CATERINA și POVESTEA CAIETULUI ALB

 Povestea anului 1920: Zi tristă. 8 decembrie, atentatul înfăptuit în Senatul României de un grup terorist de extremă stânga, reprezentat de Max Goldstein, Saul Oasis și Leon Lichtblau. Evrei comuniști. Ministrul Justiției decedat, Dimitrie Greceanu. La fel, mor senatorii Demetriu Radu și Spirea Gheorghiu. Președintele Senatului Constantin Coandă. Apare suspiciunea că, începând cu 1918, s-au infiltrat în România evrei din fostele imperii, austro-ungar și rus. Nimeni nu-și mai amintește de eroismul evreilor uciși pe front, în Primul Război Mondial. Mai târziu, vor fi considerați străini, iar guvernul prezidat de Octavian Goga va publica, în 1938, Decretul nr. 169 de revizuire a cetățeniei și, în 1940, Carol II va semna un decret referitor la starea juridică a evreilor din România, apropiat de Legile de la Nürenberg. Printre altele, nu puteau purta nume românesc și sunt declarați evrei și cei născuți din căsătorii mixte, evreii creștini… Dar nu ne interesează acestea, pe care doar noi le știm. Ne interesează doar cum niște copii încearcă să lupte cu spiritele rele și să le țină la distanță. Cum? Hai să le aflăm povestea!

Povestea Caterinei:

În acea noapte, de 8 spre 9 decembrie, 1920, Caterina Hechter nu putea să doarmă. Nu știa ce să spună că se întâmplă și prefera să le zică mamei și fraților săi că avea un coșmar. Dar nu visase nimic. Era trează. Și presimțea ceva rău. Ceva în legătură cu o carte. De mică, de pe la patru-cinci ani, de când începuse a spune mai mult din ceea ce simte și gândește, avea darul de a intui ce se întâmplă. I s-a confirmat odată cu moartea lui Toto, câinele cu care copilărise o vreme, și odată cu dispariția bunicului, tot într-o noapte de decembrie. Mama ei o făcea „vrăjitoare” și-i punea mâna la gură când vorbea pe un ton misterios. Ea știa că este doar o formă acută de atenție. Vedea, gândea și știa că așa va fi.

De data asta, viziunea era mai clară ca oricând. Şi nu mai îndrăznea să spere că se înşală, aşa cum făcuse în legătură cu bunicul sau cu Toto. Astea erau gânduri prea triste, pe care fata nu le lăsa să o doboare. De asta prefera să şi-i amintească pe amândoi în momentele fericite pe care le-au trăit. Un zâmbet scurt îi apăru în colţul gurii. Şi-a adus aminte cum le păstra bunicul merele creţeşti, ca să le aibă şi peste iarnă, sau strugurii posmăgiți şi prunele afumate la lojniță. Unde e bunicul astăzi? L-a sorbit depărtarea!

Uitate gusturi! Aici, în adăpostul de sub pod, nu e loc pentru astfel de bunătăţi! Şi ea e destul de mare ca să îi mai amintească mamei de ele! Ar întrista-o şi mai mult! Ciudat, i se pare că şi lumina zilei e mult mai palidă ca atunci… o fi din cauza acestui decembrie trist şi cenuşiu… Dar cărţile, de ce să dispară cărţile? Şi fiinţa aceasta ciudată care îi apare de ceva timp din ce în ce mai clar în minte… Ce ochi verzi şi pătrunzători! Bunicul îi spunea mereu că salvarea noastră este în cărţi. Nu fusese la şcoală, dar citea şi socotea foarte bine, iar pentru Cartea Sfântă, pe care o ţinea pe etajeră, avea o preţuire aparte. Caterina ştia şi astăzi legile credinţei ei, aşa cum îi fuseseră spuse de bunicul, care putea face poveste din orice. Şi totuşi povestea zilei de azi se prevestea tristă şi aducătoare de rău…

Locuiau într-un refugiu de sub podul Mogoșoaiei, vechea denumire pentru Calea Victoriei, la intersecția cu Drumul Morii. Veniseră aici de când nu mai putuseră sta în casa de la țară, de lângă București. Mama ei era bucătăreasa sezonieră a familiei Adelei. Avea un nume românesc fals și numai Adela aflase, de la fratele său, Rareș, ce se întâmplă cu familia și de ce e prigonită. Atunci când s-a îmbolnăvit de moarte, și-a promis că nu va pleca de pe această lume cu minciuna în suflet și i-a spus adevărul. Dar avusese noroc și supraviețuise. Toto nu a avut același noroc…

