Adela s-a oprit pentru o clipă, speriată și confuză. De multe ori, fata își imagina o lume fără griji, fără amarnicul război care o îngrozea atât de tare, încât, în momentul în care auzea de el, fiori îi treceau pe șira spinării; își imagina o lume în care toți oamenii erau pașnici și se ajutau între ei, în care toți erau liberi să se exprime și să trăiască fericiți. O lume în care oamenii nu știau ce înseamnă tristețea, durerea sau neajunsurile.

Erau dăți în care copila interpreta această lume pe hârtie, prin versuri suave, care ajungeau apoi să devină cântece, sau pe un șevalet, unde picta peisaje, figuri de oameni fericiți, animale și uneori chiar creaturi fantastice născute de imaginația ei bogată.

Însă, în acest moment, mintea ei se întunecase complet la auzul cuvântului RĂZBOI, un cuvânt care are numai nenorociri și povești dureroase în spatele său. S-a uitat să vadă cine erau cei care pronunțaseră cuvântul război. Vorbele lor se rostogoleau în urechile ei, iar războiul părea aici, într-un loc necunoscut, mai aproape ca oricând. O cuprinse un fior de teamă, iar simțurile ei se ascuțiră brusc, ca ale unui animal hăituit, dornic să scape dintr-o capcană pe care parcă întreaga lume i-ar fi întins-o.

Îi auzea foarte clar, deși se aflau la o distanță considerabilă. Era o terasă mică, puțin înaltă, cu podea de lemn, cu o balustradă de metal vopsită cu negru și cu flori în ghivece din loc în loc. Părea că cei doi poartă o discuție în contradictoriu.

– Sigur va ajunge și aici războiul, spuse tânărul. Întrebarea e când și dacă vom fi pregătiți!

Bătrânul, un bărbat înalt cu părul nins și pielea arsă de soare, îmbrăcat într-o cămașă subțire de vară cu râuri purpurii, avea aceleași păreri ca tatăl ei. El lăuda discursul lui Nicolae Titulescu și era mânat de dorința ca România să intre în război cât mai repede, ca să lupte pentru recâștigarea mult iubitei Transilvanii. El povestea că tatăl lui era venit de pe meleaguri transilvane, pentru că n-a mai suportat oprimarea. El susținea că sufletul lui parcă ar fi încă acolo și în inima lui mai aude chemarea neamului său. Bărbatul vorbea cu entuziasm, iar vocea îi tremura de emoție când povestea despre familia sa, despre locurile din care a plecat și pe care acum năzuia să aibă șansa să le vadă din nou. Adela îi auzise și pe părinții ei acasă vorbind despre posibilitatea unei Românii Mari, dacă țara s-ar alătura Antantei și ar intra în război.

Entuziasmul cu care vorbea bărbatul se răsfrânse asupra Adelei și ea căzu în reverie. I se părea aievea că țara e în război, că ea lucrează ca voluntară într-un spital de campanie. Cu mâini gingașe bandajează rănile tinerilor soldați și îi încurajează cu vorbe bărbătoase. Pe chipurile tuturor se citește dorința de a înfrânge inamicul cât mai repede și de a-și elibera mândra țară. În visarea ei îi apare și Rareș, îmbrăcat în haine militare, cu pușca agățată pe umăr și cu ranița în spate, pregătit să intre în luptă. Se uită la ea și zâmbește, e senin și parcă simte că totul va fi bine. Pe ea o încearcă un sentiment ciudat de liniște și mândrie în același timp. Știe că soarta țării ei e pe mâini bune. Rareș o salută ostășește, iese din încăpere într-un val de lumină și pleacă.

