Frica îi înghețase mintea, copleșindu-i fiecare părticică. Taina gândurilor îi săgeta imaginația până în cel mai adânc punct, umplându-i mintea de fiori reci, precum un cer plin de stele. Emoția îi amorțise pașii, înecându-i sufletul în valuri falnice ce izvorau din adâncul unei speranțe. O speranță ce apusese odată cu nașterea cuvântului ,,război”.

Totuși, îi încolțise în adâncul inimii un mugure ce urma să înflorească cele mai neașteptate

Dorințe. Adela nu mai era Adela, Adela era doar o pagină dispusă între două elemente total opuse, dar totuși asemănătoare: frică, dar totuși voință; tristețe, dar totuși fericire… Noțiuni paralele, dar totuși ficționare. Nu le puteai atinge, nu le puteai vedea, dar le puteai simți. Apariția lor contura flacăra paradoxului interior, în stare să-ți transforme conștiința-n scrum, semn că a fost odată acolo.

În gândul ei înflorea un trandafir: o parte ofilită și una mai specială decât toate. Pe jumătate era războiul, iar pe cealaltă Rareș.

Era speriată. Fiorii i se împânzeau în suflet ramificându-se în diviziuni ale emoției, confuziei și speranței. În piept, inima-i fragilă bătea cu putere, pulsa în sânge dorința pe care o purta. Îi era teama, într-adevăr, dar sângele ce îi curgea prin vene deținea particule existențiale de curaj ce îi elaborau stimuli motivaționali. Gânduri negative i se împrăștiau în minte, ticsite de negură și spaimă. Totuși, se întreba cine va fi selectat să participe la lupta ce urma să se desfășoare, sau dacă îndeplinea toate condițiile de recrutare. Procentul care reprezenta dorința de a se implica în război era la un nivel scăzut, însă înainta odată cu marșul sentimentelor mixte ce îi năvăleau în suflet. Își dorea să își apere patria, să lupte pentru libertatea pe care o meritau toți locuitorii țării, să ofere un exemplu demn de urmat. Realiza, totuși, că este o posibilitate la un nivel ridicat ca ea sa pățească ceva grav în timpul războiului, sau chiar să fie ucisă. Era înfiorată de aceste probabilități, dar speranța existentă în gândirea și în acele douăzeci și unu de grame letale, inima, era imobilizată puternic.

Însă, un singur lucru mai cântărea enorm în sufletul ei: Toto. Presupunea că el este factorul principal din viața ei, cel mai stabil stâlp de susținere prezent în fiecare clipă dificilă pe care o parcurgea. Când izvoare de lacrimi amare dădeau buzna în ochii ei, Toto era ființa delicată ce îi oferea numeroase modalități prin care să își destindă mintea. El era muntele abrupt pe care Adela l-ar fi escaladat pentru orice în lume. Ființa care a însemnat totul pentru ea, înaintea unei noi epoci inclusă in viața ei: Rareș.

Rareș era intersecția Adelei dintre fericire și o viață palpitantă. Realizase și ea că dragostea pentru el era una interzisă, dar a înceta era ultimul lucru pe care avea de gând să îl facă. Cel mai probabil putea fi și el recrutat, însă Adela nu lua asta în considerare, i se părea a fi o glumă. Totuși, indiferent ce se va întâmpla, Adela era sigură că nu va renunța niciodată la amintirile împreună cu el.

Cu timpul, plimbările Adelei deveneau din ce în ce mai profunde. Acum, tot ceea ce conta pentru ea era faptul că își recuperase cățelul, pe Toto, pufoșenia familiei Baciu. Pierdută printre casele anoste, cu nuanțe de gri prăfuit, Adela încerca să găsească drumul spre casă urmărind cărarea pietruită, pe care pășise acum parcă mai încrezătoare. Însă în gând îi fulgerase mintea ca o săgeată. Durerea despărțirii de Rareș, băiatul grădinarului, îi sfărâma sufletul în mii de petale. Știa că nu îl va mai vedea vreodată, simțind otrava cuvintelor tatălui său măcinând-o câte puțin și lent. Pierdută printre rânduri, aceasta nu realiza glasul familiar ce o striga:

-Adela! Adela! Mă auzi?!

Coborând din nou cu picioarele pe pământ, aceasta răspunse cu speranță în glas:

-Rareș! Ce mă bucur să te văd! Știi…tata nu îmi mai dă voie să te văd!            
-Mi-am dat seama! Dar fără tine totul e în zadar.

