Un simplu cuvânt trezea încă atâtea amintiri. Simțea un fior rece, o gheară nevăzută îi cuprindea sufletul. De când era mică, învățase la școală despre tragediile aduse de războaie în sânul familiilor. Copiii sărmani și-au pierdut părinții și frații ce au luptat pentru a-și proteja patria. Curajoșii eroi rămâneau doar o amintire, o filă dintr-un întreg roman.  

Pentru o clipă viața fetei parcă se sfârși. Fața Adelei fu umbrită de gândul că ar putea ajunge în locul acelor copii. Ochii săi de smarald își pierduseră sclipirea, în ei se putea observa doar o urmă de regret… o lacrimă ce se prelingea pe obrazul său firav. Și-ar fi dorit să întrebe pe cineva ce se întâmplă, însă nu putea!

Doar castanii ninși îi vedeau suferința și, prin mlădieri domoale, reușeau să-i smulgă câte un zâmbet, părând un paradis neasemuit. Acești arbori ce străjuiau drumul, martori ai atâtor evenimente, îi puteau fi deopotrivă cei mai buni prieteni sau cei mai mari dușmani.

Stelele strălucitoare își făcură apariția pe bolta cerească, dar Adela nu conștientiza, ea mergea tot înainte sperând să observe pe cineva cunoscut, o persoană care o putea duce acasă. Singurul sentiment pe care îl avea era că este urmărită. Spera însă că mintea îi juca feste și cei doi ochi negri, ascunși în negura nopții, erau doar două personaje fictive cu care nu se va întâlni niciodată. Brusc, fetei i se făcu dor de sala sa de muzică. Auzea ușor clapele pianului ce vibrau o melodie lină, îmbinând note muzicale pe care nu le mai ascultase. O comoară fără cheie era ascunsă în sufletul ei pur. Muzica era ca un leac pentru Adela, îi oferea atâta alinare, chiar și în momentele de cumpănă. Tainele sunetelor erau înșirate pe mii de pagini, prinse într-o carte pe care fata o citise  de atâtea ori. Nu o terminase niciodată, era nesfârșită. Adela se simțea atât de singură, pierdută într-un colț de lume liniștită. Întunericul nopții îi accentua starea, vântul îi străpungea ia de borangic, dorul de casă îi acapara gândurile. Dintr-odată, pacea îi fu perturbată de glasul hotărât al prietenului său care se ivi de nicăieri:

– Adela, Adela!

– Ce cauți aici? întrebă surprinsă fata.

– Te-am urmărit, recunoscu rușinat, dar, pentru câteva clipe, m-am rătăcit printr-o pădure pustie și de-abia te-am regăsit.

Băiatul o privi cu atâta blândețe, admirație și duioșie, încât fata aproape îi sări în brațe de bucurie că mai are un tovarăș de drum.

– Rareș, ce ne facem? Nu știu drumul spre casă, m-am rătăcit și încă mă doare piciorul, nu mai pot merge mult. Cunoști pe cineva care ne poate ajuta?

 – Te-ai îndepărtat mult de casă, din fericire, cunosc locul acesta ca-n palmă, casa bunicilor mei este aproape. Sunt sigur că ți-ar putea oferi o masă caldă și un loc confortabil. Sunt foarte iubitori, ne-au crescut pe mine și pe frații mei de când eram de-o șchioapă.

Cei doi prieteni au pornit împreună prin întuneric, ascultând cântecul sumbru al bufnițelor.

Bunicii lui Rareș au primit-o cu atâta căldură, încât fata a rămas uimită. Cu privirea blândă, bunica îi ascultă povestea și îi arătă locuința sărăcăcioasă. Casa din lemn avea ferestre mari, prin care se strecurau razele lunii abia apărute. În ea erau doar câteva încăperi mici, cu ștergare cusute puse deasupra ferestrelor, cu câte o icoană de care erau agățate ramuri uscate de salcie, flori de busuioc și o cămăruță în care se afla rodul muncii Elizabetei: dulcețuri de toate soiurile, gemuri înmiresmate, murături asortate și borcane întregi cu zarzavaturi.

De cum a pășit pe prispa casei, Adela s-a simțit stânjenită. Trăiau nouă oameni în acest spațiu mic, iar ea avea atâtea camere… goale. Iubirea care răzbătea din această căsuță clădită cu migală de bunici era suficientă pentru o armată întreagă.