Caterina știa că vor dispărea cărțile. Cu o seară înainte, Adela Baciu o căutase în ascunzătoare. Era scorbura unui stejar bătrân din cartier. În inima încă vie a stejarului, copiii îşi construiseră o lume a lor. Şi, în fiecare seară, locul acesta se transforma în altă şi altă încăpere, sub puterea lumilor din cărţile citite. Fetele au trăit aici, pe rând, în palate de cleştar, suspinând alături de domniţe înveşmântate în straie argintii, în săli de bal sau în camere mici, sărăcăcioase, alături de copiii ale căror poveşti le citeau. Fire puternice şi nevăzute de mintea omenească au unit cele două fete pentru totdeauna în orele petrecute în scorbură.

Aici Adela îi aducea prietenei sale lucrurile de care avea nevoie. În acea seară i-a spus că se teme pentru cărțile ei. Le plăcea amândurora să citească.

Se întâlneau pe ascuns şi citeau la lumina lumânării! Era modul Adelei de a-şi arăta preţuirea faţă de prietena ei – niciodată nu accepta să-i dezvăluie Caterinei secretul următoarei cărţi. „Va fi despre o lume uitată de oameni! Atât îţi spun!”, zicea Adela zâmbind ştrengar şi dispărând în noapte. A doua seară se întorcea cu o nouă carte şi, în legătura care ascundea cartea, punea şi două turte dulci făcute de Marcus, bucătarul pe care mama Caterinei îl slujea cu supunere. Gustul plăcut al cărţilor se amesteca cu esenţele ascunse ale dulciurilor: speranţă, vis, vanilie, anason şi răzătură de fistic…

Adela ducea o viață plină cu tot ce-și dorea. Lua lecții de pian, avea guvernantă, își cumpăra haine de la casa de modă. Ceea ce și-ar fi dorit Caterina să facă… Să-și deschidă cu mama ei o casă de croitorie de lux. Erau amândouă pricepute, moșteniseră gustul pentru frumos și îndemânarea de la străbunica din partea mamei… Ce nu avea însă Adela era un gardian pentru cărțile ei dragi.

Povestea Duhului:

La început, era doar o umbră aproape de nevăzut. Oamenii nu știau că, din faptele lor rele, din ura lor față de cultură, au creat un astfel de spirit malefic. Fără să-și dea seama, au plăsmuit o forță mult mai rea decât ei.

Când spiritul a pus mâna pe prima carte, a primit un nume: Spiritul Timpului Rău. Luând cartea cu el, a devenit doar puțin mai puternic. Un lucru era clar: începea să se materializeze. Realiza că adora să existe în numele răului. Ce-l alimenta cu adevărat era interesul oamenilor pentru cărți triste sau înfricoșătoare, pentru cărți ieșite dintr-o gândire aridă, limitată, lipsită de toleranță și iubire. Până și oamenii, pe măsură ce le citeau, deveneau și ei mai închiși în ei și mai triști, mai dornici de mici sau mari dezastre. Ceea ce-i stopa ascensiunea spiritului erau cărțile născute din dragoste față de oameni și din bucurie. Ele îi hrăneau o latură pe care o detesta: compătimirea. Ea îl făcea să se simtă foarte ciudat, să aibă îndoieli și să se întrebe: „Oare este bine ceea ce fac?” Dar, cine-ar fi vrut ca lumea să fie exclusiv bună? În niciun caz, el! Pentru el, era suficient că era rău și așa trebuia să rămână, din această dorință se născuse și se hrănea el.

Pe zi ce trecea, cu cât fura mai multe cărți, Spiritul Timpului Rău devenea tot mai vizibil. Se insinua în istorie. Exista!!! Iar figura sa stranie venea din înălțimea combinată cu aspectul negru-roșiatic și punctele verzi din așa-zisa lui privire. De mult își găsise sălașul într-o peșteră misterioasă, unde cu greu ar fi putut fi descoperit.