-Trebuie să găsim un plan să ne întâlnim.

-Vino cu mine! O să mergem la mine acasă, ca să discutăm și după aceea o să te conduc acasă.

Drumul spre casa acestuia urma să fie covârșitor. Însă, căsuța pitorească a acestuia le îndrumă glasul, iar Rareș spuse:

-Ce-ai spune să ne întâlnim noaptea?

-Casa e mereu păzită! O să mă vadă… dacă o să-l ,,scap” pe Toto întâmplător?!

-O să își dea seama în final de ceea ce se întâmplă.

-Am o idee! îl întrerupse ea. O să vorbesc cu vecina mea, doamna Irina, să merg la un ceai, iar de acolo o să vin la tine. Iar tata nu va bănui nimic.

În seara respectivă, Adela plecă spre casa doamnei Irina. Pe drum, aceasta dădu peste majordomul conacului, domnul Pavel. În momentul acela, Adela îți dădu seama că totul avea să se schimbe. Ce era de făcut? Pavel o prinse de mână, iar lacrimile amare ale Adelei se prelingeau pe obrajii fierbinți ai copilei, acum totul era distrus, întâlnirile nu mai puteau să continue. Drumul spre conac urma să fie ca o colivie pentru Adela. Sufletul ei tânjea după întâlnirea cu Rareș ce fusese distrusă de concursul amarnic de împrejurări.

În tot acest timp, războiul bătea la ușă. Freamătul puștilor se auzea din depărtare, lăsând un abur rece în urma lor. Tot ce era cunoscut, acum se transformă într-o fantasmă. Străzi ce erau pline de copii și de zâmbetul lor se prezintă respingătoare și nostalgice la gândul zilelor apuse. Soldații calcă cu moarte pe drumul lor, lăsând în urmă lacrimi de văduvă.

Peisajul de un gri apăsător se îmbină cu scâncetul naturii călcată în picioare de tancurile amenințătoare, ce, scrijelind în nămol, lasă urme adânci.

Copacii murmură cu tristețe patrioticul cântec plin de jale, ce cheamă la luptă junii țării. În tot acest răstimp, mamele îndurerate stau și privesc, poate pentru ultima oară, chipurile pruncilor ce se pierd în zare. E atâta spaimă și totuși atâta speranță în ochii soldaților.

La comanda generalului convoiului pleacă lăsând în urma lor femei și copii ce privesc lung de după perdelele fumurii ale căsuțelor de piatră. În urma celorlalți pășesc agale doi bătrâni ce preferă a cădea în luptă decât o altă asuprire care le-ar sfărâma orice speranță la o bătrânețe caldă.

Tinerii, însă, privesc înduioșați drumul de țărână, iar prima lor lacrimă cade pe pământul rece și înfricoșat al țării. Copiii aplaudă soldații și cu o nouă speranță le urează drum bun spre ceea ce consideră ei doar o joacă.

Odată ajunși pe front ostașii așteaptă; așteaptă un nou început al poveștii lor ce va schimba durerea în lacrimi de fericire pe obrajii fierbinți ai soldaților. Însă aerul minat al morții sfărâmă orice vis. Pe marginea drumului apare totuși speranța cu petale albe și fragile scăldate în lumina soarelui.

Pe o bancă dintr-un nuc de mult apus stau și privesc spre oroare veteranii, bătrâni cu suflete tinere, jucării stricate. Aceștia urmăresc în zare tinerii ce le calcă pe urme cu puștile pe brațe și gândurile pierdute, doar ei știu pe unde. Cunoscând spaima războiului, murmură în sinea lor rugăciuni ce ar putea scăpa țara de pierderea fiilor săi, de durerea pe care ei înșiși o suferiseră cu ani în urmă.

Trăiseră să vadă țara înecată în sânge și scăldată în lacrimi amare. Știau ce înseamnă ani grei de foamete, teroare, dar și plini de speranță. Apoi au văzut țara ridicându-se din cenușă, un nou început.

Plâng pădurile și oamenii, plânge tainica poieniță, dar oștirea strigă în cor ,,Doamne ajută!”, iar teroarea se dezlănțuie.

Tatăl Adelei se tot gândește cum să îi despartă pe ea și Rareș. Îl considera pe băiat o piază rea. A stat ore bune închis în gândurile sale.