Un tropot de cai și roți de căruță pe pământul bolovănos al drumului o trezesc la realitate. Toto, speriat, i se lipește de picioare. Cei doi bărbați își continuă discuțiile. Vorbesc în continuare tot despre război. De data aceasta, bărbatul tânăr, mai scund și slab, cu ten negricios nu e nicidecum de acord ca România să intre în război. Despre acest lucru nu se mai vorbise niciodată până acum în prezența ei. Bărbatul părea necăjit. Povestea că are cinci copii acasă, doi dintre ei chiar foarte mici, și abia are ce le pune pe masă. Vremurile au fost tot mai grele de când a început războiul în Europa, iar bucatele tot mai puține. Nici banii câștigați în urma a tot felul de munci făcute prin sat cu ziua nu sunt destui. Soția lui e bolnavă, iar părinții i-au murit de mult timp. El e tânăr, așa că, în caz de război, va fi luat de-acasă și dus la oaste, iar de familia sa nu știe ce se va alege. E prea supărat de neajunsurile vieții lui, așa că nu se poate gândi la soarta țării.

Adelei i se umezesc ochii. Nu se gândise niciodată la această imagine a războiului. Dintr‑odată îi treceau prin față imagini sumbre, cu soldați răpuși în lupte, cu copii flămânzi și femei neajutorate, doborâte de greutatea muncilor pe care înainte le făceau bărbații lor. Vedea o lume cuprinsă de disperare și deznădejde, incapabilă să facă față ororilor războiului. Se înfioră de groază, iar orizontul parcă i se întunecă. Toto se încolăci și mai strâns în jurul picioarelor ei, simțind parcă neliniștea care o cuprinse. Din nou, vocea bărbatului în vârstă se auzi clar. El îl alina cu vorbe blânde pe cel tânăr și îl încuraja să fie mai optimist, pentru că soarta țării după Marea Unire se va schimba în bine, la fel și cea a lor, a oamenilor de rând. „O Românie Mare e o Românie puternică! O Românie Mare e o Românie a tuturor românilor și pentru români!”, spunea bătrânul.

Și pe Adela o pătrunse dintr-odată un sentiment de curaj nebun. Se simțea gata să dea o mână de ajutor oriunde era nevoie pentru înfăptuirea Marii Uniri și pentru susținerea familiilor nevoiașe, pentru ca acestea să aibă o soartă mai bună. Știa sigur că primul lucru pe care îl va face când va ajunge acasă va fi să discute aceste lucruri cu părinții săi. Ei au fost întotdeauna oameni milostivi și omenoși.

În acest timp, gândindu-se la tot ce auzise, Adela merse încet, fără să mai fie preocupată de faptul că se rătăcise și nici de direcția în care o luase. Aceasta ajunse, după mult umblat, într-un sat mic, cu puține case. În fața ei se aflau niște grajduri și o pășune. Și Adela avea acasă un grajd și doi cai, însă nu s-a arătat niciodată pasionată de nobilele animale. Dar acum fata zări pe pășune un cal extrem de frumos, negru, cu părul ondulat și rebel; pe picioare avea niște pete albe, iar în frunte o stea de aceeași culoare. Copila, cucerită de frumusețea calului și neștiind nimic despre el, se apropie, intră în țarcul unde păștea calul și, mergând încet, de frică începu să cânte. Puse mâna pe el și, când îl simți tremurând, își dădu drumul la voce cât putu de tare, ca să prindă curaj. Proprietarul și oamenii de la grajduri au ieșit afară să vadă ce se întâmplă.

– Fetițo, dă-te la o parte! E periculos!

– De ce? Vă rog să mă iertați că am intrat așa, nepoftită, dar, când am văzut cât e de frumos, n-am putut rezista!

– Nu-mi vine să cred, îi spune proprietarul uimit, Coral nu te-a rănit și, mai mult, te ascultă pe tine, un copil necunoscut!

– De ce să mă rănească?

– Fetița mea, acest cal este unul blestemat de lume, de toți care au încercat să-l călărească. Nu ascultă decât de stăpânul său și i-a rănit pe toți care au vrut să se apropie prea mult.

– Chiar?

– Da! Și nu pot să cred că pe tine te-a lăsat să-l mângâi…

– E un cal deosebit, simt asta, răspunse Adela. Îi place muzica. Și cred că avem ceva în comun: muzica ne liniștește pe amândoi. Dar stăpânul lui unde este?