Fata și-a făcut repede mulți prieteni. Caterina, Zoe, Rareș și Ștefan stăteau în jurul mesei rotunde din lemn așteptând cina la care era invitată și Adela. Doar Vladimir dormea liniștit lângă firida sobei de pământ. Dat fiind faptul că bunicul Vasile lucra încă pe pământurile nobililor, masa nu prea era îmbelșugată, tot ceea ce a mâncat fata erau cartofi copți cu sare și murături. Deși era puțină mâncare, toți s-au săturat, iar Adela s-a culcat într-un pat micuț, cu așternuturi din in. Adela adormi repede, tulburată fiind de războiul ce i-ar putea destrăma familia și țara. Mintea ei avea nevoie de o pauză după atâtea scenarii de groază imaginate. Nu putea suporta atâta violență și cruzime într-o singură noapte.

Rareș, care nu adormise încă, observă cum Adela se tot sucește de pe o parte pe cealaltă, murmurând. Se apropie și îi atinge mâna rece și transpirată. Fata se liniștește și își continuă somnul.

De când se lumină de ziuă, copiii au simțit miros de pâine caldă, gata scoasă din cuptorul de lut. Au înșfăcat câte o bucată pe care au uns-o cu magiun de prune și au pornit în grabă spre casa familiei Baciu împreună cu bunicul Vasile.

Conacul familiei Adelei se zărea printre pâlcurile de salcâmi. Deodată, ușa masivă din lemn se deschise și își făcu apariția silueta impunătoare a domnului Baciu. Îngrijorarea se putea citi pe chipul său brăzdat de dâre pronunțate. Din colțul ochilor verzi se prelinse o lacrimă.

– Unde ai fost? întrebă pe un ton stins tatăl Adelei.

– Bună dimineața, domnule Baciu! răspunse mai repede bunicul lui Rareș. Îmi cer iertare, fata dumneavoastră a înnoptat în umila noastră casă. S-a rătăcit prin periferia orășelului nostru, însă a fost găsită de nepotul meu, Rareș.

– Așa este, tată! Am alergat după Toto și, copleșită de frumusețea împrejurimilor și a oamenilor, l-am pierdut și m-am rătăcit. Grație lui Rareș am ajuns înapoi acasă! spuse cu capul plecat și cu vocea tremurândă fata.

– Bine că ai venit întreagă și nevătămată! a zis fericit tatăl ei, ștergându-și lacrima fugară.

– Da, dar l-am pierdut pe Toto!

În acel moment, Adela a izbucnit în plâns. Un lătrat puternic se auzi din spatele ei și se înveseli. De-ndată, un cățel mic, plin de noroi sări în brațele larg întinse ale fetei și îi murdări ia subțire.

Timpul zbură, vara era pe sfârșite. În casa familiei Baciu tot veneau diverși oameni, care se închideau în biroul tatălui fetei. Adela era curioasă să afle motivul acestor ședințe secrete. Când o întreba pe mama ce se întâmplă, ea afișa o mină tristă și rareori primea un răspuns.

Într-o zi de august a găsit ușa biroului întredeschisă. Tiptil a pășit în acel loc interzis privirilor ei. Pe masa din stejar masiv trona un ziar pe care cineva a făcut niște notițe. Scria mare „Adevărul”, 15 august 1916.

Fata, mânată de curiozitate, luă documentul urmând să îl citească în camera sa, departe de ochii părinților. Reușind să ajungă în odaie, fără urmăritori, aceasta răsfoi ziarul și observă titlul „Ceasul hotărâtor al României”.  

În sfârșit, țara intra în Marele Război. Guvernul semnase tratatul cu Antanta, având drept aliați pe Franța, Anglia, Rusia, Italia, Belgia, Serbia, Muntenegru, Portugalia. Regele Ferdinand dăduse proclamația de război și începea mobilizarea generală. Țara avea nevoie de toate resursele pentru susținerea războiului. Populația era informată că, vreme de o lună, guvernul oprea distribuția de zahăr. După ce a citit pe nerăsuflate rând cu rând, pagină cu pagină, finalul editorialului era încurajator: ,,Ascultați! Trâmbița sună! Înainte copii și gloria și victoria să fie cu voi, înainte la Carpați și la Dunăre!” Adela nu era atât de surprinsă, în noaptea petrecută la bunicii lui Rareș, aflase despre bătăliile de pe Somme și Verdun, însă nu-i trecuse prin cap nicio clipă că țara sa va lua parte la război.