După mai multe ore de căutări își amintește de comandantul general, un fost prieten din copilărie. Înainte de a lua o decizie, domnul Baciu își împărtășește ideile cu soția sa, care nu este de acord:

-Nu, nu poți schimba soarta bietului băiat doar pentru că tu nu vrei să se întâlnească cu Adela. Dacă moare?

-Lasă, că o să am eu grijă de el! spune bărbatul râzând sarcastic. Doamna Baciu ieși supărată din cameră..

Tatăl Adelei fiind foarte furios în urma discuției cu soția sa, îi trimite o scrisoare comandantului general:

,,Stimate domnule comandant, sunt George.

Vă rog să veniți urgent mâine la reședința mea!”

În acea zi, domnul Baciu a fost foarte stresat și nu a dat ochii cu nimeni. Se gândea dacă a făcut o alegere potrivită…

În tot acest timp, Adela se plimba prin grădină cu Toto, câinele ei. Își tot amintea de Rareș. Dar știa că tatăl ei nu îi permitea să stea cu băiatul de care se îndrăgostise.

Era tristă, gândurile ei se îndreptau spre războiul care se apropia cu pași repezi. Adela stătea pe o bancă, realizând greul ce avea sa urmeze, realizând că ochii lui Rareș nu aveau să o mai ocrotească, lacrimile i-au inundat ochii. Se întreba de ce se întâmplă toate acestea. De ce nu putea fi cu omul pe care îl iubește? Nu mai suporta stresul la care era supusă. A cedat și a fugit repede înspre pădure, locul unde se afla Rareș. Plângând și fugind, Adela se împiedică de creanga ce a încetinit-o.

Fata nici măcar nu a băgat în seamă faptul că s-a lovit. Ea se gândea doar la Rareș, băiatul care i-a furat inima. S-a ridicat imediat. Era puțin amețită, dar și-a continuat drumul. Niciodată nu simțise ceva atât de profund și frumos. Adela se gândea la modul în care l-a întâlnit pe Rareș. Își amintea cu drag de momentele în care îi explica lui ce a făcut la școală.

Îi era dor de momentele în care se juca cu Rareș tot felul de jocuri. Niciodată nu a fost atât de neliniștită…

Adela s-a oprit din fugă pentru că era ostenită.

Se întreba de ce nu s-a întâlnit până acum cu prietenul ei…S-a opintit la umbra unui copac, fiind obosită și tristă.

Toate aceste trăiri nu îi dădeau pace…

În ziua următoare tatăl, Adelei l-a chemat pe unul dintre comandanți pentru a-i spune că știe un băiat vrednic de armata lui. Comandantul auzind aceste vorbe rostite de bărbat, veni în grabă la casa acestuia.

Vorbeau despre război, iar Vladimir, trecând pe lângă casă, aude vorbele acestora. Pentru a auzi mai bine, Vladimir se ridică pe vârfuri și își pune bărbia pe pervazul geamului. Discuția celor doi fiind pe terminate, băiețelul alergă în grabă spre pădurea unde se aflau Rareș și Adela. Vladimir, neînțelegând prea multe din convorbirea comandantului cu tatăl fetei, îi bâlbâie ceva lui Rareș despre recrutarea băieților pentru armată.

Adela, înțelegând ce ar vrea să zică Vladimir, îl avertizează pe Rareș spunându-i că va fi recrutat pentru armată mâine dimineață. Rareș fiind suspicios, nu a crezut-o din prima clipă, dar fiindcă ochii Adelei exprimau doar adevăr, într-un final, a crezut-o.

Adela se gândi imediat la un plan ca să nu fie recrutat băiatul. Planul era ca la ora 8:00 dimineața, când comandantul venea să recruteze copii pentru armată, el să fie deja ascuns în pădure.

Pregătirea planului le-a răpit două ore, având în vedere prezența numeroaselor detalii. După ce au terminat de finisat planul, s-au întors fiecare acasă, cu speranța că totul avea să fie bine.

Abia seara, Adela a realizat ce avea să urmeze. Greul care avea să-i atârne pe umeri și suferința pe care urma s-o aibă o înspăimântau. Riscul de a eșua era mare, iar pierderea lui Rareș ar fi distrus-o complet. Fără el, ar reveni din nou la viața ei monotonă și fără culoare.