– Domnul este ofițer și, din cauza evenimentelor și a zvonurilor despre intrarea în război, a trebuit să plece la unitate. Dumnezeu știe când se va întoarce… sau dacă se va mai întoarce… Dar tu, domnișoară, ce faci tu, aici, la ora asta?

– M-am cam pierdut și nu știu cum să ajung acasă, împreună cu Toto…

– Cine e Toto?

Dintr-odată, Adela își dădu seama că Toto nu mai este lângă ea. Se răsuci de jur împrejur și, fericită, auzi lătratul lui Toto pe drum. Cățelul rămăsese probabil în urmă și, din fericire, se apropia… dar nu singur. În spatele cățelului se auzea că cineva venea cu pași repezi exact spre ea. Când dădu să se întoarcă să vadă cine e, mare i-a fost mirarea să dea cu ochii chiar de Rareș, care alerga disperat spre ea. Trecuse ceva timp de când Adela dispăruse de-acasă și întreg conacul era în alertă. Din fericire, chiar Rareș fusese cel care o găsise. Acum și ea și Toto puteau să ajungă în siguranță acasă. Așa că Adela și-a luat rămas-bun de la proprietarul hergheliei și mai ales de la Coral, dorindu-i căluțului ca stăpânul lui să se întoarcă teafăr, cât mai curând la el.

Adela îi povesti pe drum lui Rareș cele auzite și cei doi tineri își făceau planuri mari despre cum ar putea ei doi să fie eroi curajoși în lupta pentru Marea Unire. În timp ce se îndreptau spre casă, Adelei îi mai răsunau încă foarte clar în urechi vorbele bătrânului: „O Românie Mare e o Românie puternică! O Românie Mare e o Românie a tuturor românilor și pentru români!”. Ea și-a amintit că Rareș dorea să devină soldat și se gândea la cele spuse de domnul mai tânăr. Știa că Rareș renunțase la școală pentru a-și ajuta familia la lucru, așa că îi povesti cele auzite. Rareș își imaginase până atunci că ar putea fi un brav ostaș, mereu în toiul bătăliei, luptând cu arma în mână pentru patria sa, dar nu s-a gândit niciodată la ce se va întâmpla cu familia lui în tot acest timp sau dacă el ar păți ceva. Acum el își dădu seama că s-ar putea ca, atunci când el va fi plecat la război, cei dragi lui, rămași acasă, să își piardă sprijinul de nădejde și să piară răpuși de neajunsuri. Tatăl său este și el destul de tânăr încât să mai poată fi luat la oaste și restul familiei lui va rămâne probabil fără bani și poate chiar și fără mâncare. Dacă mama lui își va pierde locul de muncă, frații săi și bunicii ar rămâne fără niciun sprijin real și ar putea muri de boli și de sărăcie. Chiar și el și tatăl lui ar putea să își piardă viețile pe front. El nu se gândise niciodată la cum i-ar afecta războiul familia și imaginația lui până atunci nu-i destăinuise această realitate întunecată. După un moment de tăcere, Rareș îi destăinuie Adelei gândurile care nu îi dădeau pace. Adela știa cât de mult își dorise Rareș să devină un soldat care să își apere țara, iar ea acum se învinovățea și avea mustrări că îi spusese despre discuția celor doi bărbați, pentru că nu și-ar fi dorit nicio clipă să îi distrugă visul. Adela și Rareș au continuat să meargă spre casă fără să-și mai spună nimic. Singurul care își mai dorea o conversație era Toto, care lătra vesel, făcea un du-te-vino continuu în fața lor și ar fi dorit să se joace.

