndreptat spre Rareș.

Pentru Adela asta era tot ce trebuia să audă. Cu lacrimi în ochi, a alergat spre Rareș și l-a îmbrățișat strâns. În timp ce adulții discutau următorul plan, copiii aruncau pietre în pârâu. Pe chipul băiatului se citea o fericire molipsitoare – iar el zâmbea cu adevărat pentru prima oară de când plecaseră.

Destinația lor avea să fie granița cu Transilvania, de unde vor fi luați de niște trăsuri și duși la cea mai apropiată tabără de război. Aveau să se despartă de Matei ziua următoare, căci el trebuia să meargă înapoi pe front. În ziua ce a urmat, înainte să se despartă, Matei i-a dat Adelei o scrisoare de la tatăl său. A strâns-o la piept, apoi și-au continuat drumul tăcuți.

Până la apus, au ajuns la graniță, unde trei trăsuri mari îi așteptau. Erau diferite de cele cu care Adela era obișnuită – acestea erau mai mari, dar mai modeste. S-au îmbarcat, iar în scurt timp au plecat. Copacii și munții se tot micșorau, fiind acoperiți de o mantie de negură ce se făcea din ce în ce mai deasă.

Se afla în trăsură, cu scrisoarea de la tatăl său în mână. Nu putea să o citească. Simțea că dacă o va deschide, o va năpădi plânsul. Lângă ea stătea Rareș, vechiul și bunul său tovarăș. Toto era ghemuit în brațele ei. În celelalte două trăsuri se afla restul familiei. Și-a dat seama că a ajuns să numească „familie” pe mama și pe frații lui Rareș. Pe Matei îl lăsaseră în urmă, în Transilvania.

Gândul îi zbură din nou spre scrisoare. Măcar avea certitudinea că tatăl ei era în viață.

Și-a făcut curaj și a deschis scrisoarea de la tatăl său. A despăturit-o și a mângâiat-o ușor. I s-a ivit scrisul caligrafic, cu litere frumos rotunjite, al tatălui său.

 

„Dragă Adela,

Mi-e dor de tine. Mi-e dor de zâmbetul tău cald și de ochii tăi veseli. Mi-e dor să te îmbrățișez. Mi-aș dori să mă crezi că sunt bine. Pe front e greu, dar sunt sănătos. Anunță-l pe Rareș că tatăl său e rănit și nu mai poate lupta. Cunoscându-te, știu că nu îți place să stai degeaba, așa că m-am gândit să vă ofer ocazia de a da o mână de ajutor. Puteți ajuta îngrijindu-i pe cei  răniți. Până și cel mai mic ajutor poate salva țara.

Spune-i mamei tale că o iubesc!

                                                 Cu dragoste,

                                                                    Tata”

 

Un sentiment de speranță încolți în inima ei. Îi arătă scrisoarea și lui Rareș.

-Adela, îți promit că vom câștiga acest război! spuse el pe un ton ce îi dădea un strop de speranță.

*

-Repede, aduceți bandaje!

Adela nu-și imaginase că era atât de complicat să ai grijă de răniți. Fugi în cealaltă parte a cortului după bandaje. Se întoarse și i le dădu infirmierei care îngrijea un comandant grav rănit. Pe fundal se auzeau explozii și țipete de pe câmpul de luptă. Românii reușeau cu greu să țină piept atacurilor taberei adverse. Diana, cu mama Adelei și frații lui Rareș, alergau de colo-colo ajutând cu ce puteau.

Printre soldații români erau și soldați francezi, deoarece veniseră să-i ajute, la fel și printre infirmiere. Adela ieși afară din cort și se uită în zare. Dintr-odată, hărmălaia bătăliei a început să dispară. Zări o siluetă în depărtare; era Rareș. Băiatul se apropia alergând.

-Am câștigat o bătălie! Am câștigat!

La auzul veștii, inima Adelei a râs. S-a apropiat de Rareș și l-a îmbrățișat cu putere.

-Am câștigat! repetă el, ca și cum ar fi încercat să se convingă.

-Dar acesta e de-abia începutul, zise fata.

-Dar e unul bun. Și în plus m-au trimis pe mine să anunț.

-De ce tocmai pe tine?

-Pentru că sunt cel mai rapid.

-Aha! Văd că ți-ai făcut deja renume printre soldați, glumi Adela. Du-te și anunță-i și pe ceilalți.

Rareș fugi spre cort, în timp ce Adela se urcă pe unul dintre dealuri pentru a admira apusul. Soarele a coborât dincolo de creasta muntelui, încondeind tot cerul cu o nuanță asemenea chihlimbarului. Gândul îi fu întrerupt de o voce:

-Salut! spuse o fată cu părul bălai, împletit într-o cosiță și ochi albaștri asemenea cerului senin într-o zi de vară.

-Bună, zise Adela. O recunoscu pe fată. Era una dintre infirmiere. Nu prea vorbea, de cele mai multe ori gesticula. Era destul de timidă.

-Eu sunt Sophie, zise ea apropiindu-se.

-Adela, încântată de cunoștință!

Sophie veni lângă ea.

-Am observat că ești destul de tăcută, zise Adela uitându-se în ochii ei ce reflectau oceanul. Sophie avea pistrui pe nas și pe obraji, ceea ce o făcea să pară foarte simpatică.

-Eu sunt din Franța, dar vorbesc bine limba română. Mama e româncă și m-a de mică să simt românește.

Cele două fete se așezară în iarbă și priviră apusul împreună.

*

  Două dimineți mai târziu, Adela se trezi cu un lătrat. Singurul câine din tabără era Toto, însă el nu lătra decât dacă cineva îl călca pe coadă. A ieșit afară din cort și a încercat să-l caute din priviri. În depărtare, a zărit un punct negru ce se deplasa spre tabăra inamicilor. Inima îi rămăsese în gât. Se întoarse în cort, neștiind ce să facă. Nu-l putea lăsa pe Toto, așa că îi scrise un bilețel mamei prin care îi spunea să nu-și facă griji și porni. În urma ei auzi o voce cunoscută.

-Adela! Unde te duci? Era Sophie …

-Toto a dispărut!

-Și ce ai tu de gând să faci?

-S-a îndreptat spre tabăra inamicilor, nu-l pot lăsa.

-Vin cu tine!

-Ce? Nu …

-Ba da! Nici eu nu te pot lăsa singură pe tine!

-Dar …

Nici nu mai apucă să își continue propoziția că Sophie o prinse de mână. Știind că nu avea cum să o convingă, îi zâmbi. Porniră împreună în căutarea lui Toto.