Nu departe de Adela se afla Rareș. Acesta era și mai trist și  abătut decât Adela. Acesta o iubea mai mult decât orice, iar gândul de a o pierde îl făcea să-și piardă cumpătul. Ar fi făcut orice s-o țină aproape. Tot ceea ce voia el era ca planul să iasă perfect. Avea încredere completă în ea. Atât de multă încât și-ar fi lăsat viața în mâinile ei. Fără să-și dea seama, făcea asta chiar acum. Erau doar doi copii, dar simțeau atât de mult. Depindeau unul de altul.

Se gândeau la zilele de vară petrecute împreună, la întâlnirile în locul secret. Deși nu trecuse atât de mult timp de atunci, ei simțeau că totul este acum doar o amintire îndepărtată.

Imediat cum s-a ivit de zori, mintea Adelei s-a umplut de nelinişte. ”Avea Rareș să reușească?” își spunea ea în gând. Nu-și putea imagina sfârșitul poveștii lor. Dar, orice fiind posibil în timpul războiului, s-a gândit că ar fi mai bine să-și ia, într-un fel sau altul, rămas bun. Așa că, cu lacrimi în ochi, și-a adunat toate puterile și i-a scris un bilet de adio

 

    ”Dragă Rareș,

     Nu știu dacă vei ajunge să citești vreodată acest bilet, dar dacă o vei face, vreau să știi că nu-ți voi uita niciodată ai tăi ochi verzi.

                                                                                                                             Cu drag Adela”

 

A împăturit biletul și l-a ascuns într-un pantof așezat într-un cuier. Aceasta plănuia să pună mica scrisoare în calea lui Rareș, înainte de ora plecării.

Adela s-a uitat la ceas. Era doar ora 5. Avea timp sa mai ațipească puțin. S-a întins ușor pe pat, cu ochii pironiți în tavan, apoi a adormit cu gândul la Rareș.

Tatăl Adelei s-a trezit și el, ca în fiecare zi lucrătoare. Fără să facă nici un zgomot,   s-a îmbrăcat în grabă, fiind gata să plece. Și-a plimbat ochii prin casă, apoi s-a îndreptat spre cuier. Și-a pus paltonul pe umeri și și-a aranjat cravata. A mai rămas doar să-și ia pantofii.

Dar, într-unul dintre ei, a simțit o înțepătură în vârful degetelor. Înauntru se afla un bilet. Era chiar scrisoarea destinată lui Rareș. Cu sprâncenele ridicate, a despăturit biletul și și-a aruncat ochii pe cerneala neagră precum smoala. Și-a dat seama imediat că persoana care a scris scrisoarea era întocmai fiica sa.

A citit textul de câteva ori realizând că ceva avea să se întâmple: ”Probabil că Adela a aflat de planul meu legat de recrutare. Cu siguranță l-a avertizat pe Rareș. Dacă altcineva nu poate rezolva situația, mă voi ocupa chiar eu”.

Domnul Baciu era foarte dezamăgit de Adela. Și nu din pricina biletului, ci pentru faptul că aceasta a legat o relație atât de strânsă cu acest băiat.

Trecând peste toate, îi părea rău de ea. Știa cât de mult îl iubea. Până la urmă, au petrecut toată vara împreună. Dar de fiecare dată când avea o strângere de inimă, își spunea în gând: ”Faci ceea ce este bine pentru ea”.

Într-un suflet, tatăl Adelei a pornit spre casa familiei Dumitru. Tot ce avea acum în minte era întâlnirea cu Rareș. Deși de obicei este foarte calculat, acum nu avea un plan concret pentru ce urma să facă. Avea biletul cu el, fluturându-i în mână.

Pe drum nu s-a gândit decât la reacția pe care o va avea Adela când va afla adevărul. Adela era prințesa captivă în turn, iar domnul Baciu juca rolul dragonului care nu lăsa pe nimeni să se apropie de prințesă.

Faptul că domnul Baciu i l-a răpit pe Rareș, va duce la multe zile de suferință pentru sufletul Adelei. Domnul Baciu nu putea păstra în echilibru balanța dintre bine și rău. Considera că alegerile pe care le face erau toate destinate spre binele Adelei, cu toate că aceasta nu le aproba niciodată.

Ajuns la casa lui Rareș a observat că ușa era deschisă. Nu știa dacă ar trebui să facă ceva, așa că a hotărât să aștepte până când va sesiza o mișcare.