Când a ajuns acasă, Adela a luat decizia să îi spună lui Rareș lucrul la care s-a gândit tot drumul: „Să devii soldat a fost visul tău, nu ar trebui să renunți la el!” Rareș a plecat către tatăl lui cu un zâmbet trist pe față. În acest moment, Adela și-a dat seama că ea nu va putea înțelege niciodată prin ce trece prietenul ei în fiecare zi și nici presiunile vieții lui. Fata fugi înăuntru, spre biroul tatălui ei. Ajunse în birou și văzu că este gol. O căută pe mama ei, care era în grădină. Figura mamei se întunecă și îi răspunse fetei, pe un ton trist, că tatăl ei este plecat la întâlnirea care trebuia să aibă loc săptămâna trecută, dar fusese reprogramată. Adela o întrebă pe mama de ce era tristă și de ce îi vorbește pe un ton așa de grav, iar aceasta îi mărturisi că întâlnirea la care participa domnul Baciu era despre un lucru grav: începea războiul și tatăl ei, probabil, va pleca la luptă.

Copila e tulburată de gândurile urâte care se învârteau prin capul ei ca un cârd de păsări pierdute. Când începe să cânte la pian, toată frica ei, toate supărările, grijile dispar la fiecare atingere de clapă a instrumentului. Linia melodică îi mângâie sufletul cu ale sale suave sunete, iar copila ajunge încet în mica ei lume imaginară. În lumea în care nu știa ce înseamnă grija, supărarea sau teama, unde era fericită alături de cei dragi.

Era deja târziu și Adela nu putea să doarmă, așa că i-a scris un bilețel cu tot ce își dorea să îi zică lui Rareș, dar era speriată de reacția pe care acesta o va avea:

 

Îmi pare rău pentru naivitatea cu care ți-am prezentat discuția despre război la care am fost martoră astăzi; de fapt, nu mi-am dat seama cât de mult te va afecta și nu am înțeles până acum prin ce treci. Dar vreau să știi că îmi pasă de tine și de aceea am încercat să te consolez, în speranța că îți pot reda visul… Tu ești unul dintre cei mai buni prieteni ai mei și nu știu ce m-aș face fără tine. Eu voi fi de acord cu orice alegere vei face, atâta timp cât decizia ta te va face fericit și vei fi împăcat cu tine însuți.

 

Adela are o noapte grea. Se tot foiește de pe o parte pe alta, dar totul e în zadar. Se dă jos din pat și ia un creion și un caiet. A început să deseneze, fără să-și dea seama, un portret al lui Rareș. Sunetul făcut de creionul care dansa pe suprafața hârtiei o liniștește pe biata fată. Respirația ei devine mai lentă, mai liniștită și, încet, adoarme și ea, cu un desen neterminat în mână, desen care reprezenta motivul fericirii ei din acel moment, îl reprezenta pe cel mai bun prieten al său.

Dimineața următoare, când se trezește, primul lucru pe care-l vede e desenul început cu o seară în urmă; un zâmbet radiant se împrăștie pe fața sa, dar, din păcate, zâmbetul acela pălește la fel de repede. Apoi își dă seama că nu își întrebase părinții despre discuția la care a fost martoră. Tatăl și mama ei au îmbrățișat-o cu drag și i-au confirmat cele auzite, dar i-au explicat că uneori războiul, atunci când e purtat pentru a apăra interesele țării, trebuie acceptat. E momentul în care națiunea e chemată la luptă să își apere interesele, adică viața și libertatea oamenilor acestei țări. Ei i-au confirmat că lupta românilor este pentru România Mare.

Timpul zboară repede și ziua se apropie de sfârșit. Arătătorul ceasului din camera cuprinsă de liniște a fetei se îndreaptă spre ora zece seara. Ansamblurile grațioase de stele sunt singura sursă de lumină din încăpere. Adela e întinsă pe jos, continuând desenul început cu o seară în urmă.

Mai trece o oră și portretul e gata, desenat, pictat și uscat. Fata se uită la desen cu niște ochi plini de afecțiune și tristețe; își dorește ca prietenul ei să fie lângă ea, făcând-o să râdă cu glumele lui. De parcă cineva îi citea gândurile, se aud bătăi în geamul ei.