Tot mai neliniștiți deveneau oamenii odată cu dispariția fiecărei cărți de prin case și biblioteci. Încet, dar sigur, se instalase panica.

Primele pagini ale ziarelor dezvăluiau deja această frică. În „Universul”, scria cu litere de-o şchioapă:

 

EDIŢIE SPECIALĂ

SPIRITUL TIMPULUI RĂU REVINE!

DISPAR TOT MAI MULTE CĂRŢI!

Facem apel la întreaga populaţie pentru a găsi acest mişel ce îndrăzneşte a prăpădi colecţia fundamentală de literatură care aparţine oricărui cetăţean! Din spusele oamenilor, putera lui creşte la fiecare carte care este înstrăinată, forţa cu care a fost înzestrat începând să prindă forme care ne îngrijorează!

Scriitorii grăiesc că misterul din zilele lui făurar va izbuti să nimicească elementul fundamental ce umple de bucurie inimile cititorilor! Întâlnirea cu acesta creează schimbări neobişnuite în comportamentul oamenilor. Locuitorii atinşi devin închişi în ei şi au o stare de spirit rea, prelungită. Spiritul Timpului Rău este recunoscut prin privirea cu puncte verzi şi înfăţişarea verde-roşiatică! Feriţi-vă de acest pericol!

Cine are informaţii este rugat să vină la sediul nostru! Orice nouă informaţie contează!

 

Între timp, se născuse o idee. Că evreii sunt vinovați de furtul cărților, că ei, cu dorința lor avidă de a obține profit din orice, fură ceea ce nu li se cuvine și la care nici nu ar fi trebuit să aibă acces. De unde oare le venise această idee?

Dispariţia asta ciudată aducea cu semnele crescânde ale unei boli. Fără nume. O boală cu atât mai năprasnică, cu cât se insinua tăcut, fără pregătiri sau semne prevestitoare. La început, au dispărut poeziile – nici urmă de textele cu care oamenii îşi alinau sufletele, duse erau deodată poeziile dragi care le aminteau de frumuseţea lumii, de fragilitatea ei. Oamenii au trăit această pierdere cu resemnare – poate nu mai e loc de frumos în lumea lor! Dar în cea a copiilor? Cum să trăiască ei fără poveşti, fără basmele care le arată calea binelui? Căci duse erau azi şi basmele copilăriei. Cum aveau să mai deosebească iubirea de ură, bucuria de suferinţă, dezamăgirea de încredere… cărţile fuseseră calea, iar acum fumul ciudat al nimicului ţinea loc de poveste.

„Oamenii sunt total lipsiți de imaginație, ei pot fi întorși împotriva lor înșiși. Imediat ce trec de prima copilărie, încetează să mai viseze, să mai spere, să mai iubească poveștile!”, își spunea Duhul. Planul său diabolic era fără umbre. Scopul: să ajungă la acea Carte prin care oamenilor li se injecta fericire. Care le făcea inima să bată de bucurie, le făcea mintea să zburde… Această carte îl făcea să-și dorească atât de mult să o distrugă. Ea reprezenta un pericol pentru el. Îl transforma, prin paragrafele ei bune, într-o făptură cu conștiință, care se căiește pentru ceea ce face. Nu suporta acest lucru. Misiunea lui era una foarte clară, așadar, să șteargă orice urmă de ficțiune bună.

Când credea că i-a dat de urmă și a ajuns la această carte rară, o Carte a Cărților, au apărut din senin niște copii, două fete și un băiat. Din cauza lor nu avea o forță absolută de acțiune și începea să se simtă nesigur în propria vizuină. Avea coșmarul Albului. Nu știa ce ar putea să însemne asta…

Povestea lui Samuil:

Samuil și Caterina se cunoscuseră în acea seară din Ajunul Crăciunului. Nu, nu are nicio legătură cu semnificația sacră a Nașterii Domnului și ei nu erau nici pe departe copiii care să-și aștepte darurile sub brad. Pentru ei, fiecare zi era un dar și o minune. Erau în viață, erau lângă cei dragi și, de bine, de rău, aveau ce mânca. S-au cunoscut, după cum vă spuneam, la secția de poliție unde erau aduși acei „evrei suspecți”, cu genți mari, paltoane prea lungi sau cărucioare în care puteau ascunde ceva. Căci ziarele întrețineau zvonul că evreii sunt cei care fură cărțile. Cu dorința lor nestrămutată de înavuțire și cu spiritul comercial, practic. De atunci au rămas prieteni. Își dădură seama că iubesc aceleași lucruri și asta i-a unit. Într-o zi, i-a venit ideea unei ascunzători: Tunelul Iluziilor. Era atât de înșelător, că nici măcar Duhul Rău nu știa cum să pătrundă acolo, ca urmare a iluziilor optice pe care le crea la intrare. Cum intrai în tunel, aveai de ales galeria pe care să-ți continui traseul și niciodată drumul spre ascunzătoare nu era același. Caterina asemăna aceste preschimbări ale pereților cu un cameleon care se apăra de dușmani prin culoare. Dar era mai mult decât atât. Era ca în povestirile bunicului de care-și amintea neîncetat și în care nimic din ceea ce părea… nu era adevărat.

Povestea mamei Caterinei:

Aveau totuși nevoie de mai mult decât să ascundă cărțile într-un loc, fie și unul greu de pătruns. Într-un final, s-au gândit la ceva „fără față” sau, altfel spus, la „fața unui dos”. Cum mama Caterinei își dorise mereu să fie croitoreasă, le-a dat ideea unui înveliș din căptușeală, care să ascundă în falduri filele cărților, ca și când ar fi lâna netoarsă a unei mioare. I-a învățat să meșterească singuri haina volumelor salvate și să prindă miezul poveștilor unul într-altul, așa încât cartea să fie de negăsit. Ca într-un aluat de alivenci, în care miezul pisat de nucă și grâul măcinat să fie una cu untul și albușul „omăt”, cum îi zicea bunica, mirodeniile și zahărul tos. De atunci, Tunelul Iluziilor s-a mutat într-altă parte, înăuntru….

ovestea celor trei (Caterina, Adela & Samuil) și a caietului alb:

Soluția. S-a născut dintr-un moment de impulsivitate. Din niște emoții ciudate, dintr-o furie nestăpânită, care s-a răsfrâns asupra unui caiet nescris, neliniat, alb… Sau, altfel spus, gol, dornic de a înghiți cât mai mult. De a înghiți o realitate, bună sau rea. Cine-ar fi crezut că cea mai bună armă împotriva duhului malefic era tocmai un caiet nescris, avid în a-i scrie povestea și, pe măsură ce i-o scria, având forța să-l țină captiv în lumea ei, ca-ntr-o cetate cu ziduri invizibile?… Fiind scris, se stingea. Dispărea din realitatea oamenilor și intra în lumea golului absolut de unde venise, ca exemplu negativ în povești cu morală… Da. Se stingea asemenea unei lumânări care se topește sub influența propriei flăcări.

O bătălie câștigată:

După ce Povestea Timpului Rău a fost scrisă și transferată din real într-o altă realitate paralelă, binele a început să apară, măcar pentru o perioadă nedeterminată cu exactitate. Fetele au citit povestea pe șoptite, să nu-i dea viață cu dorințele lor copilărești. La final, au închis cartea. Copertele s-au lipit ermetic și au șters de pe fața pământului o prezență rea. Pe cer a apărut însă, deodată, ca în poveștile cu vrăjitoare pe care se fereau acum să le citească, un mesaj scris cu litere supradimensionate: „Ați câștigat o bătălie, dar nu tot războiul!” Unde au mai auzit aceste vorbe și de ce erau atât de tulburate? După ce vorbele s-au evaporat treptat, în mâinile lor au apărut rămășițele Timpului Rău ce trebuiau să fie îngropate cât mai repede într-un loc sacru, să le anuleze forța. Și acesta a fost Castelul Callimachi, pe care Adela îl vizitase cândva.

„Ce înțelegeți voi din toate acestea? Că nu trebuie să ne mai temem de nimic? Sau că trebuie să ne punem întrebări în continuare, ca să nu facem loc ignoranței și să nu hrănim alte spirite dornice de putere?”, le-a întrebat pe nepregătite Samuil, care vorbea puțin și mereu cu tâlc.

Au rămas cu dorința de a găsi răspuns la multe întrebări, precum este și aceasta: „Oare unde se duce Timpul Rău? Intră într-o gaură neagră?” Cert este că mai au de căutat și… ce credeți? Vor reuși?