Peste doar câteva clipe, ochii băiatului s-au umplut de spaimă când i-au întâlnit pe cei ai domnului Baciu. Știa că tatăl Adelei nu venise aici pentru a aduce vești bune. Ideea că ar putea să o piardă pe Adela i-a umplut inima de emoție.

Dacă ar fi putut, ar fi fugit departe, indiferent de cât timp i-ar fi luat să o revadă pe Adela.

-Bună dimineața, a spus cu vocea tremurândă.

Domnul Baciu a despăturit biletul și i l-a întins. Cu strângere de inimă, a citit biletul.

-Știai despre el?

Cu lacrimi în ochi, a negat, mișcându-și ușor capul.

-Îți va plăcea în armată, a spus domnul Baciu, rânjind.

L-a apucat strâns de braț, smulgându-i biletul din mână. Ar fi vrut să strige ”Dă-mi-l înapoi!”, dar simțea că nu mai avea glas.

Pentru ultima dată, a privit înapoi. Și nu pentru că voia să-și ia rămas bun de la pădure. Nu pentru că voia să-și vadă pentru ultima dată casa. Nu pentru a-l striga pe Toto, iar acesta să apară de după un tufiș dând din coadă.

S-a uitat înapoi agale, cu ochii umezi, sperând că avea să-i întâlnească privire fetei la care se gândea. Ochii blânzi ai Adelei.

Gândindu-se cine ar fi putut să ia biletul din pantof, Adela se așează în camera de zi. Întristată, cercetează camera, nefiindu-i foarte familiară. Copilăria ei și-a petrecut-o în împrejurimile de lângă casă. Camera principală nu era una dintre opririle ei în drum spre livadă.

După câteva priviri aruncate către mobilierul și obiectele aflate acolo, vede un tablou cu tatăl său.

Atunci domnul Baciu intră, în mansardă, și îi spune:

Îmi este greu să te anunț, dar Rareș  a fost deja recrutat în război!

În acel moment Adela pleacă în camera sa începând să plângă. Ea voia să fie alături de Rareș, dar și de cei care vor suferi în această lovitură internațională atât de dureroasă. Lacrimile încep să-i curgă necontrolat pe obrajii roșii din motive bine cunoscute.

Voia să-și lase familia în urmă, locul natal și tot ceea ce înseamnă viața obișnuită. Voia să devină o luptătoare independentă, nu o răsfățată crescută în casa impunătoare a familiei ei bogate. Voia să mergă și ea în război.

Se simțea neglijentă, nepăsătoare față de prietenii și familia ei. Nu știa cum va reuși să supraviețuiască războiului, dar mai ales cum va ajunge prin forțele proprii pe fronturile de luptă.

Remușcările o cuprindeau din ce în ce mai mult, începând să aibe mici nesiguranțe cu privire la inițiativa ei.

Reevaluând situația, Toto intră în camera Adelei. Patrupedul și-a dat seama că fetei îi lipsește încrederea de sine. Toto a fost întotdeauna prietenul de nădejde al Adelei. Deși necuvântător el încerca să fie un bun sfătuitor al persoanei care îl trata destul de indiferent în majoritatea timpului.

Acum, în momente de cumpănă ca acestea, Adela înțelegea că toată viața sa a fost o minciună totală, o pierdere de timp. A realizat că oamenii pe care ea îi numește familie sunt doar niște persoane materialiste. Ea era o simplă consolare, o simplă amăgire pentru familia Baciu.

Credea că nu mai are rost să trăiască alături de ei. Voia să plece fără nici un regret, fără nici-o reținere.

Adela nu se mai gândea la consecințe, ci doar la Rareș și la oamenii aflați în război.

Stând pe gânduri, Adela și-a conceput înfățișarea precum a unui băiat. Garderoba ei nu conținea haine cu tentă masculină, făcând-o să coboare în pivniță, cea mai înfricoșătoare încăpere, ce-i trezea fiori de gheață pe șira spinării. Cu sfială, a început să caute printre vechituri. Aruncă o privire stingheră asupra pânzelor de păianjen ce păreau a crea o boltă cenușie, desprinsă din ceața unui vis.

Îi sări în ochi, din umbra vechimii, o pulbere de stele, presărată peste taina unei simple cutii. Îi era teamă, dar totuși suflând praful, deschise cutia. A meritat sacrificiul căci, acolo se ascundeau niște straie vechi, perfecte pentru îndeplinirea planului. După câteva clipe de gândire, a decis greu, dar a făcut-o. Foarfeca de pe bibliotecă era calea. Rareș merita sacrificiul. Nu avea altă opțiune, trebuia să o facă.