Rapid, în sufletul ei curat încolți un sentiment de ură față de părinții ei, cei care i-au ascuns aceste lucruri. Singura persoană cu care putea discuta și care-i putea explica totul era Rareș. El era sincer și era la curent cu toate veștile care circulau prin micul orășel. Simțea că o trec fiorii, își luă rapid cojocelul frumos brodat peste ia cusută cu bumbac albastru și ieși hotărâtă să-l găsească pe prietenul ei. Aceasta știa că Rareș e plecat pe câmp să-l ajute pe bunicul pentru a strânge recolta, așa că trebuia să meargă chiar pe proprietatea sa, în livada cu prune. Zis și făcut! Băiatul a zărit-o din depărtare cum se îndrepta îngândurată spre el. Și-a dat seama la ce se gândea.

– Adela, de ce ești tristă? Presupun că ai aflat despre război, spuse timid Rareș.

– Da, am descoperit un ziar în care se vorbea despre reîntregirea țării dacă vom lupta. Am nevoie de mai multe explicații, pe care doar tu mi le poți oferi.

– Așteaptă puțin, doar să răstorn prunele culese în butia de lemn.

Fata se așeză pe iarba cosită, la umbra unui prun, până ce prietenul său s-a întors cu căldarea goală. Se puse și el alături de Adela pe fân și îi spuse cu vocea tremurândă:

– Nu mai e timp de explicații! Tata a primit de aseară ziarul. Caterina, sora mea, ne-a citit fiecare cuvânt. Am înțeles că e nevoie de noi. Odată cu începerea bătăliilor pe teritoriul nostru, eu, tata, tatăl tău și toți bărbații în putere vor trebui să-și slujească țara. Știi că eu visam să-mi îndeplinesc idealul de a fi soldat în armata română. Acum a sosit momentul!

Dialogul dintre cei doi prieteni se opri vreme de două minute.

– Îmi  vor lipsi clipele minunate petrecute alături de tine… Îmi vei lipsi tu, spuse printre suspine Adela. O lacrimă fugară se rostogoli pe obrazul îmbujorat al fetei.

– Poate ne vom revedea curând și vom râde de aceste clipe triste după victoria pe care sunt convins că o vom obține, spuse entuziasmat Rareș.

Fata nu putea înțelege, tocmai își făcuse și ea un prieten adevărat și urma să îl piardă! Era conștientă de consecințele războaielor, însă încă mai spera la o minune. Inima îi era sfâșiată de durere. Pe de o parte se afla Rareș, prietenul ei, iar pe de altă parte era tatăl său. Dar știa că va face tot ce îi stă în putință pentru a-și proteja persoanele dragi.

Timp de o săptămână, Adela, tristă și abătută, urmări reacțiile oamenilor din jurul său: mama era agitată, tatăl era îngândurat, Rareș se simțea mândru că va apăra țara, oamenii simpli care treceau din când în când prin fața conacului erau veseli, șoptind că acum e șansa de a face România Mare.

Adela se simțea neputincioasă, ea era un simplu copil, iar părerea ei nu conta. Deși știa că nu putea avea sorți de izbândă, era hotărâtă să schimbe ceva, să-și apere prietenii, familia, țara.

Părinții Adelei erau disperați, nu știau ce să facă, luptele se apropiau cu pași repezi de moșia lor. Într-o zi au hotărât să plece, să lase totul în urmă, rugându-l pe bunicul lui Rareș să aibă grijă de gospodărie.

– Bade Vasile, tare aș vrea să îmi îngrijești moșia, conacul și zestrea provenită de la părinți!

– Cu siguranță, stăpâne, îmi voi da și viața ca să păstrez averea dumneavoastră, spuse hotărât bătrânul.

– Vă las cu bine în grija Domnului! a rostit domnul Baciu.

– Mergeți cu bine, dragii mei!

Adela se afla în camera ei, se uita în jur, nu știa ce să ia cu ea mai repede: amintiri, jucării, cărți, haine, fotografiile alb-negru ale familiei. S-au urcat în mașină și au pornit spre Iași. Momentele dificile prin care trecea Adela erau de nedescris. Totul dispărea din ochii fetei: casa, grădina, locul secret în care se întâlnea cu prietenul său. Își repeta în gând că va fi bine, că vor scăpa teferi din această încercare cumplită.

Huruitul mașinii îi accentuă starea de neliniște care se înfiripase în sufletul ei pur, murmurând în șoaptă că mama e cu ea, tata e puternic și îi oferă siguranță.