Se duce până la fereastră pentru a se întâlni cu nimeni altul decât Rareș; înainte să îi deschidă fereastra, are grijă să ascundă desenul.

– Ce cauți aici, Rareș? Puteai fi văzut! încearcă Adela să fie serioasă, dar, pur și simplu, nu poate să se abțină să nu zâmbească.

– Bună seara și ție, Adela! zice băiatul în șoaptă, pe un ton glumeț.

– Sunt serioasă!

În momentul acesta amândoi deja râdeau.

– S-sunt se-ser-serioasă! o imită Rareș printre chicoteli.

Trec vreo două minute în care cei doi se liniștesc și se opresc din râs.

– De ce ai venit? șoptește Adela.

– Păi… toată lumea dormea, nu ne-am mai văzut de câtva timp…

Prietenii vorbesc cât vorbesc. Vorbesc despre părinți, despre ce o să se întâmple în viitor și își destăinuie tot felul de gânduri și idei, unele mai prostești, unele chiar foarte profunde. Băiatul așteaptă până când copila adoarme. Mai aruncă o ultimă privire asupra chipului ei angelic și pleacă de la fereastră.

Timpul s-a scurs foarte repede. Toată lumea știa că se va întâmpla ceva și că România nu mai poate să rămână neutră. În 27 august 1916, România a intrat mult mai repede în război decât se așteptau toți, devenind parte a Antantei. Din acel moment, toți românii erau implicați, direct sau indirect, în această vărsare nemiloasă de sânge. Fata a înțeles că vor muri oameni, copii și bătrâni, vor fi ruinate cămine și destrămate familii. În sat era jale. Adela se uita pe geam cum bărbații și băieții tineri plecau la război. Femeile își strângea în brațe bărbații, altele fiii, lacrimi și tristețe se citea pe chipurile lor. Nici chiotele pruncilor rămași nu mai erau ca odinioară. Fețele sătenilor erau triste și încruntate.

Peste o săptămână, tatăl Adelei și tatăl lui Rareș, la fel ca toți bărbații din țară, își făceau valizele pentru a pleca în războiul cel mare, să apere pământul strămoșesc. Tatăl ei intră la ea în cameră și îi spune cât de mult o iubește, dar că trebuie să plece și el. Mama ei încearcă să nu plângă, își încleștează dinții și se străduiește să nu îi scape niciun suspin. Domnul Baciu le încurajează, dar în ochi i se poate citi spaima și neliniștea.

Tatăl Adelei și tatăl lui Rareș au nimerit în același batalion, domnul Baciu ca ofițer, iar Ion Dumitrescu, ca simplu caporal. Pe front nimic nu mai semăna cu ceea ce au lăsat acasă. Mâncarea era puțină, iar mizeria era mare. Zilnic mureau oameni… fie împușcați, fie loviți de grenade, fie răpuși de boli.

Unul dintre primii ostași români căzuți, din batalionul său, a fost tatăl Adelei, colonelul Baciu. În timp ce înaintau spre tranșeele inamice, o grenadă a căzut în apropierea lui și i-a spulberat piciorul. Riscându-și viața, caporalul Dumitrescu, tatăl lui Rareș, se târăște până la el, își scoate cureaua și leagă cu ea ceea ce mai rămăsese din piciorul comandantului său, oprind sângerarea care i-ar fi fost fatală. Apoi, îl ia pe umeri și aleargă cu el, printre gloanțe, mai bine de un kilometru, până la un spital de campanie. Mai târziu, aflând toate acestea, și-a dat seama tatăl Adelei că valoarea și caracterul unui om nu sunt date de averea lui sau de statutul social, ci de credința că cel mai important este să faci bine și să-ți ajuți semenii de câte ori situația o cere.

Dar războiul a început să se apropie tot mai mult și de satele și orașele românești. Doamna Baciu îi spunea fetei mereu că este în siguranță acasă, dar Adela simțea că nimeni nu putea să se simtă în siguranță nicăieri în astfel de timpuri.