În viață, uneori, trebuie să renunțăm la lucruri dragi pentru lucruri pe care le iubim. Și-a tăiat părul, fără urmă de regret. De fiecare dată când se gândea că a făcut o greșeală, îi săgetă mintea o imagine neclară, încețoșată, însă limpede ca apa în ochii inimii: imaginea lui Rareș, chipul său.

Trebuia să continue. Adela s-a dus în camera tatălui său, să caute o pălărie. Când a intrat în cameră, a observat că dormea. Deschizând dulapul, ușa a izbit peretele. Zgomotul provocat de ușa dulapului, l-a trezit pe tatăl Adelei. Ea a luat prima pălărie pe care a gasit-o, și-a pus-o pe cap ca tatăl său să nu își dea seama ca și-a tăiat părul.

– Ce faci, Adela?

– Căutam o pălărie pentru…

– Pentru? Întrebă mânios tatăl.

– E o căldură toropitoare afară, iar Vladimir se joacă afară.

– Așa și?

– Mă gândeam că ar avea nevoie, nu vreau să facă insolație.

– Frumos din partea ta, Adela. Puțin mai silențios data viitoare.

– Scuze, tata, nu am vrut să te trezesc.

– Nu-i nimic draga mea. Poți pleca să-i duci pălăria lui Vladimir.

– Desigur tata, spuse Adela trăgându-și pălăria pe urechi pentru a nu se observa tunsoarea.

Cu pași repezi, urmă poteca livezii pentru ultima dată, cu scopul răscolirii celor mai frumoase amintiri petrecute acolo.

Pentru ultima oară a privit soarele înrămat de crengile copacilor atât de dragi ei.A privit banca pe care s-a întâlnit cu Rareș,amintiri răscolindu-i iar și iar mintea străpunsă de hotărâre.A făcut prea multe ca să dea înapoi.Era din ce în ce mai aproape de a întâlni ochii de culoarea smaraldului,de a auzi vocea dulce ca mierea însă protectoare si plină de stabilitate.Adela nu avea să recunoască asta în fața nimănui,însă cei doi ani diferență dintre ea și Rareș aveau un impact puternic.Acesta era cu mult mai matur,rezervat,calm și optimist.Ea încă stătea în anii grei ai adolescenței.Era o fire impulsivă,însă în același timp maniere pe care le învățase din copilărie,când mergea cu mama ei la evenimente importante.

Adela nu se lăsă copleșită de sentimente deoarece ajunse în locul de unde trebuia să fie preluată de câțiva soldați.Nu a mai fost în locul acela niciodată.Aici razele soarelui îmbătau pământul,crengile subțiri ale copacilor amintindu-i de păienjenișul din pod.Pământul era uscat deoarece ploaia nu mai străpunse bolta cerească de mult timp,ceea ce era un lucru neobișnuit în timpul toamnei din zona în care locuia Adela.Aceasta nu a mai avut mult de așteptat.Soldații purtau uniforme ușor șifonate dar aveau fețe serioase și nu s-au oprit să o salute pe fată.Ea a urcat în căruța cu care trebuia să ajungă la destinație

Drumul a fost lung dar Adela nu avea de gând să închidă un ochi.Se temea că dacă va adormi,cineva îi va descoperi adevărata înfățișare.Dacă se întâmpla asta,nu numai că nu avea să-l mai vadă pe Rareș,însă probabil soldații aveau să o recunoască deoarece tatăl ei era bun prieten cu generalul și a participat la multe evenimente militare,iar dacă o recunoșteau si o duceau înapoi acasă,domnul Baciu nu avea sa fie foarte fericit.

Domnul Baciu nu era cel mai grijuliu tată,însă ținea foarte mult la familia sa.O mare parte din timp nu era acasă,fiind plecat la ședințe politice care deveneau din ce in ce mai multe odată cu sosirea grăbită a războiului,iar când era acasă,deobicei era atât de obosit încât de abia putea saluta pe toată lumea când intra în casă.