Trecură două luni de când începuseră bombardamentele și, într-o zi, Rareș și Adela au mers în livadă să culeagă mere. Toto era speriat, așa că nu i-a însoțit. La un moment dat, Toto aude tropot de cai îndreptându-se spre livadă. Instinctul lui îi spune că ceva rău urma să se întâmple. Fuge repede în livadă și îi vede pe cei doi tineri foarte speriați de ceea ce se petrecea. O armă era îndreptată spre Adela, iar alta spre Rareș. În secunda următoare, viteazul Toto sare spre fața unuia dintre soldații inamici. În același moment, un glonț pleacă în direcția fetei, dar Rareș stă pavăză cu trupul său în fața ei, după care cade. Adela țipă îngrozită; atunci, dușmanii sar de pe cai și se fac nevăzuți. Din fericire, glonțul a atins doar superficial umărul lui Rareș. Adela, doamna Baciu și mama băiatului l-au îngrijit, iar Rareș, fiind tânăr și puternic, și-a revenit repede.

Într-o dimineață, Rareș o așteaptă pe Adela în curte. Era îmbrăcat soldat și îi spune fetei că l-a mințit pe ofițerul de la încorporare despre vârsta lui, ca să poată merge și el la război cu ceilalți bărbați. Îi promite că va avea grijă și că se va întoarce la ea.

Adela e confuză. Stă în fața lui Rareș și nu știe ce să facă. Are sentimentul că cineva încearcă să râdă de ea și că tot ce se întâmplă nu poate fi real. Tatăl ei este într-un spital militar, departe de casă, grav rănit la picior, iar celălalt bărbat important din viața ei pleacă să lupte cu moartea. Iar ea nu știe dacă îi va mai vedea vreodată. Se uită în jur și o vede pe doamna Diana plângând lângă doamna Baciu. O cuprinde teama că cineva apropiat ar putea muri sau că se va întâmpla ceva groaznic cu ei. Oricât se străduiește, nu își poate alunga gândurile negre, iar pe față i se poate citi groaza.

– Ce dor o să-mi fie mie de tine! zice Adela, tristețea simțindu-se în vocea ei.

– Și nouă! îngânară cele două femei, printre lacrimi.

– Iar mie de voi, enorm de mult! Dar știți că visez să fiu militar de când sunt mic.

– Te rog să ai grijă de tine, rostește fata pe un ton blând.

– Da, da, da, știu foarte bine, Adela! Vă mulțumesc tuturor pentru dragostea și pentru înțelegerea voastră! O să am grijă, o să vă scriu din când în când… Dar acum trebuie să plec …

Cu o ultimă îmbrățișare, Rareș este pregătit să pornească pe un drum riscant care, probabil, îi va schimba viața, lăsându-și mama și prietena cea mai bună în urmă, dar sperând din tot sufletul că se vor întâlni din nou.

Adela continuă să-l privească fix, dar parcă fără să-l mai vadă. În mintea ei încolțește o idee nebunească, tot atât de neobișnuită ca războiul și ca toate întâmplările din ultimele luni. În timp ce Rareș dispare în praful drumului și al zării, Adela se hotărăște: va pleca și ea. Să fie aproape de Rareș și de tatăl ei și de toți aceia care au nevoie de ajutor. Va încerca să îi ajute în orice mod. A făcut pregătire sanitară și ar putea să se ducă voluntar într-un spital de campanie și să facă ceea ce alții au făcut pentru tatăl ei. Sigur țara are nevoie de oameni ca ea. Vrea să fie alături astfel de toți acești oameni care au plecat să își salveze țara.

Peste două zile, cu bagajul făcut pe ascuns, în care l-a înghesuit și pe Toto, Adela se strecoară din curte și se pierde în convoiul de soldați care venea de nu se știe unde și mărșăluia spre front, în timp ce în urechi îi răsună, din ce în ce mai clar, vorbele de odinioară ale bătrânului: „O Românie Mare e o Românie puternică! O Românie Mare e o Românie a tuturor românilor și pentru români!”