Mama Adelei era o femeie casnică care era ocupată deobicei cu personalul.Uneori o ajuta pe mama lui Rareș să gătească,alteori se juca cu Vladimir si ceilalti copii prin curte,deoarece timpurile când Adela se juca prin livadă au apus.Nostalgia o prindea pe doamna Baciu când o vedea pe aceasta mergând prin livadă la apusul soarelui.În același timp,Adela îl considera pe Vladimir fratele ei.Nu se apropiase de alți frați ai lui Rareș atât de mult cum o făcuse cu acesta.Ea se juca cu toți,îi ducea pe toți la masă când razele de soare se transformau în lumina ușoară a reginei de gheață a nopții,însă doar lui Vladimir i-a arătat livada atunci când a venit pentru prima oară în curtea ei.Doar Vladimir a venit la aceasta când avea coșmaruri dupa o furtună mai puternică și doar pe acesta l-a ținut în brațe atunci când plângea,spunându-i ca totul va fi bine.

Vremea s-a dovedit a fi neprevăzută,ploaia stropind câmpurile pe lânga care treceau aceștia.

După toate aceste gânduri,tot ce putea spera Adela era că familia ei era în siguranță acasă și că cineva avea să-l țină în brațe pe Vladimir în timpul furtunii făcându-l să se simtă mai bine.

În tot acest timp,lucrurile decurgeau normal în familia Adelei.Sau,cel puțin,așa speră ea…Frații ei se jucau prin curte,mama sa prepara masa,iar tatăl ei…dormea.Părea a fi cuprins între brațele unui vis ce nu părea să-și aibă sfârșitul prea curând.Totuși,soneria telefonului fix de pe noptieră inițiă înăbușirea somnului,determinându-l pe tatăl Adelei să tresară.

-Alo,da?răspunse nedumerit părintele fetei.

-Bună ziua,domnule!Avem nevoie de prezența dumneavoastră la lucru,urgent!mărturisi o voce aspră,dar totuși îngrijorată.

Lăsând jos receptorul,își frecă ochii cu mâinile sale reci,părăsi patul într-un suflet și apucă ușa dulapului.Alese hainele într-o clipită,și părăsi ușa casei înspăimântat.

Între timp,mama Adelei terminase prânzul.Deschizând cuptorul,mirosul fripturii levita în căutarea foametei.Pregătită să cheme copiii la masă,mama fetei a fost întreruptă de niște bătăi insistente în ușa casei.Lăsând mâncarea la o parte,cu pași stingheri,ajunse în dreptul ușii.Se uită pe vizor.O femeie slăbuță,cu ochi albaștri precum adâncul oceanului,cu părul alb precum fulgii de nea,aștepta în pragul casei.Era îmbrăcată într-o fustă lungă,până la glezne,verde ca smaraldul,aflată în continuarea unei bluze dantelate de culoarea negrului adânc.Avea încrețituri ale pielii ce creionau un zâmbet retras în adâncul tăcerii.Ochii îi erau umpluți de spaimă,dar totuși…de veselie.În mână purta o geantă încăpătoare de piele timpurie.La gât avea un șirag de perle,asortat cu aplicațiile pantofilor pe care îi purta.Era bunica Adelei,Valeria.Nu mai trecuse pe la ea de câteva luni,deși stătea la o distanță destul de mică,nu mai mult de zece kilometri.Prezența ei o determinase pe mama copilei să bufnească în plâns.Lacrimile-i încărcate de emoție îi străbăteau obrajii înroșiți.

-Mamă,ce te aduce pe la noi?rosti ea emoționată.

-Gândul,gândul mă aduce…și conștiința.Dar cel mai mult și cel mai mult…dorul…dorul de voi.

-O,mamă,mi-ai lipsit atât de mult!șopti deschizându-și brațele-i ticsite de dor.

-Și voi sta aici o perioadă mai lungă de timp,dacă nu deranjez.

-Deranj?Nici vorbă!Ia un loc la masă,mamă.

În felul acesta,atenția mamei Adelei fusese captată,fuga copilului fiind în continuare nebănuită.

Adela nu mai văzuse un loc atât de neprimitor.Acasă era primita doar cu zâmbete calde.Până atunci nu plecase mai departe de pădure fără părinții săi,pașii săi fiind vegheați neîncetat de Rareș către locul secret.

Umbrele războiului au cuprins pe toată lumea.Clădirile înnegurate șopteau cuvinte pline de neliniște.Ploaia de aur a dimineții ar fi trebuit să aducă zâmbete,însă aici totul era diferit.Adela nu simțea nimic din toate acestea,gândul său fiind îndreptat spre tot ceea ce înseamnă Rareș.

Unul dintre soldați a condus-o către locul unde va sta.Spaima se resimțea în briza ce plutea pe undele vântului.

După un drum anevoios,Adela ajunse în fața unei case.Ea nu fusese atentă la calea către noul său cămin,ea se gândea la zâmbetul pe care spera că avea să-l vadă cât de curând.

Nu putea spune nimic despre ce avea în fața ochilor.Doar gândul că va trebui să stea în acel loc o înspăimânta.Casa era un adăpost din lemn putrezit,cu obloane rupte și geamuri uitate de vreme.

Gândurile i-au fost întrerupte de chipul pal și brăzdat de vreme al unei bătrâne ce îi privea expresia înmărmurită printr-o gaură a oblonului.La un semn al soldatului,fata a înțeles că trebuie să intre în casă.

Tot ce putea să spere Adela era ca nimeni să nu își dea seama de adevărata sa identitate.A muncit prea mult pentru a fi recrutată,ca să-l revadă pe Rareș.

-Ce caută o fată,aici,în armată?a întrebat bătrâna când Adela a intrat în casă.

Adela a rămas fără cuvinte.Bătrâna a zâmbit.

-Mă cheamă Magdalena Pop.Pe tine?

-Barbu Adelin,zise Adela cu răsuflarea tăiată.

-Hai,spune adevărul,spuse Magdalena,zâmbetul tău mărindu-se.

Adela a ezitat puțin înainte de a-i răspunde bătrânei,dar până la urmă a spus adevărul.

Între sentimentul de încredere și neștiință față de bătrână a rămas un spațiu foarte mic.În următoarele câteva zile,Magdalena i-a devenit ca o bunică Adelei.Aceasta nu s-a simțit atât de apropiată de un adult.De fiecare dată când aceasta îi mai povestea câte ceva bătrânei despre viața ei de acasă,fața ei se lumina câte puțin și fără ca Adela să știe,așa îi făcea și sufletul.

Pentru câteva clipe,Adela a respins ideea de a-l căuta pe Rareș.Nu a vrut să o lase singură pe Magdalena iarăși.Dupa câte i-a povestit aceasta,nu a mai vizitat-o nimeni de ani buni.Aceasta a avut norocul să țină pe cineva la ea acasă doar după ce nimeni altcineva nu mai era disponibil.Adelei nici nu îi putea trece gândul acesta prin minte fără ca un fior să-i viziteze trupul înfiorat.

Acesta era ultimul lucru de care se temea Adela.Să se atașeze.Nu credea că venind aici,după una dintre persoanele la care ținea cel mai mult avea să întâlnească o persoană al cărei suflet să se deschidă atât de ușor în fața unui copil dezorientat.O persoană al cărei suflet avea să o ocrotească si să-i păstreze secretul atât de bine cum o făcea ea.Adela nu se aștepta nici măcar să-i spună secretul acesta cuiva fără să fie trimisă acasă.Însă,aici era.Femeia care o făcuse să simtă ocrotită,înțeleasă și iubită,toate acestea deodată.

Dar,ca să îl găsească pe Rareș nu trebuia să o lase singură pe Magdalena.Odată ce se întâlneau,i-o putea prezenta pe aceasta.Îi putea arăta inima care a liniștit-o în doar câteva zile.Totuși era hotărâtă.A venit ca să îl vadă pe Rareș și asta va face.Își va îndeplini până la capăt scopul,iar ce va veni după asta,va gândi pe parcurs.

După toate aceste gânduri,Adela s-a hotărât să-i spună Magdalenei scopul călătoriei sale.Răspunsul acesteia nu a făcut altceva decât să o bucure.

-Acest Rareș este cumva Rareș Dumitru?întrebă bătrâna.Te pot duce la el,dar te-ar putea surprinde ceva.

-Da,te rog,du-mă acum,zise Adela în pragul lacrimilor.

Drumul i s-a părut mai lung decât la sosire.După ceea ce a părut o veșnicie,Adela l-a zărit pe Rareș.Imediat ce băiatul se întoarse,Adela îi sări în brațe.Acesta se trase din brațele fetei,cu ochii goi,fără strălucirea de altă dată.Cuvintele sale,și ultimele înainte ca aceasta să cadă,plângând,în brațele Magdalenei,cu inima zdrobită.

-Cine ești tu?